Radu vodă, mare prin credința sa și prin felul regal cum își înțelege domnia, voise să facă din această minune a artei orientale locul de veșnică odihnă, domnescul sepulcru al său și al familiei sale. Dar norocul n-aduse împlinirea visurilor lui de trăinicie întemeiată. Războiul hotărî asupra moștenirii lui, și urmașii pe care i-i dădură luptele, se stîn-seră între străini sau de moarte silnică. Alții ținură ca Neagoe, noul Basarab, să-și aibă mormîntul în ctitoria lui. Doi singuri coborîtori ai lui Radu, doi tineri voievozi nenorociți, sînt ascunși sub lespezile de la Dealu, pe cînd capul, dezgropat, al întemeietorului chiar, un craniu fin, de formă lungăreață, stă azi pentru priveliște, "împodobit" cu slove lămuritoare, într-o meschină cutiuță de sticlă.

    Lîngă el, purtînd pe luciul său de fildeș aceeași naivă batjocură, se vede o altă hîrcă. Fruntea fuge puțin spre creștet, clădind o înaltă boltă pentru gînduri neobișmute, al căror zbor s-a curmat de trei sute de ani. Gropile ochilor sînt largi. Rădăcina nasului pornește într-un unghi mic. Oasele obrazului răsar înspăimîntător de ieșite. Bărbia e mică însă blîndă. Acest cap a fost desfăcut cu sabia de pe un trup hăcuit cu barda. El a stat aruncat pe cîmp într-o zi ticăloasă. Sus inima ! Vezi singura rămășiță ce se poate vedea din Mihai Viteazul, și neamul românesc n-are destule bogății pentru a răsplăti printr-un strălucit mormînt cinstea ce i-a făcut-o acest om.

    De pe terasa înaltă de piatră, sub care se zice că ar trece un măreț drum boltit sub pămînt, se văd, în lumina blîndă a amiezii de toamnă, largul șes, străbătut de dunga sclipitoare a Ialomiții, casele, turnurile albe ale Tîrgoviște! și mai aproape, vîrfurile, rîpile dealurilor acoperite cu verdeață uscată din care răsar arborii golași ai livezilor ce încep a-și dormi iarna.

MĂNĂSTIREA DIN DEAL. VIFORITA

    Sara, spre Viforîta, o mănăstire din vale, care nu se vede, pe cînd zidurile galbene ale Dealului stăpînesc peste toată întinderea; și s-ar părea că mortul de aici și-a ales singur acest Jăcaș pentru a cuprinde și mai departe cu ochii, domnește, pămîntul pe care l-a apărat cu sabia cruntă.

    Drumul se înfundă pe lîngă dealul cu viile și mănăstirea Sfîntului Nicolae, printre casele de țară ale satului Viforîta, mărgenit de copacii bogați ai livezilor de pruni. Noaptea se coboara încet în lina învăluire a întunericului răcoros, care înseninează sufletul.

    Încunjurată de înălțimile verzi, înfășurată de livezi, vii și pădure, mănăstirea-și grămădește într-o adîncitură pătratul de ziduri, biserica nouă-nouță în reparația ei de dăunăzi și căsuțele răzlețe. E o veche ctitorie a lui Vlad-vodă din 1530, dar din zidirea de atunci n-a rămas altceva decît zidul foarte gros, a cărui formă încă a fost adeseaori prefăcută. Un cutremur aduse^ clădirea din nou de pe la 1830 și acesteia i s-a dat acum cîțiva ani, cu cheltuiala Casei Bisericii, spoiala din urmă. Icoana lui Leon-vodă, înaintașul lui Matei Basarab, îmbrăcată în argint suflat cu aur, destul de slab lucrată însă, această lucrare din 1631 nu se potrivește, cu toată găteala nouă, ce s-a uscat abia. [...]

