Ea trebuie să fi fost mică, dar armonioasă, în felul cum arta bizantină s-a înpămîntenit la sîrbi, sau chiar în felul Javrelor Sfîntului Munte. Aici se îngroapă Sfîntul - pe care-l amintește astăzi o urîtă lespede de pe la 1840 într-un meschin grilaj, lîngă biserica nouă - și tot aici și cellalt ctitor, Vladislav-vodă. Din pietrele lor de mormînt, din odoarele dăruite de dînșii, din clădirea însăși n-a mai rămas însă nimic. Dar la 1541, mîntuind în ziua de 14 septembre, Radu Paisie, care a clădit bolnița Coziei, făcu din nou, în același stil, Tismana, cu o ușă încadrată în flori de crin sculptate și cu păreți foarte înalți, de tot sus boltiți pentru îngustimea bazei. Se poate spune că turnurile de acum, două mărunte zidiri octogonale, nu sînt ale lui Radu, ci au înlocuit pe acestea, care se vor fi dărîmat. Roatele săpate din ocnițe, cadrele fereștilor cu flori cunoscute ar dovedi că și Tismana a primit o nouă prefacere, dar numai în amănunte, pe vremea lui Bîrcoveanu. Glogovenii au făcut apoi, în veacul al XVIII-lea, încă o reparație, care li-a dat dreptul - credeau ei - să-și zugrăvească chipurile de familie, uitînd pe vechii ctitori, și să-și îngroape morții în pronaos. Un pridvor s-a adaus, în sfîrșit, la reparația din zilele lui Știrbei. O nouă reparație pentru clădirile incunjurătoare s-a făcut dăunăzi, nu pentru cei cîțiva călugări ce au mai rămas, ci pentru un sanatoriu care nu-și poate găsi ocupanții din cauza umezelii și rămîne să fie camere de închiriat pentru vară. [...]
PE VALEA JIULUI SPRE HOTAR
[...] Pînă la vamă, drum de trei ceasuri, e aceeași strîmtoare, cu un părete rupt de dinamită și de cazmale, spintecat în răni de rugină și de arsuri, sau revărsat pe margenea apei în clădării sălbatece, și cu cellalt părete, drept, nalt, trist, singuratec, cuprins de sus pînă jos în valea pădurii.
Între cele două creștete înalte, e prins un petec de cer, pe care norii s-au prefăcut acum în destrămaturi ușoare, lînoase, care se pierd pe încetul în albastru. Soarele țîșnește deodată rotund pe culmea din dreapta. Sînt unsprezece ceasuri, și la trei el va coborî, tot așa deodată, fără să lase nici un joc de lumină în urma cufundării sale liniștite.
Jiul nu mai este aici senina panglică de argint din vale. Umbra pădurilor l-a prefăcut într-un șuvoi verde-uleios, care-și schimbă la fiecare cotitură, la fiecare pas înfățișarea, după toanele patului său pietros. Aici el înaintează iute pe un prăvăliș domol, mai departe e tăiat de dungi de spumă ca niște coame albe ce fîlfîie, îndată el se rupe turbat în șuvițe ce clocotesc nerăbdătoare, cu un fîșîit de răscoală, apoi el alunecă răpede printre marii bolovani ce-l strîng de aproape, el se rotește în vîltori, aruncă nisipuri colțurate, prelinge apoi liniștit păreții unei pietre ce nu se poate mișca din loc, și în clipa următoare el se va întinde aproape încremenit în luciul său verde, ca o icoană a apelor fără curs din umbroasa, recea țară a morților. [...]
Odată șoseaua trece pe malul drept al rîului și se în-fundă-n pădurea unde vite pasc risipite supt paza unui moș zdrențos. Schitul Lainici, o clădire făcută din bani boierești amestecați în veacul al XIX-lea, supt vodă Caragea, se ascunde aici: la dus și la întors am văzut în acest ungher tăinuit de lume mai multe neveste decît monahi.
