NĂSĂUD

    [...] în piață caut un han, acela de care se ține trăsură care m-a adus. Dar odăile sînt date la inginerii care fac studii pentru drumul de fier, care va înainta pînă aici de hatîrul pădurilor ce vor fi tăiate în curînd. La al doilea han am tot așa de puțin noroc: aici se repară, și cele două odăițe sînt iarăși date la ingineri. Un profesor, la care alerg deznădăjduit și amorțit de frig n-are unde primi. Naufragiații sînt primiți în sfîrșit în odaia de oaspeți a gimnaziului. Clădit în 1888 după planuri cuminți și cumpătate, care nu sînt lipsite de frumuseță, el cuprinde săli de clasă, de desen, de muzică, de bibliotecă, de muzeu, de experiențe și odăi pentru direcție. E bine împrejmuit și are și o grădiniță în față. Întreținerea e cît se poate de bună.

    Gimnaziul spațios ca și luminoasa biserică, ce înlocuiește o alta arsă prin 1840, s-au făcut din banii celor patruzeci și patru de comune grănicerești. Pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, sub Maria Teresa, și generalul Buccow, comandant al Ardealului, a dat paza hotarului unor regimente de săteni, mai mult români, care, exercitîndu-se la arme și ținîndu-se totdeauna gata de luptă, nu-și părăseau pentru aceasta grija cîmpului. Instituția a fost desființată după 1800, și din ea n-au rămas la Năsăud decît steagul ciuruit de gloanțe și cîte o tablă amintitoare, în biserica nouă. Dar averea grănicerilor s-a păstrat, și vechea răsplată a vitejiei țăranilor slujește astăzi la înălțarea de asemenea biserici și la susținerea unei școli ca aceasta, în care învață în mare parte urmași de-ai oștenilor. [...]

    E tîrg la Năsăud, și pe largile ulițe tinoase trec sătenii cu pălăria mare și cizmele lungi, femeile cu catrințe portocalii sau trandafirii, de multe ori foarte frumoase. E o rasă de oameni tare, cu liniile alese și cu deșteptăciune în față. Din neamul lor, dintre urmașii popilor din Hordou, deasupra Năsăudului, a răsărit pentru tot poporul românesc acea natură sănătoasă și puternică de mare poet, de meșter al graiului nostru și al tuturor felurilor de cîntec care e George Coșbuc, mlădiță a trunchiului grăniceresc. La Năsăud toți îl privesc pînă acum ca pe un frate, și printre vechile manuscripte ardelene și maramureșene se păstrează, tot cu anta îngrijire, cele dintîi caiete de școală ale copilului menit să steie în fruntea literaturii noastre.

DE LA NĂSĂUD LA BISTRIȚA

    Avem mai departe, în strîmtoarea de dealuri care unește cursul Someșului cu al lungului rîu Bistrița, sătuceanul Prislopului, micuț și sărac. [...] E o pustietate desăvîrșită; bărbații s-au dus la tîrgul Năsăudului, femeile, care se tem de frig mult mai mult decît ale noastre, nu cutează a ieși din marile cămări încălzite. În Dumitra, ce urmează peste puțin, gospodăriile sînt mai risipite: ele înfățișează clădiri trainice de mari bolovani dia munte, dați cu var sau acoperiți numai cu tencuială. Pe o înălțime se vede turnul negru și o biserică gotică, reparată și înălbită de curînd. Satul, mai risipit decît cellalt și cu mult mai îngrijit decît cele din părțile Brașovului, Sibiului, ale Tîrnavelor, are mai multă viață. [...]

    De la panglica nesfîrșită a Dumitrei, începe unul din cele mai grele dealuri ale ținutului, pe care se urcă o cab îndrăzneață printre stejarii deși care se umezesc de neguri și printre tufișuri unde cîteva fire de măcieș și de porumbrele se zbîrcesc încă de frig. De pe culme se prinde în urma toată desfășurarea albastră a dealurilor pînă la cele care sînt departe peste dunga nevăzută a Someșului. Jos, Dumitra, se deosebește numai cît o tufă de românițe albe, iar din Cepari se mai zărește gîtul alb al bisericii. În față se mai ridică o movilă rotundă cu plete roșii de pădure bolnavă și din căsuța care se desface deasupră-i s-ar fi văzînd și mai departe, pînă către Clujul depărtat.

    Cînd ai mîntuit coborîșul pustiu, Bistrița întreagăți se desfășoară în toată limpeziciunea, înșirînd în margenea drumului mare, între multele dealuri care se învălurează din toate părțile, casele mari albe, acoperemintele roșii ale cazărmilor din capăt, turnul de pază al vechii biserici din piață. Pe șoseaua care se înfășură într-o lungă rotunjire, vin căruțe și trăsuri care duc pe drumul Năsăudului. Diligența trece încărcată cu pachete pătrate și cu pachete colțurate, care tremură la suirea dealului.