    A doua zi căutăm prin păduricea nouă, prin viile țărănești, pe poteci și potecuțe, pe care dimineața le-a bătut cu firele de mărgăritar fără număr ale rouăi, calea la mănăstirea din Deal. Vederea se deschide, cînd la stînga, asupra strugurelului de clădiri al mănăstirii, cînd în dreapta, asupra turnurilor multe ale Tîrgoviștei, ale căror acoperăminte de tablă nevopsită scînteie la soare, într-o veșnică tremurătură de argint. Sălcii dese ascund cu totul cursul Ialomiței. Iar clădirile galbene care cuprind acele moaște tragice, capul tăiat, dezgropat al lui Mihai, se înfățișează tot mai aproape, în sunetul de chemare al vechilor clopote, care vestesc astăzi tăierea capului marelui mucenic pe care biserica-1 numește înainte-Mergătorul - cum numim și noi, cînd visăm mai mîndru, pe mucenicul nostru, care a fost în ceasurile sale de mărire "Domn al Țării-Românești și Ardealului și Moldovei".

DE LA TÎRGOVIȘTE LA CÎMPULUNG

    Ieșirea din Tîrgoviște prin lungi mahalale curate. Spre Cîmpulung pornește o larga șosea, care va fi deseori întreruptă de drumuri desfundate și grunzuroase, de poduri pe care le-au luat apele de munte. Deocamdată însă linia albă se desfășură dreaptă și netedă, străbătută de cară ce se întorc de la tîrg cu deșertul, și merg încet-încet în pasul legănat al boulenilor mărunți cu ochii mari supuși. De-o parte și de alta, pajiște nouă, sămănată uneori cu cicoare și flori galbene desfășurate în raze, ca niște stele. Porumburile sînt înalte, vii. În dreapta, valurile albastre ale muncelelor; apoi pădurile se apropie, cu copacii în front des, prin care nu pot răzbate privirile. Dar sînt numai pîlcuri tinere, puțin înalte, care nu se pot asămăna cu vechii codri moldoveni, cu desișurile de brad ale Prahovei sau cu adîncimile de stejar ale Buzăului. [...]

    Locuitorii au cel mai frumos port din țară. Dacă țăranii din Neamț se înfățișează asemenea cu plăieșii timpurilor eroice, în cojoacele lor ca o platoșă și supt pălăriile lor cît o roată de car, aceștia din Dîmbovița, purtători de veșminte albe de pînză, bine strînse pe trup, și de pălăriuțe rotunde, sînt icoana cea mai deplină a românului din munte, sprinten, vioi și isteț. Unele cămăși sînt ca de borangic, și au dungi galbene în lung. Femeile se acopăr pe cap și se înfășură supt bărbie cu valuri de pînză sau mătasă supțire; cămașa, vrîstată cu roșu la umăr, e înnegrită de arnici și luminată de nenumăratele puncte de aur ale fluturilor. Fota, încheiată înainte, e de o bogăție și de o felurime de linii în lung și de podoabe, toate în culori vesele: roșu, galben-deschis, cum nu mai poți găsi nicăiri. Și simțul firesc pentru artă se simte și-n unele înflorituri în relief ale caselor, care acopăr pa-reții întregi și dau forme pe care noua artă secesionistă a Apusului se căznește a le descoperi astăzi. [...]

    Se culeg prunele din marile livezi care sînt aici, mai mult decît pășunile și lanurile și pădurile, caracterul deosebitor al ținutului. Crengile, încărcate ciorchină, ale prunilor cu frunze aspre, fără strălucire, sînt ușurate de podoaba rodului lor. Săteanul, nevasta și toată casa sînt prinși la lucru. Coșurile se răstoarnă în carul ce așteaptă dincolo de gardul de nuiele sau de ostrețe foarte bine rînduite și prinse în cuie. Și e o bucurie pe vespile de aur, care, bete de zeama dulce, zbîrnîie și înțeapă, și e o bucurie pentru copiii numai în cămașă, cari-și umplu burticică de prune !