De la vamă pînă la graniță , cale de vreo jumătate de ceas, munții, Jiul și șoseaua, deopotrivă de pustii, se prefac întrucîtva. Spinările stîncoase cresc, lespezile spîrcuite la deschiderea drumului sînt mai greoaie și amenințătoare; mesteacănul ia locul fagului, fiind sămănat mai rar decît acesta, și la sfîrșit se adaugă și bradul întunecat, care pătează însă numai uneori. Jiul se zbuciumă acum tot mai în fund, și, strîns mai de aproape între păreții de piatră, cari-1 călăuzesc, el nu mai știe de odihna verzilor ochiuri de liniște. Iar șoseaua, cu podurile ei de piatra bine netezită și cu cantoanele roșii ca niște castele, e o scumpă podoabă pentru o țară al carii ban s-a risipit fără cruțare [...]
TÎRGOVIȘTE
[...] Deodată o linie albastră se înalță la stînga sub cerul nehotărît al sfîrșitului de toamnă, o linie dințată de vîrfuri. Undeva în fund vor fi Carpații, pe care aerul nu e destul de limpede ca să-i arate. În față sînt însă muncelele, a căror împărăție de vii și livezi începe aici. Din ce în ce, ele se deslușesc, goale, scrijelate de dungi, sau păstrînd încă frînturi roșii și galbene din velnița lor pînă deunăzi verde de o puternică viață.
Iarăși o vîrcă de arbori în jurul înălțimilor. Ea nu piere însă înaintea vederii, pripite de mersul trenului. După micile căsuțe, vine un turn de biserică mare, apoi altul și altul. Ele se grămădesc, însfîrșit, împreună, la un loc cu clădiri orășenești învălmășite. E Tîrgoviștea, fosta capitală pe care o acoperă giulgiul de aur învechit al amintirilor, e Suceava Țării Românești, dormind în umbra bisericilor sale, care-i sînt strălucite monumente funerare.
Cînd te cobori însă de la gară, în mijlocul multor călători, între care cu deosebire țărani, pe care-i aduce trenul de dimineață, n-ai crede că te afli în pragul mausoleului. Un bulevard lung, drept, bine pavat, peste care atîrnă, între stîlpi, lămpi moderne, iar, de o parte și de alta, vaste locuri goale, grădini, livezi bine împrejmuite, vile foarte cochete. S-ar părea că această stradă curățică inaugurează un oraș nou al viitorului. [...]
Iată, într-o străduță transversală, armonia simplă în proporții vaste a bisericii Stelea, pe care Vasile Lupu a înălțat-o în ceasul împăcării, pe pămîntul capitalei muntene, unde nădăjduise atîta vreme sa intre ca dușman biruitor. Pe acest loc trebuie să fi fost însă înainte o clădire mai veche, căci la o poartă lîngă zidul turnului masiv, străbătut de două ferești de pază, văd o piatră care pare să fie de sub Radu-vodă Șerban (1601-11), și ruinele de case, ce se ridică din pajiștea cimitirului, sînt după tradiție, rămășița locuinții celor mai vechi vlădici tîrgovișteni. Dar biserica de astăzi e întreagă a lui Vasile-vodă și a isteților săi meșteri moldoveni, care au făcut stîlpii, liniile șerpuitoare și îndrăznețe ale brîielor de podoabă din fațadă, care au înconjurat turnurile de cingătoare cu boabe de smarald a frumosului smalț verde.
Mai departe, după desfășurarea străzii Domnești, curată și cu casele cuviincioase, apare Biserica domnească, o clădire adeseori arsă și prefăcută, puțin schimbată pe dinafară, în această ultimă înfățișare a ei și încununată cu trei turnuri mari ce se îndeasă unul în altul. Apoi, chiar lîngă dînsa, cuprinsă parte în curtea bisericii, parte în a noului spital, Curtea Veche.
