Întîi apar, în dreapta, spre Buzău, înălțimile mai blînde pe care le străbat rădăcinile pomilor hrănitori. Livezi, case albe, bine clădite: o înfățișare de Arcadie îmbelșugată ș mulțămită. Linia e cuprinsă îndată pe amîndouă părțile de aceste culmi supuse hărniciei omului, deprinse a fi dijmuite în fiecare toamnă. [...]
Pădurile iau locul livezilor, dar nu ele stăpînesc vederea. Cît cuprinzi cu ochiul, se amestecă între ele înălțimi capricioase, ale căror modîlci nenumărate se simt supt verdeața sau aurul ierbii ce ascunde foarte puțin alcătuirea lor ciolănoasă. Între dînsele se rotunjește uneori un larg cîmp de prund, pe care l-a lăsat în urmă ca pe o jucărie părăsită aceiași rîuleț albastru, limpede, care fuge acum în jos spumegînd pripit peste piedeca bolovanilor, atunci cînd el era un mînios șivoi, care îneca văile, rupea malurile și legăna bolovani smulși de valurile sale tulburi în mînia fecunda a primăverii. Cîte o tăietură din vechi lovituri de secure ale naturii, arată suprafețe verzui, roșietece sau negrii, sămănate de pietricele. Mai departe însă, aceleași deschideri în trupul muntelui nu mai vădesc decît rîndurile de piatră, îngrămădite în nemărgenita scurgere a veacurilor moarte, pe cînd deasupra triumfă în voie pădurile dese.
Iată, între ceilalți arbori, pe care-i dezbracă vînturile reci ale toamnei, vînjosul, impasibilul brad, atît de supți-ratec și atît de trainic. Alte înălțimi, și mai mari, ridică mai presus de cingătoarea lui totdeauna verde tufișuri de copaci închirciți, cărora abia dacă li îngăduie stînca această viață săracă. În fund stau unul lîngă altul, ca o manifestare a celui mai adînc trecut, a celei mai neînvinse puteri și a celei mai înalte întrupări a măreției, Bucegii, Vîrful cu Dor, Jepii, Caraimanul. Zăpada unei împărătești bătrînețe li acopere culmile ascuțite, creștetele de stîncă.
Jos, vile se prăvălesc pe o înălțime mai mică, supt ziduri acoperite de brazi, întunecate ca o veșnică amenințare, chiar atunci cînd razele soarelui se joacă pe ascuțișurile mai îndrăznețe. E Sinaia: mănăstire, castel regal, stație de aer pentru lumea cea mai bogată, așezare industrială și sat.
Mănăstirea e cea mai veche. Sfințenia pustietății, păzită de vulturii stîncilor, de urșii greoi ai peșterilor, nu era străbătută decît de pasul prevăzător al haiducului ce-și cîntă cîntecul de libertate și răzbunare între brazi. [...]
Dar Sinaia, frumoasa, lăudata Sinaie nu este și nu poate fi un oraș. Răcoarea cheamă la dînsa și frigul timpuriu o pustiește.
Căci se văd și aici marile neajunsuri ale clasei bogate de la noi. Fiecare trăiește pentru sine și pentru clipa prin care trece. Atîtea vile n-au creat nimic comun pentru locuitorii lor. Nici un loc de întîlnire culturală, nici un teatru, nici o bibliotecă, nici măcar un șir cuviincios de prăvălii pentru toți bogătașii aceștia, care vin cu munții lor de cufere. Și astfel durabil, logic, normal e aici numai ce nu pornește de la dînșii: mănăstirea cu biserică nouă, destul de frumos reparată de dd. Mândrea și Pompilian și așa de luxos împodobit - e și lumină electrică ! - apoi clădirile Curții regale, fabricile și, pentru ele și pe lîngă ele, căsuțele satului țărănesc. Ei, eleganții Sinaii, sînt spuma care nu folosește și se împrăștie.
Peste vreun ceas ești la Predeal, trecînd prin căsuțele de vară ale Buștenilor, alt adăpost de bucureșteni, și prin fabricile Azugai. Granița e tăiată prin codrul muntelui înalt, graniță, grea de trecut și aspră [...]