    Unii, cari au strîns mai decuvreme, au și întins prunele pe uscătoare. Alții, tot așa de harnici, au vărsat coșurile în buțile încăpătoare și înalte, unde fructele fierb și ridică deasupra spuma roșiatecă. Iar alții, cei mai înaintați, au și gustat din țuica nouă și-ți dau lămuriri de-ți poți rupe gîtul cu ele, ca acel moșneag care descria ca un drum "boboc" o coastă pe care puțini cai ar fi în stare să urce o trăsură plină. Dincolo de Geamăna treci Dîmbovița. Vechea noastră cunoștință bucureșteană, slabă, gălbăgioasă, împodobită cu poduri meschine și scumpe cheiuri pe păreții cărora cresc însă buruiene sămănate cu hîrtii murdare - e ou totul altfel aici, unde ea este încă țăranca vioaie, iute, cu sufletul curat. Nu e o apă ruptă în șuviți ca Ialomița, ca Prahova; într-un singur curs ea se azvîrle peste prund și bolovani, îm-pistrîndu-se de spumă, sare peste piedici, albă de furie, mișcă mori jucîndu-se, și amintește, prin neastîmpărul din vara liniștită, turbarea ce o cuprinde în primăvara cu toane, cînd cară pietroaie întregi, îneacă toată albia, sare de năruie șoselele și vuiește amenințătoare la pragul caselor clădite înalt. De-o parte, spre Muscel, o stăpînește un munte de piatră cu stratele albe, galbene, roșiatice, sure, așezate așa de drept ca și cum o mînă de om dibaci, de uriaș cu bună rînduială, ar fi fost la mijloc. [...]

    Acum sîntem în Muscel și îndată înțelegi numele acestui ținut. Muscelul înseamnă același lucru ca muncei, adecă monticel, munte mic, deci deal înalt pietros. Și așa este de aici pînă la Cîmpulung, un singur muscel. Nu sînt dealuri de lut ca aiurea, ci treci pe pămînt negru frămîntat cu pietricele. N"u se văd risipituri, crestături, ruine, alunecări, ca în acele părți, ci pretutindeni ușoara plisă verde-deschis acopere totul, afară de îngusta linie jupuită a șoselei. Nu poți deosebi deal și vale, șiruri limpezi de înălțimi; toată întinderea e necontenit boțită, coșcovită, în cocoașe mari, cari au nume și sînt numai cîteva, și în cucuie mici, care sînt fără număr, care răsar la tot pasul și n-au nici nume, firește. De cele mai multe ori sînt numai umflături rotunde, dar pe alocurea vezi și dungi, drepte ori strîmbe, muchi ascuțite ca o spinare de vită; îndeobște însă, pare că-ți stă înainte o mare închegată în toanele frămîntate ale clocotului. Păduri nu se află nicăiri, livezile sînt numai în sate sau în raza lor, dar copaci răzleți, grupe, perdele, se înalță pretutindeni dînd viață frumosului ținut.

    Sate mari nu se strîng, ci casele sînt presărate în toate părțile, stropite pe verdele dealurilor. Din vreme în vreme, trec cară încete, dar adevărata podoabă românească a Muscelului sînt călăreții, bărbați și femei, cari răsar pe o creastă și se pierd îndată într-o groapă, din care se ivesc iarăși în clipa următoare; în ei pare că învie priveliști din vechile vremi ale luptelor pentru domnie, purtate în mare parte cu acești țărani. Turme de oi, cîteva vite albe sînt sămănate pe priporul drumului mare, și băutura o dă rîulețul ce fuge ne-bunatec, în adîncitura din stînga șoselei.

    Se face sară în singurătate. Soarele a scăpătat după nori vineți. Încă o dată, toate se aprind de o trecătoare lumină roșietecă, de o fantastica tristeță. Apoi din cerul rece întunericul cade ca o ploaie de cenușă. De pe vîrful unui deal se vede încă o înălțime verde, și, mai sus de dînsa, munții de hotar, în linie vînătă. Între dealul cel din urmă și Carpați e deschis "Cîmpul cel lung", care se zărește încă.