Acum se văd, din acest rar monument al arhitecturii noastre laice, încăpătoare, trainice și modeste - după însăși firea poporului nostru - numai pivniți adînci, unde, în puterea unui contract cu primăria, bragagii sîrbi și-au făcut ghețăriile, odăi mari și mici, care n-au niciodată mai mult decît trei păreți și cărora li s-a spulberat de multă vreme acoperișul și li s-a năruit fruntea păreților; apoi o culme prin care se crapă două ferești moarte. Un mare turn rotund, al Chindiei, de unde se pîndește focul, arată în mijloc zidurile-i prefăcute în veacul trecut. Iar în dreapta și în stînga, despărțind curți, intrînd în case mai noi, cu sau fără spoiala varului, boltindu-se peste străzi urîte, strîmte, noroioase sau plîngînd în singurătatea pustie, acele ziduri de cărămidă trainică, pusă în lung și în lat, îmbinată cu bolovani [...]
Dar iată că sosește domnia de bleșug și strălucire a lui Constantin Brîncoveanu. Pompa stăpînirii se întoarce iarăși în odăile cu totul prefăcute. Sînt din nou sfaturi, sărbători, muzici; cu toate că, în vremea de înjosire și supunere, zidurile, ajunse zadarnice, nu se mai apără. În toamna anului 1713 vin încă la Tîrgoviște, în vremea culesului viilor din deal, bătrînul voievod, doamna, coconii, nurorile și midi nepoței, împreună cu obișnuitul alai. Dar, la Paști, aceiași oaspeți veseli pornesc, cu cenușa pe cap, spre temnițele și piețele de ucidere ale Constantinopole!
Curțile domnești se înmormîntară iarăși, și an de an încheieturile lor de piatră se desfăcură. Spiritul plecase de pretutindeni și nu mai era nici o milă pentru amintiri. Poeți romantici veniră numai, la începutul regenerației noastre, să cheme umbre prin cîntecele lor, și, pentru dînșii, glasuri tainice, răsunetele durerilor și bucuriilor, șoptiră prin spațiile goale. Bibescu vodă, căruia-i plăcea să se îmbrace ca Mihai Viteazul, dură din nou Chindia, întru pomenirea trecutului și pentru locuința pompierilor. Și apoi iarăși geniul distrugerii se puse la lucru, îngropînd, răbdător, casele celor ce s-au îngropat. [...]
De la un mare pod de fier, prin care se mîntuie strada ce vine de la Curte, o șosea se desface în sus, spre dealul de vii, în fruntea căruia se ivesc din cea mai mare depărtare frontoanele galbene ale caselor mănăstirii Dealul. De amîndouă laturile, drumul bine pietruit, bătrîni copaci își apleacă ramurile spre o înfrățire dătătoare de umbră binecuvîntată în lunile de arșiță. Cîte un canton, cîte o berărie părăsită acum în toamnă, o cazarmă pentru călărași cu schimbul. Apoi șoseaua prinde a șerpui în linii largi printre viile despărțite cu garduri de nuiele și spini, sămănate de căsuțe. Acestea sînt "viile" boierilor mari și mici de altădată și biserica de pe culme e "Sfîntul Nicolae din vii". Deodată-i vezi numai vîrful turnului celui mare, precum și o bună parte din turnul de intrare, făcut din nou, în forma apuseană de la Tismana, pe vremea domnilor Regu-lamenutlui Organic. Clădirile din față, foarte bine îngrijite, cuprind școala copiilor de trupa, viitorii sergenți și micii soldați se adună tocmai pentru a primi mîncarea de amiazi în vechi chilii, de unde au plecat călugării, cu hrana și băutura lor îmbelșugată. Sunete de trîmbițe se răsfrîng lovindu-se de zidurile galbene. În mijlocul curții interioare vezi, însfîrșit, biserica de îngropare a domnilor vechimii.
Lespezi mari de piatră prinse cu scoabe de fier alcătuiesc păreți de o putere neobișnuită în grosime și-n înjghebarea lor de stîncă. Două turnulețe octogonale în fața, unul mai mare la mijloc. Cele mai delicate și mai felurite horbote de piatră încunjură pisania, împărțită la dreapta și la stînga ușii de intrare, sau împodobesc baza, tivesc fereștile turnurilor. Gustul cel mai ales s-ar opri fermecat înaintea acestei armonii durate pentru o mie de ani.