DE LA PREDEAL LA BRAȘOV
Din văile înguste cu malurile bătute în ace de brad ale Prahovei ajungi pe acea culme, puțin înaltă dealtminterea, căreia i se zice cu un vechi cuvînt, de mult ieșit din întrebuințare: Predealul. Odată era aici numai o mică trecătoare pentru puținii săteni din sălașele vecine, pe cînd drumul cel mare între Brașov și Țara Românească se desfășura larg pe drumurile bune și sigure ale șesului roditor de supt munte, pe la Rîșnov pînă la cetatea Branului, unde, în împrejurimi zîmbitoare, de pajiști înflorite, se deschide pasul cu același nume. Vremuri nouă au cerut însă scurtime, repeziciune. Cărarea din codrii de brad s-a prefăcut după 1800 într-una din cele mai bune șosele netede ale lumii, și peste cîtva timp calea ferată, nemulțămindu-se numai cu atîta cîștig de vreme, a sărit de-a dreptul pe înălțimi, s-a sprijinit pe rnargeni de rîpi și a străpuns măruntaiele stîncii. Unde rătăciseră oierii, cu turmele, au răsărit cantoane, plantații de telegraf, fire roșii de telefon, lungi chervane de mărfuri, suind încet în pocnetul bicelor, și mari jucării de fier fumegînde, lunecînd ca șerpele pe șinele lucioase. [...]
BRAȘOV
[...] Noua mișcare industrială a schimbat foarte mult înfățișarea Brașovului. Cum vii de la gară vezi case oarecare, gospodine greoaie, fără frumuseță și fără semn deosebitor. Strada largă ca oriunde merge tot printre ele. De sus, Cetățuia, e mai mult o podoabă plăcută în vîrful muncelului verde. Cînd ai ajuns la mijlocul orașului, privirea, care se poate mișca larg, urmărește liniile drepte ale unei primblări mărgenite de cafenele, de vile, de clădiri cu totul noi și străbătută des de gîlgîirile de fum ale tramvaielor. [...]
Ceva mai interesantă e piața, cu Casa Sfatului, care aruncă un turn înalt dintr-o casă veche cu cerdac, ferestrui și bolți adînci, unde stau schimbători de bani și cîrciumari pentru zilele de tîrg, cînd tot acest larg cuprins al Tîrgului Cailor se umple de zarva țărănimii venite pentru tîrguielile săptămînii și vînzarea bucatelor, brînzeturilor, din care ele se plătesc. Mai vezi prin unele căsulii mai bătrînești vechi firme de negustori români, care nu s-au "înălțat" încă mai presus de îndeletnicirea strămoșească. În fund, e biserica săsească, neagră de foc și neagră de ani, uriaș gîrbovită și purtînd în frunte un turn prea mic, făcut de mîntuială, și care samănă cu cornul de pe nasul unui greoi rinocer. Dacă vei apuca, în sfîrșit, la dreapta și la stînga vei găsi, în străduțe pașnice rămășițe de ziduri, bastioane rătăcite, arcuri de pietre întinse deasupra cărărilor fără lumină.
Mai departe șirul de case se întrerupe, și o a treia cingătoare încunjură Brașovul. Ai Tîmpa în față, și spre dînsa duce în stînga un lat drum de plimbare care tot înaintează pe coaste de deal și dă din loc în loc priveliști minunate peste coperișurile roșii și negre ale orașului întreg. În unele zile de primăvară sau de toamnă, limpezi și umede, puține drumuri sînt mai frumoase decît o rătăcire singuratecă printre acei copaci bătrîni, care-ți tremură din frunze o bună primire. [...]
O tăbliță în trei limbi, dă liniei de clădiri din față numele de "șira lui Șaguna", [...] acela care a sfătuit și ajutat în tot chipul, care a binecuvîntat școala cea mare a românilor din Brașov, gimnaziul, glorios astăzi prin numărul și însemnătatea acelor care au căpătat învățătură și creștere în odăile spațioase cu ferești micuțe ale trainicei zidiri în vechi stil gospodăresc. Din fațada puternică, dar fără pretenții, din toată alcătuirea acestei zidiri se desface un spirit de frăție patriarhală, de bună muncă smerită, care rămîn însușirile de căpetenii ale acestei școli neîntrecute în felul său.