    Urcăm dealul în noapte, pe jos, pe cînd caii, în urmă, aburcă din greu trăsura, sunînd încet din tălăngi. Întunerecul creiază păduri și prăpăstii de-a lungul urcușului care nu se mai mîntuie, cu șerpuirile șoselei pustii. Arareori un car înnegrește înaintea noastră, venind din sus, și trece mai la vale fără nici un zgomot, ca o fantasmă. Un singur greier țîrîie de două ori, ca de spaimă, în iarba săracă. Secerea lui Crai-Nou e înghițită îndată de norii vineți pe cari-i aduce de la munte vîntul iute, rece. [...]

CÎMPULUNG

    E ceea ce-i spune și numele: un cîmp lung, o vale prelungită între dealurile din dreapta și cele din stînga, o vale pe care și-a găsit drumul întîi o apă, sufletul satelor și al orașelor, și pe urma ei s-au luat, îngînați de bolborosirea cîntărețului de munte, oamenii. [...] Apoi și domnii și-au durat aici curți și mănăstire, mănăstirea pravoslavnică, înaintea turnului măreț al căreia s-a prăbușit Cloașterul (Klos-ter) catolicilor. Și azi se vede acest turn, temeinic ca un descălecat de țară: el domină și ascunde biserica, nu tocmai mare, și de el se leagă un șir de case cu două rînduri, străbătute de ferești înguste - care samăna cu cele de la Cozia. Și casele vor fi fiind din timpurile întemeierii, înainte de "o mie patru sute", dar turnul e desigur un vechi străjer. Căci nu Matei-vodă Basarab, restaurator aici unde lucrase din temelie, alt Basarab, poate, dintre domnii veacului al XIV-lea, ar fi strîns, în timpurile sale de întindere a țării și de supunere a ei către turci, aceste puternice rînduri de piatră, ce alcătuiesc turla măreață, pe care se rotunjesc unul deasupra altuia șirurile de ocnițe, pe cînd, sus, încununează totul acoperișul rotunjit. Nu, aici nu sînt urme de decădere; din acest masiv turn se desface același spirit de mîndrie tînără ca și din piatra care, sub jilțul fin sculptat al vlădicăi, poartă săpată în slove adînci, drepte, fără legaturi de cochetărie tîrzie, amintirea mormîntală a lui Nicolae Alexandru-voievod, fiul "marelui Basarab Voevod - care să se pomenească în veci", acel Nicoară Alexandru care pripi fuga ungurilor prin trecători sîngerate și adormi liniștit, în siguranța pazei bune, acum șase sute patruzeci de ani - deschizînd calea vremilor.

    Astăzi, cu desăvîrșita îngrijire a caselor sale înflorite, a străzilor sale bine pietruite, a plimbării sale, cu adaosul nou al școlilor vesele (nu voi zice și cu Statuia, puțin apocrifă, a unui erou, Radu Negru, cu totul apocrif), cu mișcarea din zilele de tîrg a unei țărănimi harnice și vioaie, Cîmpulungul e vrednic de a se număra între cele dintîi orașe ale României. [...]

DE LA CÎMPULUNG LA GRANIȚĂ. RUCĂR. DRAGOSLAVELE. GURA DÎMBOVICIOAREI

    Una lîngă alta, pe laturile șoslei, care e prăfoasă, cîteva zile abia după ploile cele mari, case cu două rînduri, avînd cinci-șase odăi, cerdace cu stîlpi și foarte adeseori șiruri de oale cu mascat înflorit pe polițe. Mulții copii voinici privesc din umbra porților de lemn săpate, asemenea cu ale românilor din Schei. În curți, sus în cerdace, ori pe margenile drumului răsar femei al căror port țesut în arnici, în fluturi, în flori de fir de argint și de mătasă pe fota roșie de aur, nu-și poate afla părechea în cît ținut locuiește românimea.

