Siret era un minunat cuib de dealuri, lesne de apărat față de oricine. Pe un deal, domnul își așezase tătarii: acolo se zice încă Tatarcina sau Tătărașii, Tătărășenii; Sasca, de la care s-a luat poate legenda despre Sas-vodă ca întemeietor, vine de bună samă de la sași, cari ar fi sosit aici din Baia, odată cu domnia cea noua a "Moldovenilor"; mai departe, Horodnicul pomenește în numele său o cetate; Zamca, despre care scriu unii, nu mi s-a putut arăta însă; cuvîntul înseamnă "cetate", și o cetate trebuie să fi fost, precum au fost ziduri, din care văd o frîntură, făcută din bolovani, între case. Cetatea n-a putut fi însă decît acolo unde se află și astăzi micuța Troiță. În ea se poate vedea paraclisul ortodox al domnului, care primise pe episcopul catolic, dar își ținea tot legea lui cea veche. [...]

SPRE BOTOȘANI

    Către Botoșani dealurile își pierd înălțimea, dar pînă la Prut ele formează pămîntul țării; bunele și frumoasele dealuri de pămînt hrănitor, care-și soresc pe coaste satele albe sau se mîndresc cu orașele ce li iau în stăpînire mai multe vîrfuri vecine. Printre maluri rîpoase, curg liniștit apele, albe între verdele pășunilor, aurul miriștilor și porumbiș-tilor și negrul catifelat al arăturilor de toamnă.

    Ne coborîm de pe dealul Fălticenilor, pe care o ochire în urmă ni-i arată mai frumoși de cum se văd din valea pe care o străbate trenul. Din drumul apusului către care înaintează, soarele aruncă raze auritoare asupra amestecului de case și livezi străbătute de turnuri cu cruce, o amintire și un îndemn. Apoi șoseaua șerpuiește printre lanuri, pe cînd înălțimile înconjurătoare se tot schimbă, într-o minunata priveliște.

    Case de sat, cu lungi grădini. De la o vreme mergem pe lîngă niște uluci care împrejmuiesc o mare livadă cu copacii înalți și buruiana îmbelșugată, sălbatecă. In dreapta se ajunge la așa-numita biserică a lui Ștefan cel Mare. [...]

    Cum și era de așteptat, ea samănă bine cu episcopia de Roman. Aceleași proporții fericite, același turn delicat, aceleași ocnițe. Numai cît, de mult timp totul e în dărăpa-nare: pisania de deasupra ușii de intrare a căzut, și numai pe o mică placă de piatră se vede bourul Moldovei, fărîmat în parte de pietrele băieților din sat; de o parte și de alta a capului heraldic se văd bine accesoriile sale: soarele cu chip de om și sfertul de lună. Pe dinafară molozul a căzut, acoperișul s-a cufundat întreg, de o parte și de alta a turnului; nimic n-a rămas din zugrăveli, și iscălituri de vizitatori îngrijiți pe toate căile de nemurirea lor au înlocuit sfinții meșterilor din al XV-lea veac. În interior calci pe pămîntul gol, și păreții descoperiți de orice înveliș arată țesătura lor barbară, dar trainică, de bolovani și cărămizi prinși în ciment tare ca piatra. [...]

    La Verești, de unde se desface vechea linie spre Botoșani, în gara galbenă, un bătrîn fost ofițer, care are toată înfățișarea unui arendaș din Argentina sau a unui bogat țăran din Italia, îmi vorbește de mișcarea revoluționară de la 1870 - "revoluția de la Ploiești" - și de alte lucruri care răspîndesc pentru mine mirosul unui vechi buchet descoperit între filele unei cărți părintești. El spunea adică despre o reprezentație la teatrul din Iași acum patruzeci de ani, la care el se găsea împreună cu alți iuncări și despre o foarte frumoasă fată de cincisprezece ani, care, în rochia ei albastră, întrecea pe toate tovarășele ei: acea fată se chema "demoazela Zulnia Drăghici", și e mama... [...]