O școală "normală" sau primară, o școală reală sînt adăpostite în aceeași clădire a gimnaziului. Mai în lături, pe străduța din stînga, cu podețe de lemn supt care gîlgîie apa, o școală comercială, de întemeiere mai nouă. O școală de gospodărie pentru fete se află în cealaltă parte, pe strada din dreapta, care urcă destul de răpede spre dînsa.
Odată, în acest sălaș al școlilor, unde se vede la dreapta movila pe care-și uscau și-și usucă și astăzi postavurile de casă femeile din Brașov, în această crestătură de vale, unde o fulgerătură de apă se pierde supt ruine în dosul caselor noi, era capătul de sus al cetății sașilor. Veneau către munte, locuri goale, maidane fără locuitori. Spitalul cu fațada foarte păcătoasă și atîtea altele s-au făcut numai tîrziu, în vremea noastră. Din vechime, abia sus în umbra muntelui, sub Tîmpa, se răsfățau între pometuri căsuțele Șcheilor, cu crucea răsăriteană în frunte și marile porți de lemn săpate după frumoasa noastră datină țărănească. [...]
Meseriașii din cealaltă latură a Brașovului, din Brașovechi, își iau și ei partea-n înceată și sigura luptă pentru căpătarea luminii și puterii, și nu se poate să vezi, în rîndurile oamenilor săraci, foarte împovărați de muncă, mai multă tragere de inimă, mai multă bună înțelegere și pricepere firească decît la reprezentațiile de teatru pe care le dau în iarnă meșterii și calfele din această suburbie brașo-venească.
ÎMPREJURIMI ALE BRAȘOVULUI; TÎMPA, RÎȘNOV
Muntele Brașovului e Tîmpa, care-l ocrotește și-l strînge de piatra lui aspră. Spre dînsa se urcă în rotocoale un drum de pădure, care se poate număra printre cele mai frumoase din lume. Fără oboseală, prin marea liniște de umbră dulce, ajungi sus într-un ceas. [...] Vezi atunci grămada mare de coperișuri care supt munte face temeiul cetății și din mijlocul căreia se înalță Biserica Neagră, mică de aici ca o jucărie. Înainte, clădiri noi se revarsă pînă la dunga depărtată a cazărmilor galbene. Iar, în stînga mai ales, fire roșii de țiglă se înfundă prin desișuri de arbori și pătrund pînă la margenea zării. Drumuri albe lunecă șerpuite sau țîșnesc drept ca o săgeată; în vîrful celui mai lat și mai alb din ele se vede un sat de departe, cu căsuțele strînse la un loc.
[...] Ca oraș cu însemnătate încă din timpurile vechi - așa cum a fost Ocna pentru Sibiu - a stat alături de Brașov Rîșnovul.
Drumul trece prin șirul de căsuțe al Brașovului Vechi, care nu sînt însă mai vechi decît ale noului Brașov de supt Tîmpa, ci sînt mai mici numai. Lîngă o casa parohială care se clădește acum, cu mult lux de piatră cioplită, se înalță într-un cuprins de ziduri cea dintîi biserică săsească a Brașovului, căldirea gotică mai smerită a Sfîntului Bartolomeu, pe păreții căreia se păstra^ în formă de cronică amintirea pățaniilor și luptelor orașului.
Cotești la stînga, pe lîngă o veche rafinărie de petrol. De o parte e linia munților împăduriți, limpede albastră sau învăluită în negura de praf a drumului secetos; de cealaltă, se desfășură pînă la alt rînd de înălțimi șesul Bîrsei, care se acopere pe rînd de sămănături verzi, de miriști uscate și de pîlcurile zăpezii. Cel dintîi sat ce răsare dintr-a-colo e Ghimbavul . Un moșinoi de coperișuri roșietice, peste care se ridică acoperișul ascuțit al unei biserici care nu are nici înălțimea stăpînitoare, nici înfățișarea de cetate a bisericilor săsești din părțile Sibiului.