BISTRIȚA

    [...] Din piața bisericii, lîngă care stă gimnaziul săsesc, unul din cele mai bune în tot Ardealul, o stradă duce înainte, printre casele gospodărești, cu obloane verzi. Alta apucă la dreapta și scoate pe lîngă o biserică, destul de mare, a catolicilor, și pe lîngă Palatul Poștii, la gară. Pretutindeni, rîulețul gîlgîie în jgheaburi de lemn, pe marginea străzii, și, dimineața, seara, slujnicele bat rufele glumind cu cătanele ieșite la plimbare. [...]

    Într-un timp cînd Bistrița avea acuma un trecut în care năvălirea tătarilor încresta o dungă de sînge, Bogdan voevodul maramureșean întemeie țara neatîrnată a Moldovei. Un șir lung din urmașii săi a trăit în bună pace cu Bistrița. Și Ștefan cel Mare încă, deși stăpîn pe Someșul Dejului, n-a supărat niciodată pe bunii săi vecini și prieteni. Altfel a făcut Petru Rareș, care căuta să întemeieze stăpînirea românească din aceste părți și căruia Bistrița îi era deci un zăgaz și o primejdie. Îi era de folos apoi, pentru planurile sale mărețe, bogăția acestei cetăți de meșteri pricepuți și de negustori harnici. Astfel el capătă de la craiul Ioan Zapolya, apoi de la vrăjmașul acestuia, craiul Ferdinand de Austria, veniturile Bistriții și zălogirea cetății, și multă vreme sașii mîndri se împotrivesc crîncen la cererile voievodului care nu trimitea numai amenințări zadarnice, ci venea însuși cu oastea sa vitează, gata de foc și omor. La urmă, voia Moldoveanului birui, și pîrcălabii lui statură și în cetatea Bistriții [...]

SPRE MARAMUREȘ

    Cea dintîi zăpadă - să-i zicem, pe moldovenește "omăt", cum i se zice și aici - e vînturată de furtună în aerul sălbatic. Un timp puțin potrivit, desigur, pentru a merge la Rodna, și a trece apoi prin strîmtorile de munte către Maramureș. [...]

    Prin crestăturile munților s-a grămădit zăpada, care-i vrîstează cu alb. Fulgii cad strînși, răpeziți de vînt. Pe la deschizăturile văilor ce duc în muntele înalt, viforul își bate joc de cojoace, blăni, bunde și țoale și, scuturîndu-se de toate învelișurile, ne înveșmîntă în cămașa aspră a gerului. Dar, apoi, în pădurea roșie și palidă, smălțată de florile albe ale omătului, în văile strînse, lîngă cursul ocrotit al rîurilor e pace umedă supt cerul întunecat, din care fulgii cad cuminte, mîngîios, fără tristeță, ca soli blînzi ai morții naturii. [...]

    Urmează o învălmășire de munți ninși peste care trece viforul în toată puterea lui, sălbatecă. Muntele Heniul, care oploșește la picioarele lui un sat, întrece culmile celelalte și e mai cărunt de ninsoare decît dînșii.

    Și mai sus, la urcușul lung pe coasta Strîmbei, se deschide pădurea. Coborîm tot printre copacii ei cu frunzele pătate pe care le împovărează florile omătului. Două izvoare de munte, foarte crescute, se răped din creștet, iar jos, la poalele înălțimii, apa albăstrie a văii Strîmbei care le unește, se aruncă în șuvoiul, foarte iute și mînios acuma, al văii Ilvei. Satul se desfășură de cealaltă parte a rîulețului peste care e clădit obișnuitul pod de lemn cu acoperiș. Ilva sau Ilua, care e cea Mică, pe cînd o alta, Ilva Mare, se ascunde la dreapta prin faldurii muntelui, arată căsuțe văpsite albastru supt mari țuguiri de șindilă neagră.

    Încă o apă, cu apucăturile mai liniștite și sigure decît ale puhoaielor de pînă acuma, însă curgînd ca și ele între maluri goale, pe care nu le căptușesc nici sălciile obișnuite. Alt pod își cască gura de întunerec. Aici e iarăși Someșul. Pe lîngă cursul lui cel lat înaintăm în sus, pe cînd din greoiul cer mort se lasă în unde repezi noaptea, din care răsar numai movilele de pietriș, coperămintele, crengile albe de ninsoare.

    Pe o asemenea vreme drumul nu e încă singuratec. Trec cară încărcate cu scîndurile lungi ce se lucrează la fierăs-traiele muntelui. Apoi săteni călări, bărbați și neveste, înaintează încetinel, tăcuți: se mai poate deosebi de aproape sumanul alb al someșanului din sus, cel negru al celui de către cîmpie, catrința roșie a femeilor. Turme de oi, cîrduri de vite se îmbulzesc, mînate din urmă de păstori care au alergat să le scape de urgia viscolului. Altele vin de la tîrgul de țară al Rodnei. [...]