BOTOȘANI

    A înnoptat acum cînd trenul pleacă spre Botoșani. Abia se zăresc, în lumina lunii coaste de dealuri joase. Aud nume de stații care-mi sună foarte cunoscut; Bucecea, unde gara e un adevărat castel, Leorda. În întunerec amintirea mea înșiră acum icoane luminoase: unele pe care le-aș fi crezut de mult șterse, altele ce mi-au mai trecut înainte sau asupra cărora m-am oprit bucuros urmînd îndărăt firul zilelor nouă.

    Văd întîi, într-un vechi privaz albastru-slab, pe cînd în urechi îmi răsună ca un cîntec de leagăn întîrziat, o casa albă și neagră, cu coperămîntul mare, ascuțit, cu un cerdac bătrînesc sprijinit pe stîlpi și încunjurat de bănci pentru lungi sfaturi în nopți bune. E și o poartă, tot veche, tot neagră, cu clanțe grele. In față, la dreapta, e grădinița de flori, cu nemțișori albaștri, cu micșunele roșii, cu garoafe catifelate, al căror miros adînc nu-l poți uita, cu vîzdoage galbene, pistruiate, cu triumfătoare ruje, ca o înflorire de bucurie, și nalbe mari roșii, cu potire cărnoase, păzind sprintene și drepte, rumene și sfioase, ca o păstoriță ce nu știe încă ce e dragostea. Sînt toate acestea: mai-mai că aș putea zugrăvi straturile; iar în dos, din bălării mari și mărunte, otrăvitoare ca măsălarul, amare ca brusturul, pline de aromă ca mica rochiță a rîndunelei cu potirul alb vrîstat cu vioriu gingaș, răsare un nuc înalt. Și livada aceasta trebuie sa fie mare-mare și plină de taine, de farmec și groază.

    Aici am înțeles întîi ce este în juru-mi, și tot de aici am trecut pragul dincolo de care mă aștepta viața: amicul pîrîu naiv al vieții de școală, torentul pătimaș al tinereții, cursul puternic, larg, cuprins în hotare, al bărbăției.

    Deci într-o zi de mai am trecut departe înainte, pe trotuarele abia atunci întinse, mai departe decît casa Mindirigiței și decît Cîrciuma lui Bercu, și decît grădina lui Ma-vromati. Pe o stradă îngustă ieși înaintea unei clădiri mari, într-o piață întinsă: așa de înaltă, așa de largă și totuși desăvîrșit de tăcută. Intrai acolo ca să învăț a tăcea și a mă supune, precum și alte lucruri. Eram la școala Marchîan, în sala cea mare a clasei I-a, unde frumosul chip al arhiereului fondator, Marchian Folescu, privea de sus din cadru la școlari a căror vîrstă merge - puțin timp după războiul din '77 cînd multe lucruri erau abia la începuturile lor - de la șase la șaisprezece ani. Eu eram cel de șase ani, nu știam să înjur, citisem pe Champfleury, pe Amedee Pichot, pe Emile Souvestre știam pe de rost fabule din Florian , care nu-mi ziceau nimic, deși erau pentru mine și Orientale ale lui Hugo care deși nu erau pentru mine îmi dădeau visuri de lupte crîncene și de locuri depărtat, ca și Letopisețele lui Kogălniceanu, pe care mi le dărui, bătrînul Canănău, bunul ghebos care, sărutînd, înțepa cu barba; și purtam o rochie de fetiță de pichet alb cu legături albastre. [...]

    Dar, dumineca și sărbătorile, datina vizitelor mă ducea în locuri și mai depărtate, în mahalaua Sfintei Paraschiva, unde casele boierești, curate, avîndu-și fiecare grădina de flori și livada de pomi încunjurau biserica, în cimtirul căreia, supt o cruce de sărăcie, care și aceea a căzut de mult de atunci, tot de sărăcie, dormea tata, pe care abia dacă l-am cunoscut. Pe aproape era casa "moșului" meu Manole. cu atîția arbori în livadă, încît pare că nu i-aș fi putut număra. [...]