    Aici ești încă în Cîmpulung, dar, cînd ai trecut de hotarul orașului și te afli acum, nu pe o stradă, ci pe drumul mare, care se cheamă aici "Valea Mare", vei întîlni, pînă la schelele de odinioară, vechile vămi de munte, pînă la graniță, același fel de case, țesute din vergele de lemn, pe care le acopere lutul nisipos al muncelelor, aceleași curți pline de toate cele de nevoie unei bune gospodării țărănești, aceleași fete oacheșe, frumoase, cu ochii negri, mari, aceleași veșminte cu toate florile cîmpului și stelele bolții. Înțelegi cum din acest ținut de mîndri oameni voinici, harnici, cuminți a putut să plece acum cinci sute de ani descălecatul, începutul unei țări.

    "Drumul cel Mare" e o șosea foarte frumoasă, neteda ca șoselele Dobrogei; parmacîîcuri de fier, elegante, apară pe alocurea trăsurile sau drumeții înnoptați de primejdia prăpăstiilor sau ale adîncurilor -lăștinoase, [..]

    Dîmbovița luneca printre sălcii în fund, supt muncele strînse împreună, care abia lasă să treacă acesta călătoare tînără și zglobie. Îndată mergem pe malul ei. Uneori rîul e spîrcuit în șfichiuri dezbinate, alteori el aleargă prins în jgheaburi de lemn; în sfîrșit, el se scurge la vale fără piedici și unit cu sine, gîlgîindu-și apele limpezi care răsfrîng în culori de ardesie cerul ușor acoperit de nori. Roți încărcate de cutii îi fură necontenit apele ca să le verse în treucuța de unde ele se aruncă-n canalul ce hrănește sămănăturile. Mai departe, un fierăstrău trăiește din puterea ei, făcînd să se miște fără întrerupere, în sus și în jos, pînza de fier cu colții lacomi.

    Supt Piatra Dragoslavelor - căci acum movilele pietroase au înălțimea munților, și poporul li zice Pietre - înfloritorul sat (Dragoslavele n.n.) întinde de-a lungul drumului casele lui albe; o biserică zidită de cel dintîi Grigore Ghica, în veacul al XVII-lea, are înaintea zidurilor modeste ale naosului un turn strivitor care e făcut în mult mai mic după acela al mănăstirii Cîmpulungului - pe atunci de curînd dreasâ de Matei vodă Basarab.

    Pe aici era odată trecerea mărfurilor brașovenești, în cară duse încet și greu, pe drumuri rele, spre atîtea orașe ale țării și spre locurile de peste Dunăre. Drumul de astăzi nu e tocmai cel vechi, care merge prin vale; dar și acesta se înră-murește între calea Tîrgoviștii și a Cîmpulungului. Cea dintîi se desfășoară la vale, de-a lungul Dîmboviței.

    Încă trei kilometri și sîntem în schela cealaltă, Rucărul, ale cărui turnuri și case albe se ivesc îndată, la locul unde se întîlnesc trei Pietre mari, dintre care una poartă brazi pe coastele ei.

    Rucărul adăpostea odată pe vameșii domnului muntean, oameni siguri, și cu multă trecere. Astăzi el are o școală, o primărie foarte mare, un hotel, cum nu mai poate arăta alt sat din România, o frumoasă și lungă primblare pe lîngă rîulețul prins în maluri îndreptate și pietruite și foarte multe case de o gospodărie aleasă. [...]

    După cîteva văpăi roșii, trecătoare, pe culmea Căpitanului, noaptea cade aproape dintr-odată. În lipsa străinilor, cari nu mai vin în Rucăr, de cîtva timp, strada se face îndată pustie: luminile, abia aprinse, se stîng la toate fereștile; și hanul se închide ceva mai tîrziu. Pînă și șuierăturile caraulei contenesc, și tăcerea nopții negre e sfîșiată numai de hărțăgoasele lătrături ale cânilor paznici, cari pîndesc zgomotele tainice din singurătatea muntoasă.