    În noapte atingem Sîngiorzul. E și unul din cele mai frumoase ale României de oriunde. Se văd aproape numai case solide și luminoase, cu cîte trei-patru odăi, cu fereștile largi, în dosul cărora ard lămpile. Curtea largă e împrejmuită de zăplazuri de scînduri. [...]

    Lîngă Sîngiorz sînt vestitele ape minerale, care adună multă lume în timpul verii. Apa ca și locul unde ea se strînge se cheamă borcut, "fîntîna de vin". În Moldova, această apă de borvis se aducea și se desfăcea în sticle mari, cu păreții supțiri și gîtul strîns. [...]

RODNA

    Peste alte bucăți de pădure se vede la stînga o nouă și mai mare grămădire de lumini. Acolo e Rodna. Îndată ești pe ulița îngustă dintre marile case de tîrgușor, de "opid", însușire pe care singură Rodna a păstrat-o după legea din 1886, nimicitoare a tîrgurilor.

    Această așezare de munte, în preajma Maramureșului, e desigur una din cele mai vechi în Ardeal. Aici veniseră sașii pe la anul 1200, pentru minele de aur și de argint. Un oraș întreg se grămădi în jurul bogăției pămîntului.

    Dar tătarii trecură ca o revărsare de foc și niciodată orașul Rodnei n-ajunse ceea ce fusese la început. Pînă tîrziu însă s-a lucrat, după vechile datine, la minele ei [...]

    Și pentru domnii Moldovei au pisat aici șteampurile piatra încărcată cu metale. Petru Rareș și-a trimis cămărașii aci pentru a scotoci, pregăti și trimite la curte bogăția. [...]

DE LA RODNA LA VIȘEU

    [...] Pe drumul îngust dintre casele albe cu obloane, ieșim în valea căptușită cu păduri brumate ce duce la Rodna Nouă, căreia ai noștri îi zic Șanțul. E un frumos sat cu casele mari, dese, și cu două biserici [...]

    Tot mai departe urmează valea strînsă între înalții păreți de pădure. Lîngă dînsa aleargă Someșul, ale cărui ape se zbat între pietre, se încurcă spumegînd, luptă în alergări pripite. Podoaba galbenă și roșie a fagilor a încetat acum, și sîntem în țara molidului și bradului. Pe margenea drumului nins, crengile negre, cu frunze care nu se veștejesc de iarnă, întind prinosul alb al zăpezii proaspete. Țurțuri mulți, lungi, albi, galbeni, atîrnă de pe trunchiuri și de pe vîrfurile stîncii. Din cerul sur pe care se coboară prin neguri asupra zărilor, pe cînd ici-colo se năzare cîte o geană de lumină, ștearsă, cad liniștit fulgii rari, mărunți.

    Au încetat acum drumeții, "drumarii" care se duc de la un sat la altul, "tîrgarii" se ce întorc de la Rodna. Altă viață nu e în pustiul palid decît prăvălirea răsunătoare a izvoarelor care se aruncă în Someș. [...] De la "haitul" unde apa se strînge pentru a fi aruncată apoi la vale în curente largi care să ducă pînă departe lemnele, nu mai este în sus 'îngusta șuviță a Someșului, ci ele, apele de munte, cu alergările nebune, îl pregătesc numai, în salbatecile lor îmbrățișări.

    De la podul pe Catrifoiu, drumul suie și mai mult în-cunjurînd, printre brazii încărcați de omăt, Rotunda, muntele cu vîrful îmblînzit, care, deși nu atinge înălțimea Ineului, vecinul ei, e mult mai vestită decît dînsul, pentru această cale ce-l înfășură, ducînd spre Iacobenii și spre Borșa Maramureșului.

    Tot urcăm, în silința grea a cailor, care lunecă pe zăpadă. Sara se lasă ca o coborîre a negurii și o îndesire răpede a ei. [...] Mai departe atingem vîrful pleșuv al muntelui, însemnat printr-o îngrăditură goală în mijlocul pajiștii inzăpezite. Apoi coborîșul se face iute pînă la podul Bistriței, de jos, din vale.

    Apa care trece aici cu un mare zgomot fîșiitor, ce se aude pînă departe în pacea nopții, se cheamă Bistrița Aurie. Venită din acești munți, ea curge, sub Rotunda și urmarea ei, Prelucile, către Bucovina, unde contopindu-se cu altă Bistriță, apucă drumul spre Moldova, de munte, a cărei viață și podoabă de căpetenie este pînă la vărsarea-i în Siret, în marginea Bacăului. Acesta e rîul care a călăuzit spre Baia, spre țara pe care el era să o întemeieze ca domnie, pe voe-vodul Bogdan, pribeagul maramureșean, vînătorul de zimbri al poveștii. Aceasta e măreața cale pustie pe care a trecut unul din întemeietorii vieții noastre istorice. [...]