    Am deprins apoi drumul liceului oploșit pe atunci într-o neîncăpătoare casă boierească cu odăile întunecoase; două clase erau aruncate în bucătăriile vechilor stăpîni; și astfel gustai hrana sufletului acolo unde se pregătise cu atîta meșteșug bătrînesc gustoasa hrană a trupului. Apoi venirăm la liceul cel nou din deal, pe locul caselor Strojăi, unde cunoscusem cu cîțiva ani în urmă o familie pe sfîrșite, într-un lung șir de odăi pitulate între o curte largă, bogată în tot felul de zburătoare, și o întunecoasă livadă de pomi (parcă văd și acuma în salon tăierea capului Mariei Stuart, la care nu puteam privi fără spaimă, și un pastel înfățișînd bustul lui Napoleon I cu șuvița de păr poruncitoare și pătrunzătorii ochi albaștri).

    Și ni tot schimbăm adăpostul în case străine, urmărind chiria cea mai mică și căsuța cea mai bună. Am locuit așa în fața bisericii Sfîntului Ioan, lîngă o frumoasă domnișoară care mi-a dăruit Imitația lui Isus Hristos - ce românește suna: Didița Florii - și aproape de cazarma gărzii civice, ale cărei trîmbițe îmi sunau de culcare în răcoarea nopților parfumate; am locuit în șoseaua Suliței, lîngă un evreu cu capul ras și lîngă o armeanca ale carii grase prăjituri au săturat lăcomia mea copilărească; în strada Armenească, unde se înalță turnurile sure ale celor două biserici, deasupra caselor albe, cu curțile gospodărește pietruite; aproape de frumoasa biserică a Sfinților Voevozi, într-o căsulie mică-mică și veche-veche, cuprinsă într-un rai de grădină cu goldane mari și nuci nenumărate. Apoi, cînd aveam cincisprezece ani, vîntul întîmplării m-a dus mai departe. [...]......"...

    Botoșanii istorici, adică bisericile, sînt încă singurul lucru în adevăr frumos și impunător. Mănăstirea Sfîntului Nicolae de la Păpăuți, pe care o știam în halul de ruină de altădată, cercetată de aproape, a dat la iveală, pe lîngă proporția perfectă a tuturor bisericilor lui Ștefan cel Mare, o bogăție nebănuită de podoabe. Păreții erau clădiți din cărămizi aparente și tăiați de bîrne smălțuite în verde, iar sus, supt acoperiș, se înșirau, ca fluturii pe o fotă, medalioane de smalț verzi și galbene, de toată frumuseța, înfățișînd animale apocaliptice. Astfel s-a și restaurat biserica, pe care o vezi astăzi scînteind ca un juvaer la capătul unei șosele prăfoase. Lucrarea pe dinafară e aproape gata, și numai vechiul turn al clopotelor stă încă sărac și mîndru, în lepra-i neagră, ca un cerșitor spaniol.

    Biserica aceasta, odinioară mănăstire, reprezintă ca și altele, de o vîrstă cu dînsa, un tip particular în vechea noastră arhitectură, care tip se află izolat între cele străine de pe atunci. Legătura stratelor adînci de piatră cu cele înalte ale cărămizii, așezarea turnului mic și elegant la mijloc pe o îndoită bază, modelarea de ocnițe pentru chipurile sfinților,

    Încingerea cu brîie și fluturi de smalț ni aparțin nouă pentru epoca de mărire deschisă de Ștefan cel Mare și închisă puțină vreme după ce piatra mormîntului căzu asupra rămășițelor sfinte ale marelui voevod. [...]

    * *

    (1914) Botoșanii se înfrumusețează. El a căpătat străzi frumos asfaltate, lumină electrică, piețe largi; un mare teatru se construiește. Aspectul asiatic al unor cartiere se înlătură pe încetul. Un element lipsește însă pentru ca în aceste schimbări să se păstreze un bun gust, un respect de cele trecute, un simț de continuitate, elementele care dau adevăratul caracter unui oraș, fie și un oraș modern. Anume interesul general pentru prefacerea lui rațională, pentru dezvoltarea lui logică, legătura sufletească dintre toți în vederea folosului ce ar putea să aibă orașul tuturora. [...]