    Dimineața a coborît neguri ușoare pe coastele muncelelor pe care numai ici și colo le străbate o săgetare roșietecă de raze. Sînt opt ceasuri acuma, și răcoarea nopții stăpînește încă văzduhul limpede. De pe toate cărările și potecile izvorăsc în strada albă țăranii cu sumane negrii și cojoceie cusute, țărance a căror bogăție de fluturi și podoabe e acoperită în parte de măntăli cafenii; unele dintre dînsele poarta ștrengărește pe albul fin al vălului ce li înfășură fața oacheșă o pălăriuță bărbătească. [...]

    Acest minunat drum (Cîmpulung-Brașov n.n.) a fost mîntuit în 1891 supt conducerea a doi ingineri români, antreprenorii fiind italieni. El se razimă adesea pe puternice întărituri de piatră, străbate poduri desăvîrșite și e apărat prin vergele de fier unde se deschid rîpe. Nu e o linie care să se înfunde drept înainte între firele telegrafului, care aici are altă cale; ci, încolătăcindu-se ca o biciușca răpezită, el înfășură deal și munte cu panglica-i albă. În urmă nu-l mai recunoști în șuvița zburdalnică ce se joacă prin funduri de văi și se prinde de gîtul aspru al stîncii; înainte, cînd îl vezi alergînd nebunatec în veșnice rotocoale, nu-ți vine a crede că în curînd vei fi colo sus pe înălțime. Aici, prin chefurile-i neașteptate, drumul însuși e o mare plăcere.

    Soborul de uriași se ține și mai departe. În față, în urmă, la dreapta, la stînga, unde privești, fără o singură spărtură, căci drumul se strecură și nu cutează să taie, iar bietele rîuri sînt mulțămite că-și pot căuta de cale, vezi ceaunele răsturnate, căciulile cu țugui, tablele întinse, zimții, spinările cio-lănoase. Sînt movile de nisip curat, în care seînteie puncte de mica, mari movile umflate pe care nu se prind decît fire de iarbă săracă, sînt mormane de piatră acoperite cu arbori rari. Dar piatra răzbate pretutindeni; uneori numai, ea e acoperită de crînguri și păduri de brad, de mesteacăn morocănos, cu frunzele pleoștite, de fag, care-și rășchira pînă departe ramurile cu frunze lucioase; codrii adînci și negri, stăpîni peste toate, nu se văd nicăiri; pînă departe către hotar, unde sînt vîrfurile mai înalte, pădurea e numai o rămășiță a trecutului ei falnic, căci nevoia de bani a moșneanului a pus-o la biruri grele și a schilodit-o pentru totdeauna, fără s-o radă însă cu totul ca în țara de muncele ruinate a Sovejei. Prin coviltirul ușor al ierbii, printre trunchiuri și mai presus de ele, țîșnește însă piatra stăpînitoare; ici, ea se risipește în fărîmi albe, galbene, roșcate, care fac moșinoaie în margenea șoselei curate, dincolo, ea samănă coasta sau adîncul cu frînturi și lostopane; aiurea, ea străjuiește drumul cu plăci înnegrite, murdare, lucioase, sau cu lespezi clădite în bună rînduială ca de mîna dibace a unui meșter uriaș; de multe ori, în sfîrșit, ea încunună toate cu cîte o mîndră creastă sură sau ia în stăpînire întreg muntele. Lîngă Păpușa verde, clădită ca o movilă, stă în față, peste valea Dîmboviței, lungul părete sur, adînc scrijelat, gol, sterp, trist, al Pietrei lui Craiu (Piatra Craiului n.n.), numită așa poate după vreunul din făloșii regi cari se întorceau cu fuga acasă la dînșii, lăsînd în urmă steaguri rupte, arme frînte și voinici morți, căzuți în mormane sîngeroase sau sămănați pe coaste și prin văile înguste ca frunze roșii, veștede, de toamnă.