Trecem prin Cristian, cu case mari, verzui, așezate strîns una lîngă alta, în linii drepte. Curți bine închise, pline de șuri și grajduri trainice, purtînd însemnarea datei cînd s-au clădit. Tipul nu e așa de curat ca în aceleași părți sibiene; cerdacul dinspre curte lipsește, și vechimea nu se arată în nici unul din amănuntele clădirii. [...]
Îndată se ajunge la Rîșnov. Aici este o piață, o primărie mai mare, un hotel comunal, zidire înaltă, cu două caturi și biliard. [...] Adevărate străzi se desfac în toate părțile. Pe o mare culme, unde stînca răzbate printre mărăcini, se vede un castel mare, cu multe bastioane, care ar părea dedeparte neatins, locuit și gata de luptă, ca și cum vechile turnuri ar păzi încă despicătura neagră a fereștilor înguste. Cînd te sui însă cu multe silinți prin grămezile de bolovani, pînă la cununa de ziduri, te primește un vechi paznic, înconjurat de găinile și purceii lui; acela e castelanul Rîșnovului, și el n-are la îndemînă alt ostaș decît baba care-i gătește de mîncare; de pe ziduri nu se văd alți dușmani decît cetele de case acoperite cu zale negrii ale caselor din satul de jos în vale. Odată era însă aici un singur adăpost, spre care nimeni nu cuteza să se suie; în odăi era loc pentru toată bogăția orășenilor, pivnițile adînci erau pline de bucate și apa se scotea bună și din belșug din fîntîna în care pînă la adîncime de mulți metri paznicul face să se coboare funia de încercare, purtînd în vîrf o luminare care nu se stinge.
DE LA BRAȘOV LA FĂGĂRAȘ
ORAȘUL FĂGĂRAȘ
Ce nu trezește pentru noi numele acesta de Făgăraș ? în ceața timpurilor celor mai depărtate vezi satul românesc de lîngă pădure, care-și ia numele de la fagul ocrotitor, din care s-a făcut făgăraș spre deosebire de făgaș, precum locuitorilor satului Vlădeni li se zice, în loc de același nume, Vlădenii - Vlădărenii. Satul crește, se înalță, în jurul lui se alcătuiesc altele. Este acum un adevărat Ținut al Făgărașului. Un Crai unguresc, care avea nevoie împotriva păgînilor de la Dunăre de ajutorul domnului românesc de peste munți - Ludovic cel Mare el însuși - face din acest pămînt oltean un dar de împăcare și de ispitire pentru acel voievod al plaiurilor vecine, pe care-l crează duce al Făgărașului. După ducele Vlaicu-vodă vin alții din același sînge și de pe același scaun de stăpînire: Mircea, Dan, Vlad Dracul și fiul său, încă mai îndrăcit, Țepeș, apoi frumosul Radu, adus pe aripa turcilor prieteni. Coroana ducală se păstrează apoi numai în titluri și în amintiri.
Ducii-voievozi aduc dincoace de vîrfuri boieri de-ai lor, cărora li se încredințează moșii întinse în schimb pentru slujba de ostaș și întîmplătoare daruri. Chiar în mijlocul șesului, la o foarte mică depărtare de șerpuirea lată a Oltului se ridică o cetate de priveghere, încunjurată cu ziduri trainice durate din cărămidă și bolovani. Acolo stau, judecători de pace și fruntași de război, pîrcălabii lui vodă, mai mari peste toată această voinicime neastîmpărată ce se zbate în jurul lor. [...]
Apoi Mihai Viteazul cucerește Ardealul. Printre cele dintîi măsuri ale lui e și aceea de a se asigura despre Făgăraș, unde acuma hotărăsc dregători de-ai lui. În cererile sale către împăratul e și cererea, pentru el și toți urmașii săi, a străvechiului Făgăraș românesc. Cînd, învins, el e silit a-și da nevasta, mama, copiii în paza străinilor ce nu se încred în dorința lui de pace, aici în cuprinsul zidurilor făgărășene se închide durerea nemîngîiată a doamnei Stanca cu ochii în lacrimi, copilăria umbrită de primejdie a plăpîndului copil care s-a chemat o clipă Nicolae-vodă al Țării Românești și nu mai e acum decît fugarul, robitul fecior de domn "valah" Pătrașcu. Spre acest Făgăraș cu zăvoarele trase asupra comorilor inimii sale, se îndreaptă, după biruința răsplăti-toare de la Gorăslău, gîndul îngrijorat, înduioșat al lui Mihai. Era să plece întracoace, cînd sulițile-i intrară în "cinstitul trup" pe cîmpia Turdei, într-o frumoasă dimineață din August. [...]