SPRE HÎRLĂU

    [...] cei dintîi domni ai țării Moldovei și-au avut aici reședința de la răsărit, din șes, lîngă leneșa și mica apă a Bahluiului care se strecoară, curată încă, supt înălțimile din dreapta, unde strălucește sus schitul lui Zagavie, reședința învățatului vlădică Amfilohie, de Hotin, fost student la Roma, care tălmăcea din italienește cea dintîi Aritmetică și cea dintîi Geografie, tipărită în 1795. Aici, la Hîrlău, Ștefan fiul Mușatei a fost înconjurat de oastea lui Sigismund, regele Ungariei, și a învins-o. De aici au pornit atîtea scrisori, atîtea hotărîri, atîtea drumuri ale lui Ștefan cel Mare și ale urmașilor săi pînă pe la jumătatea veacului al XVI-lea. Apoi, "cetatea Bahluiului" decăzu. Numai după vreo cincizeci de ani, ea se ridică din sfărîmăturile ei. Radu Mihnea, "nepotul" lui Petru-vodă Șchiopul și urmașul lui Petru Rareș, al lui Ștefan cel Mare, fu aruncat de vîntul schimbărilor în scaunul Moldovei, din care stăpîni împărătește. Suceava, Iașii nu-i ajunseră ca reședințe, și el drese, pentru vară, curțile din Hîrlău. Și astăzi, în puținele sfărîmături ce au mai rămas în picioare, pe movila străpunsă de colții de piatra, de lespezi care au fost praguri de porți, se vede cărămidă lui Radu, lîngă vechea țesătură de bolovani a domnilor străvechi; țevile pentru apă de la baie trec și supt unele supt altele, doar ele sînt, desigur, fapta acestui Radu.

    În față cu locul gol pe care se ridică vechea curte, se înaltă, strălucitoare în găteala ei nouă de cărămidă aparentă, de piatră răzăluită, de rotile de smalț verde și galben, biserica lui Ștefan cel Mare, de care nu s-a atins urmașul său Radu. Mică și armonioasă, cu turnul supțire și gingaș, ea înfățișează tipul neschimbat al bisericilor de pe acest timp. La intrare, aceleași rînduri de arce de piatră cuprinzînd ușa și aceeași podoabă de piatră săpată a Lereștilor înguste. Zugrăveala, care e destul de frumoasă, e mai veche decît anul 1608, cînd se înseamnă, prin zgîrieturi, moartea unui fiu de preot; ba într-un loc se vede scrijelat un an din veacul al XV-lea. [...]

    Petru Rareș a lăsat biserica cealaltă, cu turnul înnegrit, încunjurat cu ocnițe, care a stat și ea multă vreme părăsită, pierzîndu-se și piatra cu pisania și amintirea ctitorului, pînă ce marele gospodar, "seniorul feudal" ce a fost în aceste părți Iordachi Cantacuzino spătarul, din jumătatea dintîi a veacului al XVIII-lea, a dres și această biserică a Sfîntului Dumitru, arătînd în lespedea sa amintitoare că "de cine este zidită dintr-nceput nu se știe".

SPRE TÎRGU FRUMOS

    Tot înainte, drum pustiu prin praf. În primăverile bune e, în adîncul acestui pămînt răscolit și săpat, o nesfîrșită bogăție de ierburi înalte, în care miile de albine bîzîie, îmbătate, grăbite, voioase de prada lor dulce. Acum soarele nemilos, pe care nici un nor, nici o bură de ploaie nu-l stîm-pără, a nimicit răbdător aproape orice urmă de verdeață. Numai ici și colo, cîte un eleșteu scăzut răsare alb în mijlocul trestiilor bogate ca o pădure. Departe, se văd arii de grîu, și o mașină de treier se îndreaptă către una din ele, în silințile liniștite a zece părechi de boi, cari înaintează ritmat în negurile prafului.