    Iarăși lumina roșie a lampasului se plimbă pe brazii ninși, pe stînca umedă, pe cînd în vale mai răsună o bucată de vreme plînsoarea tare, neogoită a Bistriței de aur. [...] Și vuietul apei se stinge cînd ne apropiem de manina întunecoasă a Prislopului. Aici sîntem cu totul singuri, singura viață cale de mulți kilometri. E atîta pustietate și întunerecul e așa de des, așa de veșnică pare căderea omătului, încît în adevăr îți vine a spune ca bietul Ianiuc înghețat și umezit, și ieșind din mocneala lui numai ca să blăsteme, că aici e "al doilea lumea", țărmul de peste rîul negru al morții.

    Totuși cei trei cai merg înainte prin așa o vreme potrivnică pe urcușul învîrtit, dar lung și greu, al muntelui. Peste cîteva ceasuri de înfășurare a păreților lui, sîntem tocmai sus. [...]

    Coborîrea se face răpede prin mijlocul aceleași străji de brazi albi și negri. Șoseaua maramureșană se simte îndată, largă și tare. Mergem în margenea muntelui înalț, pe cînd la dreapta alt șir de înălțimi se urmează. Prin mijloc trece, viind de spre Prislop, apa Vișeului, care ne îngână drumul.

SIGHET

    Din Sighet se văd acuma case de suburbie, foarte curate, pe care le luminează becuri electrice prinse de pîrghiile telegrafului.

    La capătul Sighetului se trece Tisa, a cărei apă, strînsă la un loc într-un singur curent adînc, primește scîntei de aur de la soarele slab care, după multe zile de lipsă, se îndură a lumina în luptă cu norii albi.

    De aici se deschide un loc fără nici un fel de roadă și de lucru a pămîntului, un pustiu veșted, sămănat cu gropi de năruire. [...]

    În dreapta și în stînga, dar mai ales în stînga, șirurile de dealuri albăstrii se întrec din înălțime pînă la creștetele albe. Unul din ele se mîntuie printr-o mare movilă blîndă care e Rătundul. Într-acolo sînt tot sate: Sara sau, Săpînța, unde se păstrează încă întrebuințată în odăjdii, șaua unei căpetenii a tătarilor din 1714, care, într-o ultimă năvălire, călăuzită de Mihai-vodă Racoviță al Moldovei, pustiiră valea Izei. [...]

    De la Peri, vin săteni singurateci în portul care e al românilor, și iată și un car unde, între mulți flăcăi gătiți, sade fără sfială o mireasă purtînd pe cap cununa de flori îuată de la tîrg și, pe lîngă dînsa, cununa țesută de mărgele. În satul însuși, intrăm îndată. Vedem case de bîrne, mai mult văruite, prin înrîurirea orașului vecin, curți care poartă coșere împletite, movile de strujeni și fîn așezat frumos între patru pari supt un acoperiș țuguiat de șindilă. [...]

    Între frumoase dealuri line curge Iza, albastră, care se păstrează curată pînă la vărsarea ei. Șesul ei lat, și cu ajutorul gunoierii se fac pe dînsul sămănături sărace de grîne și de porumb. Soarele străbate un cer fără nori și lucrează harnic la topirea depărtatelor pîlcuri de ninsoare. Să fie în sfîrșit mult dorită vară a Sînmedrului, cînd firea întreagă mai răsuflă odată slobod, pe priporul morții ?

    La satul Vadului Iza primește în sine rîul Marei, și în acesta se varsă mai sus încă o apă, a Cosăului, de-a lungul căreia se înșiră altă vale. [...]

    E, de la izvorul ei pînă la vărsare, o apă de viață, de vioiciune și de frumuseță. Valurile verzi se zdrunrecă de bolovanii muntelui, fîșiind cîntece de îndemn și de biruință; ele se frîng în rotocoale spumegătoare și aleargă în șuvoaie verzi, late, pe șesul unde-și află sfîrșitul. Se pare că odată i se zicea Maramureș, nume care a fost prescurtat pe urmă, cum se face adesea, în forma nouă de Mara. Ai noștri au cunoscut întîi această parte de țară în legătură cu Ardealul. În ea au locuit ei la început, bucurîndu-se de ogoarele mai largi și de pămîntul mai bun, și numai pe urmă ei au înaintat pînă în sălbătecia muntelui. Astfel s-a numit Maramureș acest ținut de multe culmi și de puține văi, care a fost o dată o țară care a pus temelie la o altă țară. [...]