Radu vodă, mare prin credința sa și prin felul regal cum își înțelege domnia, voise să facă din această minune a artei orientale locul de veșnică odihnă, domnescul sepulcru al său și al familiei sale. Dar norocul n-aduse împlinirea visurilor lui de trăinicie întemeiată. Războiul hotărî asupra moștenirii lui, și urmașii pe care i-i dădură luptele, se stîn-seră între străini sau de moarte silnică. Alții ținură ca Neagoe, noul Basarab, să-și aibă mormîntul în ctitoria lui. Doi singuri coborîtori ai lui Radu, doi tineri voievozi nenorociți, sînt ascunși sub lespezile de la Dealu, pe cînd capul, dezgropat, al întemeietorului chiar, un craniu fin, de formă lungăreață, stă azi pentru priveliște, "împodobit" cu slove lămuritoare, într-o meschină cutiuță de sticlă.
Lîngă el, purtînd pe luciul său de fildeș aceeași naivă batjocură, se vede o altă hîrcă. Fruntea fuge puțin spre creștet, clădind o înaltă boltă pentru gînduri neobișmute, al căror zbor s-a curmat de trei sute de ani. Gropile ochilor sînt largi. Rădăcina nasului pornește într-un unghi mic. Oasele obrazului răsar înspăimîntător de ieșite. Bărbia e mică însă blîndă. Acest cap a fost desfăcut cu sabia de pe un trup hăcuit cu barda. El a stat aruncat pe cîmp într-o zi ticăloasă. Sus inima ! Vezi singura rămășiță ce se poate vedea din Mihai Viteazul, și neamul românesc n-are destule bogății pentru a răsplăti printr-un strălucit mormînt cinstea ce i-a făcut-o acest om.
De pe terasa înaltă de piatră, sub care se zice că ar trece un măreț drum boltit sub pămînt, se văd, în lumina blîndă a amiezii de toamnă, largul șes, străbătut de dunga sclipitoare a Ialomiții, casele, turnurile albe ale Tîrgoviște! și mai aproape, vîrfurile, rîpile dealurilor acoperite cu verdeață uscată din care răsar arborii golași ai livezilor ce încep a-și dormi iarna.
MĂNĂSTIREA DIN DEAL. VIFORITA
Sara, spre Viforîta, o mănăstire din vale, care nu se vede, pe cînd zidurile galbene ale Dealului stăpînesc peste toată întinderea; și s-ar părea că mortul de aici și-a ales singur acest Jăcaș pentru a cuprinde și mai departe cu ochii, domnește, pămîntul pe care l-a apărat cu sabia cruntă.
Drumul se înfundă pe lîngă dealul cu viile și mănăstirea Sfîntului Nicolae, printre casele de țară ale satului Viforîta, mărgenit de copacii bogați ai livezilor de pruni. Noaptea se coboara încet în lina învăluire a întunericului răcoros, care înseninează sufletul.
Încunjurată de înălțimile verzi, înfășurată de livezi, vii și pădure, mănăstirea-și grămădește într-o adîncitură pătratul de ziduri, biserica nouă-nouță în reparația ei de dăunăzi și căsuțele răzlețe. E o veche ctitorie a lui Vlad-vodă din 1530, dar din zidirea de atunci n-a rămas altceva decît zidul foarte gros, a cărui formă încă a fost adeseaori prefăcută. Un cutremur aduse^ clădirea din nou de pe la 1830 și acesteia i s-a dat acum cîțiva ani, cu cheltuiala Casei Bisericii, spoiala din urmă. Icoana lui Leon-vodă, înaintașul lui Matei Basarab, îmbrăcată în argint suflat cu aur, destul de slab lucrată însă, această lucrare din 1631 nu se potrivește, cu toată găteala nouă, ce s-a uscat abia. [...]