    Iată, cam la jumătatea drumului, cazanul Posadei, care amintește o zi ca aceea, de strălucită biruință ciobănească asupra boierilor mari ai străinătății cotropitoare. O groapa se rupe supt munți; colo în fund, unde strălucesc case albe, e Dîmbovița, care trece ușoară, limpede pe prundul curat; mai în față e rîpa goală, pustie, cu arbori și mărăcini. Odinioară prăpastia era împădurită, și numai ca o îngustă crestătură răzbătea calea negustorilor pașnici, pe care acum, spre începutul veacului al XIV-lea, ajunseseră a trece aspri ostași cu siguranța că au biruit și supus. Și, deodată, dintre trunchiuri năpădiră săgeți fulgerătoare, și această furtună de ucidere împinse oameni și cai mai în adînc, tot mai în adînc la stînga, unde sînt cheile Dîmbovicioarei, strașnica strîmtoare prin care fuge sfios rîulețul, ca o șopîrlă ce lunecă pe coiful uriașului adormit. Din păreții înalți de pare că ajung cerul, căzu atunci strivitoarea ploaie a bolovanilor mîniei și răzbunării unui neam prea multă vreme călcat în picioare. Cei ce se învredniciră de această primire abia mai găsiră, împuținați și acoperiți de răni, drumul de mîntuire al Brașovului. Mărire ție, Posadă cu adîncurile răsplătitoare, care ne-ai ajutat să păstrăm pînă astăzi viața frumoasă, albă, bună care înflorește de-a lungul veacurilor, pe munții și cîmpiile noastre; mărire ție, mormînt de dușmani pecetluit cu roșia pecete a biruinții noastre !

    Urmăm calea de stîncă înaltă, îngustă, întunecată în care apoi, țăranii lui Vlad-vodă, muscelenii aceștia cu fața rotundă, ochii negri și trupul vînjos, au toropit pe ungurii Măriei Sale puternicului Crai Sigismund, care a fost apoi și împărat. Un val de aer rece ne lovește în față. E sufletul aspru al strîmtorii, precum Dîmbovicioara grăbită e seninul și bucuria ei. De o parte și de alta a cărărușii pietroase, apărată cu parmaclîcuri de lemn, păreții nemărgenit de înalți ai stîncii pustii sprijină o șuviță de cer albastru-șters. Brazi detunați atîrnă de-a lungul scoarței sure, cu jalnicele lor crengi uscate. Iar în cîte un loc ca prin minune un mîndru fag hrănit de apa limpede își deschide brațele verzi răstignit pe stînca dreaptă. Ca o amintire a pajiștilor mirositoare, a cîmpiilor înflorite din locuri senine, cîte un clopot vînăt se ițește din smocul frunzelor mărunte.

    Măreața temniță se deschide: e un ochi de lumină, de verdeață. Dîmbovicioara se încălzește la soare, înainte de a pătrunde în grozăvia strîmtorii; apoi încă odată aceasta cuprinde în brațele ei zdrențoase de aspră stîncă cenușie. Acum sîntem liberi.

    De la căsuța albă de colo, la capăt, se deschide un drum înverzit, care suie pe nesimțite la peșteră. O țărancă bătrînă, adusă de spate și sfrijită pe oasele ei țapene, a adus lumînări [...]

    Acum în peșteră! Băbuța sfrijită și gîrbovită, care tace, scoate bucăți de lumînări albe, de făclioare galbene, și le întinde fiecăruia: "Ține !".