Din trecut a rămas cetatea, care e chiar în mijlocul orașului, înconjurată de o grădină măricică. Ea nu e o ruină, căci o locuiesc catanele. N-are crenele rupte și ziduri zguduite, negre de funinginea zilelor multe. Greoaia clădire a fost deseori prefăcută și a pierdut de mult orice stil, și aproape orice chip. Buruiana sălbatecă nu-i îmbracă lespezile, de pe care atîrnă hainele mai mult sau mai puțin spălate ale ca-tanelor sau pe care se înșiră șirurile de pedeștri și călăreți văpsiți în negru care slujesc pentru tragerea la țintă. [...] Cea mai frumoasă clădire istorică e biserica, pe care a hărăzit-o făgărășenilor larga mărinimie domnească a lui Constantin Brâncoveanu. În mijlocul unei întinse curți de iarbă deasă sămănată cu morminte noi, se vede pridvorul pe stîlpi, turnul pus într-o parte, mic și țuguiat sub coperămîntul lui de țigle, șirul fereștilor încunjurate cu cadre care sînt lucrate ca acelea din Moldova anului 1650, cu rozete și linii gotice, și în sfîrșit altarul poligonal din fund. Poți vedea încă frumoasa inscripție din fațada, încunjurînd stema munteană a vulturului cu crucea în plisc, zugrăveala frumoasă, înnoită numai în tindă pe la 1770, catapeteasma săpată și aurită. [...]
nori de praf plutesc într-una asupra depărtărilor.
Aceeași ieșire din Brașov ca și pentru Zărnești. Dar de la o vreme cotim spre dreapta, unde ne cheamă de departe marea culme rotunjită a Codlei. [...]
Trăsura se strecoară pe un drum între dealuri împădurite. Ea trece peste puțin de dealul cel mare, cu vîrful crăpat în două și despre care birjarul asigură că foc îl arde în măruntaie, gata să dea năvală în afară. Și mai departe trecem printre înălțimile înverzite. De o parte, la stînga, pădurea e puternică și acoperă bine cu fagii ei largi în ramuri coastele blînde, de lut roșietec. De altă parte, bieți copăcei șubrezi, cu frunza uscată înainte de timp, abia se prind în țarina mai gălbuie, în două cu nisip. Și mai încolo, nu mai sînt decît trunchiuri tăiate în coasta nisipoasă, dogorită de soare. Nu e nici bucurie, nici altă frumuseță decît a marilor linii paralele, a dungilor larg încrestate, din care se alcătuiește acest ultim colț apusean din Țara Bîrsei. În dosul pădurilor celor dese răsare din cînd în cînd uriașul dinte cenușiu al Pietrei Craiului, arătînd așezarea Zărneștilor și margenea țării. [...]
Cînd ai ieșit din Perșani, ești într-un șes mai larg. Abia se văd la dreapta dealuri întunecate, spre Brașov. În stînga, munții de peste Olt apar ca o dungă vînătă în lumina potolită a serii. Iar, în față, apusul de soare acopere pînă departe cerul de o strălucire ruginie, aurie, verde, care se pierde cu încetul, străbătută de ultima rază ce ține pînă tîrziu, în albastrul de o limpeziciune desăvîrșită. Într-acolo parcă mistuie sate și ținuturi întregi flăcări de pustiire și moarte. Iar la spate se ridică, înroșită de negura serii și sălbatec de sîngeroasă, luna plină, care-și începe suișul măreț, limpezîndu-se tot mai mult în înălțare.
E acum noapte, dar o noapte de lumină ca aceea, cînd străbați printre casele Șercaii. Marele sat arată o școală înaltă, un turn vînjos, o bună biserică veche, apoi multe străzi largi înzestrate cu de toate cele ca în Codlea. [...]