A doua zi căutăm prin păduricea nouă, prin viile țărănești, pe poteci și potecuțe, pe care dimineața le-a bătut cu firele de mărgăritar fără număr ale rouăi, calea la mănăstirea din Deal. Vederea se deschide, cînd la stînga, asupra strugurelului de clădiri al mănăstirii, cînd în dreapta, asupra turnurilor multe ale Tîrgoviștei, ale căror acoperăminte de tablă nevopsită scînteie la soare, într-o veșnică tremurătură de argint. Sălcii dese ascund cu totul cursul Ialomiței. Iar clădirile galbene care cuprind acele moaște tragice, capul tăiat, dezgropat al lui Mihai, se înfățișează tot mai aproape, în sunetul de chemare al vechilor clopote, care vestesc astăzi tăierea capului marelui mucenic pe care biserica-1 numește înainte-Mergătorul - cum numim și noi, cînd visăm mai mîndru, pe mucenicul nostru, care a fost în ceasurile sale de mărire "Domn al Țării-Românești și Ardealului și Moldovei".
DE LA TÎRGOVIȘTE LA CÎMPULUNG
Ieșirea din Tîrgoviște prin lungi mahalale curate. Spre Cîmpulung pornește o larga șosea, care va fi deseori întreruptă de drumuri desfundate și grunzuroase, de poduri pe care le-au luat apele de munte. Deocamdată însă linia albă se desfășură dreaptă și netedă, străbătută de cară ce se întorc de la tîrg cu deșertul, și merg încet-încet în pasul legănat al boulenilor mărunți cu ochii mari supuși. De-o parte și de alta, pajiște nouă, sămănată uneori cu cicoare și flori galbene desfășurate în raze, ca niște stele. Porumburile sînt înalte, vii. În dreapta, valurile albastre ale muncelelor; apoi pădurile se apropie, cu copacii în front des, prin care nu pot răzbate privirile. Dar sînt numai pîlcuri tinere, puțin înalte, care nu se pot asămăna cu vechii codri moldoveni, cu desișurile de brad ale Prahovei sau cu adîncimile de stejar ale Buzăului. [...]
Locuitorii au cel mai frumos port din țară. Dacă țăranii din Neamț se înfățișează asemenea cu plăieșii timpurilor eroice, în cojoacele lor ca o platoșă și supt pălăriile lor cît o roată de car, aceștia din Dîmbovița, purtători de veșminte albe de pînză, bine strînse pe trup, și de pălăriuțe rotunde, sînt icoana cea mai deplină a românului din munte, sprinten, vioi și isteț. Unele cămăși sînt ca de borangic, și au dungi galbene în lung. Femeile se acopăr pe cap și se înfășură supt bărbie cu valuri de pînză sau mătasă supțire; cămașa, vrîstată cu roșu la umăr, e înnegrită de arnici și luminată de nenumăratele puncte de aur ale fluturilor. Fota, încheiată înainte, e de o bogăție și de o felurime de linii în lung și de podoabe, toate în culori vesele: roșu, galben-deschis, cum nu mai poți găsi nicăiri. Și simțul firesc pentru artă se simte și-n unele înflorituri în relief ale caselor, care acopăr pa-reții întregi și dau forme pe care noua artă secesionistă a Apusului se căznește a le descoperi astăzi. [...]
Se culeg prunele din marile livezi care sînt aici, mai mult decît pășunile și lanurile și pădurile, caracterul deosebitor al ținutului. Crengile, încărcate ciorchină, ale prunilor cu frunze aspre, fără strălucire, sînt ușurate de podoaba rodului lor. Săteanul, nevasta și toată casa sînt prinși la lucru. Coșurile se răstoarnă în carul ce așteaptă dincolo de gardul de nuiele sau de ostrețe foarte bine rînduite și prinse în cuie. Și e o bucurie pe vespile de aur, care, bete de zeama dulce, zbîrnîie și înțeapă, și e o bucurie pentru copiii numai în cămașă, cari-și umplu burticică de prune !