    O fîntînă cu colac se deschide-n margenea drumului. [...] Caii toropiți de căldură scutură capetele lor coperite de muște și fac sa sună clopoțeii. Pe cînd cirezi înaintează de-a lungul miriștilor, întipărind pe cer semnul coarnelor puternic arcuite, cete de oameni de tot felul și de toată mîna urcă și coboară, pierzîndu-se și răsărind pe culmea albă a dealului. Sînt săteni călări, ca niște regi ai dacilor de demult, și cosași ce și-au mîntuit lucrul, și secerători în grupe, și tovarăși de cale, dintre cari mulți poartă pălăria cu margenile mai scurte, legată cu panglică roșie, iar femeile lor vălul pe cap, cămașa bogată în amice și strîmta fotă neagră a locuitorilor de la munte. Ceva, mai departe, la dreapta și la stînga, vederea se deschide în voie pe cînd, în fund, dealurile se înșiră, ca un uriaș fund de scenă tivit cu albastrul vinețiu al înălțimilor celor mai depărtate. O bisericuță albă, răsare singură pe un deluleț; un tîrg destul de mare - mult mai mare decît Hîrlăul - stă tras în linie dreaptă, cu două bise-rice mari, vechi în frunte, iar, în valea prăpăstuită din dreapta, căsuțe de sat se prăvălesc în mijlocul livezilor.

    E Tîrgu-Frumos, foarte veche așezare, cu biserică de la Petru Rareș, asupra căreia nu s-a oprit însă niciodată gloria țării. Și la Tîrgu-Frumos e iarmaroc, e bîlci. [...]

    Raiul sămănătorilor, pe care-l părăsisem, începe iar, și de pe florile care cad în fiece an din mînile darnice ale firii, vîntul de sară culege mirezme alese, care plutesc lin și se pierd spre zări, amestecîndu-se cu mirezmele milioanelor de milioane ale florilor, surori. În fund, crai-nou ține strajă-n cerul vioriu. [...]

IAȘI

    [...] Sînt români cari n-au fost niciodată la Iași, deși n-ar trebui să fie nici unul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înțelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviință de spiritul trecutului nostru, care trăiește aici mai viu și mai bogat decît oriunde aiurea, nu poate plînge îndeajuns pierderile de astăzi ale neamului nostru, acolo unde el în alte timpuri s-a manifestat mai puternic și mai glorios. În conștiința lui națională ar fi o lipsă dacă el n-ar fi văzut orașul care a fost și-și zice încă astăzi, cu mîndrie: "Capitala Moldovei".

    Dacă stau să-mi adun, pentru a le povesti, cele ce știu despre dînsul, amintirea mă duce departe-departe și, ca a atîtor altora, sufletul meu însumi e zidit în desfășurarea din ultimele timpuri a Iașilor.

    Familia mea fiind dinspre tata și dinspre mamă, din Iași, orașul acesta e pentru mine aproape ca și orașul meu de naștere. Sînt călătorii de copil din care nu mi-a rămas nimic decît amintirea unor primblări oarecare, în uliți care nu au nume, nici coloare, deși au trebuit să le aibă odinioară.

    Din alte drumuri, mai nouă, mi-a rămas în minte o voluptate de lumină, de lunecare în trăsuri minunate pe străzi largi cu luciul de marmură pe care oameni cu măturile le apărau de orice profanare îndelungată a gunoaielor. La noi, în Botoșani, ulițele aveau gropi, praf, paie, și noroiul zăcea pînă ce-l usca soarele și-l prefăceau trecătorii în pulbere, la noi felinarele cu gîtul de tinichea încîrligată, cu lampa de sticlă plină de petrol, de "gaz" gălbiu, fumegau numai din loc în loc la răspîntii, unde "fînaragiul" cu mantaua cenușie, ieșită de soare, păzea în "ghereta" de lemn înnegrit; asfalt era doar pe trotuarele cu care primarul Boian înzestrase orașul. Pe cînd aici trotuare și stradă erau deopotrivă de lucii, curate, ca și cum s-ar fi trecut cu peria peste dînsele; apa curățitoare se prelingea pe margenea de piatră a trotoarelor; din felinare înalte, lumina cădea splendidă, și altă lumină se revărsa din vitrinele cofetăriilor și magazinelor ales împodobite. La noi, era singură grădina lui Vîrnav, în care am văzut pe Millo jucînd Baba Hîrca și celebrități străine, cărora "moșul Manoli" li împrumuta ca dar cinci lei, și care cîntau canțonete franțuzești cu înțelesuri care făceau ca "oamenii mari" să rîdă și să-și dea coate. Aici erau "hale de bere", înaintea cărora lumea stătea la mese pe trotuar, erau cofetării vestite ca Giovanni, care servea înghețată în forme nouă, ca Georges; erau grădini, în Păcurari și aiurea, unde se dădea toată vara teatru strălucitor, în românește. [...]