    Întîi întunerecul din fund îți cam ia ochii. Vezi atît că te înfunzi într-un negru beci sălbatec, cu pereții coșcovi, buboși. În dreapta și în stînga sînt alte adîncituri, închise, pe cînd înainte lumina descoperă într-una gurguie grosolane, crengi groase, strîmbe, chipuri grosolan cioplite, împărțite în două lungi guri de iad, de pe care picură, asudă prelingeri leneșe de apă. [...]

CURTEA DE ARGEȘ

    Spre Curtea de Argeș, drum prin aceleași ținuturi de păduri bogate ca.și pînă acum, din care păduri răsar case și turle. Calea ferată e cea vestită prin luxul ei, cu gări ca locuințele de vară ale unor mari bogătași: cărămidă roșie la suprafață și turnuri măiestrite: ultima înflorire în acest domeniu a risipei noastre cu bani de împrumut.

    Tîrgul Curtea de Argeș - ceea ce înseamnă, în limba de astăzi, reședința domnească de pe Argeș - e o adunătură sărăcăcioasă de case cu cîte unul sau două rînduri, altfel destul de curate, și de livezi, pe care o străbat străzi cu pietrele ieșind pretutindeni la iveală, răzvrătite. În stînga se vede pe o înălțime o biserică destul de mare, sprijinită în pîrghii: ea poartă în limba poporului, pe care istoricii au încercat apoi să o tălmăcească prin ipoteze silite, numele lui "Negru Vodă". E curioasă această răspîndire - dacă este o adevărată răspîndire - a poveștilor despre închipuitul întemeietor: și aici, la Curtea de Argeș, ea s-ar lămuri poate prin amestecul în graiul unor oameni ce nu par a-și deschide gura tocmai bucuros, a numelor vreunui voievod Negru din timpurile întunecoase, cu acela, ce e vrednic a se pomeni totdeauna în aceste părți, al binefăcătorului, iubitorului de frumos, evlaviosului voievod Negru, Neagoe.

    Biserica bătrînă ce se sprijină în cîrjile reparațiilor noastre are o forma neobișnuită la noi: ea desfășură, în șiruri de bolovani încadrați de cărămizi supțiri, linii de basilică bizantină, redusă la proporțiile sărace ale începuturilor domniei muntene. Nicolae Alexandru-vodă a înălțat-o, pe la 1350, pentru mitropoltiul nou ce adusese de la Măcin, pentru Iachint Grecul. Meșteri din Constantinopol au întins o zugrăveală în stil mare, cu puternice figuri izolate, vînjoase, luptătoare, în cupola centrală, ca și în altar, și astăzi, în 1915, ele au ieșit la iveală, prin ostenelile inteligente ale pictorului Norocea, de supt straturile de nouă picturi așternute rînd pe rînd în cursul a cinci sute de ani. Pe un stîlp din cele ce fixează trei împărțiri în lungul bisericii, ctitorul apare în armură de luptător, iar deasupra ușii el se vede îngenunchiat, oferind prinosul evlaviei sale. Morminte mai nouă, din al XVIII-lea veac, s-au așezat sfios în umbra umedă de la intrare.

       * *

    Pe altă înălțime apare, părăsit, dar trezitor de vechi amintiri, care nu se mai pot desluși de nimeni, turnul de la Sîn Nicoară. Dacă - și presupunerea nu pare fără temei - Nicolae-vodă, zis și Alexandru, de la care pînă astăzi s-a strecurat mai mult decît jumătate de mileniu, e acela care a sfințit ca biserică nouă, pentru iertarea păcatelor sale, pietrele ce se dărăpănă acum supt picăturile ploilor, în bătaia vînturilor reci de iarnă și în munca veșnic reînnoită a buruienilor de ruină - atunci acest străbun al șiragului voievozilor mai noi se preface din slavoneasca moartă a epitafului său din biserica de la Cîmpulung într-un viu Nicoară, voievod și gospodar pentru sîrbii și bulgarii din cancelaria lui, dar pentru ai săi, dregătorii și arcașii și țăranii, domnul Nicoară, Nicoară-vodă.