Unii, cari au strîns mai decuvreme, au și întins prunele pe uscătoare. Alții, tot așa de harnici, au vărsat coșurile în buțile încăpătoare și înalte, unde fructele fierb și ridică deasupra spuma roșiatecă. Iar alții, cei mai înaintați, au și gustat din țuica nouă și-ți dau lămuriri de-ți poți rupe gîtul cu ele, ca acel moșneag care descria ca un drum "boboc" o coastă pe care puțini cai ar fi în stare să urce o trăsură plină. Dincolo de Geamăna treci Dîmbovița. Vechea noastră cunoștință bucureșteană, slabă, gălbăgioasă, împodobită cu poduri meschine și scumpe cheiuri pe păreții cărora cresc însă buruiene sămănate cu hîrtii murdare - e ou totul altfel aici, unde ea este încă țăranca vioaie, iute, cu sufletul curat. Nu e o apă ruptă în șuviți ca Ialomița, ca Prahova; într-un singur curs ea se azvîrle peste prund și bolovani, îm-pistrîndu-se de spumă, sare peste piedici, albă de furie, mișcă mori jucîndu-se, și amintește, prin neastîmpărul din vara liniștită, turbarea ce o cuprinde în primăvara cu toane, cînd cară pietroaie întregi, îneacă toată albia, sare de năruie șoselele și vuiește amenințătoare la pragul caselor clădite înalt. De-o parte, spre Muscel, o stăpînește un munte de piatră cu stratele albe, galbene, roșiatice, sure, așezate așa de drept ca și cum o mînă de om dibaci, de uriaș cu bună rînduială, ar fi fost la mijloc. [...]
Acum sîntem în Muscel și îndată înțelegi numele acestui ținut. Muscelul înseamnă același lucru ca muncei, adecă monticel, munte mic, deci deal înalt pietros. Și așa este de aici pînă la Cîmpulung, un singur muscel. Nu sînt dealuri de lut ca aiurea, ci treci pe pămînt negru frămîntat cu pietricele. N"u se văd risipituri, crestături, ruine, alunecări, ca în acele părți, ci pretutindeni ușoara plisă verde-deschis acopere totul, afară de îngusta linie jupuită a șoselei. Nu poți deosebi deal și vale, șiruri limpezi de înălțimi; toată întinderea e necontenit boțită, coșcovită, în cocoașe mari, cari au nume și sînt numai cîteva, și în cucuie mici, care sînt fără număr, care răsar la tot pasul și n-au nici nume, firește. De cele mai multe ori sînt numai umflături rotunde, dar pe alocurea vezi și dungi, drepte ori strîmbe, muchi ascuțite ca o spinare de vită; îndeobște însă, pare că-ți stă înainte o mare închegată în toanele frămîntate ale clocotului. Păduri nu se află nicăiri, livezile sînt numai în sate sau în raza lor, dar copaci răzleți, grupe, perdele, se înalță pretutindeni dînd viață frumosului ținut.
Sate mari nu se strîng, ci casele sînt presărate în toate părțile, stropite pe verdele dealurilor. Din vreme în vreme, trec cară încete, dar adevărata podoabă românească a Muscelului sînt călăreții, bărbați și femei, cari răsar pe o creastă și se pierd îndată într-o groapă, din care se ivesc iarăși în clipa următoare; în ei pare că învie priveliști din vechile vremi ale luptelor pentru domnie, purtate în mare parte cu acești țărani. Turme de oi, cîteva vite albe sînt sămănate pe priporul drumului mare, și băutura o dă rîulețul ce fuge ne-bunatec, în adîncitura din stînga șoselei.
Se face sară în singurătate. Soarele a scăpătat după nori vineți. Încă o dată, toate se aprind de o trecătoare lumină roșietecă, de o fantastica tristeță. Apoi din cerul rece întunericul cade ca o ploaie de cenușă. De pe vîrful unui deal se vede încă o înălțime verde, și, mai sus de dînsa, munții de hotar, în linie vînătă. Între dealul cel din urmă și Carpați e deschis "Cîmpul cel lung", care se zărește încă.
Urcăm dealul în noapte, pe jos, pe cînd caii, în urmă, aburcă din greu trăsura, sunînd încet din tălăngi. Întunerecul creiază păduri și prăpăstii de-a lungul urcușului care nu se mai mîntuie, cu șerpuirile șoselei pustii. Arareori un car înnegrește înaintea noastră, venind din sus, și trece mai la vale fără nici un zgomot, ca o fantasmă. Un singur greier țîrîie de două ori, ca de spaimă, în iarba săracă. Secerea lui Crai-Nou e înghițită îndată de norii vineți pe cari-i aduce de la munte vîntul iute, rece. [...]