    Odată am stat în gazdă la bătrînul Manolachi Drăghici, istoricul, un frate al mamei mamei mele - într-o casă din Păcurari, de unde se vedea în vale gara și - era în 1877 - trenurile ce se urmau unul după altul, ducînd soldați ruși la moarte. Altă dată am mers la o soră a tatălui meu, care stătea în niște case ce s-au dărîmat de atunci, pe un cîmp de bălării unde arsese curtea domnească, pe locul căreia s-a clădit pe urma edificiul mare și fără gust de astăzi: cele două rînduri galbene cu coridoare negre, rău mirositoare. Statuia lui Ștefan cel Mare de Fremiet, în care numai cu greu ai sa descoperi altceva decît un cal model și un foarte frumos om tînăr purtînd coroană și barba în furculiță, statuia aceasta, păzită de două tunuri cucerite, nu se înălța încă, și în colț nu se vedea, roșie și albastră, cu sfinții săi tare văpsiți în ocnițele lor de cărămidă, biserica Sfîntului Neculai Domnesc, acoperit atunci cu o greoaie tencuială de nepricepere. Pe locui Mitropoliei de astăzi era o veche ruină, cu păreții crăpați, în care trăiau generații de buruiene. Pe locul Universității de acum stătea teatrul cel vechi, și pe locul teatrului de azi o urîtă primărie. Dar, încolo, strada Ștefan cel Mare, strada Lăpușneanu, Copoul, artera longitudinală, Păcurarii și strada Sf. Spiridon, întîia arteră latitudinală, strada Arcului și a Goliei, a doua arteră, erau mai-mai ca astăzi și-mi păreau ceea ce mintea omenească a putut născoci mai desăvîrșit.

    Altădată, iarăși, am locuit la aceeași ruda, undeva în jos spre malul Bahluiului, într-o casă pe care o înecau uneori apele revărsate ale murdarei gîrle cu podurile acoperite de urma grăsimoasă a mînilor ce s-au purtat pe ele. Dar în șesul Bahluiului se întindea mai ușor cele mai mărețe zmeie, și pentru nevoia unui oraș mare de a fi așezat pe o apă largă, iute și curată n-avem nici o înțelegere.

    Pe urmă răsări, într-o nouă vacanță, aproape în față cu grădina Copoului. Atunci am cunoscut mai bine suișul acesta frumos între case boierești de mîna întîia - ceea ce lașii înfățișau încă mai liniștit, mai armonios, mai aristocratic. Iar. cînd veni din nou, unchiul meu, ofițer, mă luă să văd splendorile Copoului. [...]

    Cînd, vara, frunza era deasa și umbra bună, cînd straturile încunjurate cu împletituri de vergi înfățișau toate chipurile și colorile felurite ale vechii grădinarii moldovenești, cînd hameiul și fasolea roșie căptușeau ca un covor țesătura de scînduri a chioșcurilor cochete din care se răspîndea sară un zgomot vesel de farfurii, de pahare ciocnite, de vorbă prietenească și de rîsete, simțeai tot temeiul sănătos al bunei vieți de familie de odinioară; adică simțeau alții cari gîndeau asupra unor lucruri așa de înalte, iar eu, la cei cincisprezece ani ai mei, răsuflăm lacom acest aer de fericire senină.

    Atunci m-am strămutat la școala din Iași, și de-acum înainte viața mea fu mărgenită în alt colț al Iașilor, care, acela, s-a schimbat mult de atunci. În vîrful suișului ce venea de la gara: strada Arcului, cu hanuri ieftine, internate particulare pentru elevi, pivnițe de vin, crîșme și căsuțe, printre care se mișcau trăsurile la tren și de la tren, stătea încă, așa cum fusese zidită cu vreo jumătate de veac în urmă, Academia Mihăileană din alte timpuri. Două trupuri de case cu două rînduri, văpsite galben, pe care le lega pe deasupra străzii, arcul, cu fereștile lui rotunde. În dreapta era liceul-externat și cîteva dormitoare și repetitoare, pe cînd clădirea, mai mare, din stînga era păstrată numai pentru internat. Eu eram intern.

    Am fost însă numai un an, în duminecile și sărbătorile căruia străbătui și în alte părți ale marelui oraș, oprindu-mă totdeauna cu o dragoste deosebită în grădina Copoului, ce-mi ajunsese cunoscută în toate ungherele și cotloanele ei - palat; de verdeață al celor dintîi visuri ale mele. Și, chiar cînd mi se deschise lumea mai liber în anul următor, cercul rătăcirilor mele visătoare rămase același, și aici e vorba numai de aceste rătăciri și de descoperirile de lucruri nouă ce aduceau. Și din timpurile de student îmi vine în minte vechea "Școală Normală Superioară" din fața Orfelinatului, de unde drumul mergea în sus la biserica lui Vasile Lupu, Golia, al, carii turn înalt și greoi stătea încă întreg în picioare, înaintea curții întunecoase unde nebunii rîdeau cu hohot sau plîngeau amar de bucurii și năcazuri ce n-aveau ființă decît pentru dînșii, la biserica sturdzească a Bărboiului, cu arhitectura neobișnuit de complicată și dibaci întrețesută după norme apusene, la micul Sfîntul Sava a lui Petru Șchiopul din al XVI-lea veac, la cartierul lipovenesc, curat ca un pahar, la rîpa de ciumă a Bahluiului. Dar drumul nostru cel mai obișnuit mergea în sus, pe lîngă piața Primăriei, în colțul căreia Miron Costinul lui Hegel stătea pe gînduri, în șuba lui de bronz, pe lîngă clădirea oblonită și lăcătuită a maicelor franceze, care întindea pe trei străzi zidurile-i moarte, și, apucînd în dreapta, peste strada Sfîntului Spiridon cu imen-su-i spital și turnul cel mare, rotunzit, al ceasornicului, țintea la Universitate. Clădirea fusese Curtea, palatul domnilor moldoveni de la începutul veacului al XIX-lea și îndreptățea această menire prin frumuseța gravă a fațadei străbătută de ferești mari, prin lărgimea aulei sale și puterea zidului ce c încunjura; armele Moldovei stăteau încă, săpate pe o placa de marmură, deasupra porții de intrare. Pe drumurile înguste și foarte murdare din dreapta și din stînga te ridicai spre Sf. Atanasie, spre biserica Vulpii, spre Sărărie și spre cartierele boierești înalte. [...]

MĂNĂSTIRILE DE LÎNGĂ IAȘI

    [...] Spre Galata drumul urmează prin șesul ars de soare, unde trăiește numai o iarbă mică, aspră, negricioasă, pe care o caută caii lăsați slobozi și cîrdurile de oi lînoase, cu picioarele supțiri și ochii de supunere blîndă. Șoseaua se înalță pe încetul [...]

    Biserica se înalță în mijloc, căruntă, neîngrijită, dar tare ca granitul. Petru Șchiopul, biet domn cucernic și bun, o clădi cu dragoste și cu multă cheltuială, luîndu-se după modele din Constantinopol, care se deosebiau foarte mult de zidurile lui Ștefan cel Mare și ale celuilalt Petru, Rareș, înaintașul Șchiopului. Pridvorul e o întreagă clădire deosebită, alipită la trupul bisericii: răzimat pe două contraforturi zimțuite, el are două rînduri de ocnițe și e străbătut de trei ferești. Biserica însăși e mult mai înaltă și mai încăpătoare decît cele vechi, dar podoabele, afară de aceleași ocnițe, lipsesc cu totul; fereștile sînt mici și goale; cele două turnulețe n-au putere și eleganța lor e mai slabă decît în bisericile trecutului de lupte.

    Cetățuia vine aproape în față, despărțită prin valea adîncă pe unde trec liniile căii ferate, vale de spini și de pustiu prin care rătăcesc porcii slabi ai mahalagiilor din apropiere. Dealul se înalță deodată, cu coastele-i pîrlite și săpate în gropi risipite - pe care le-au înlocuit acum plantațiile încă șubrede și sămănăturile mănăstirii - model cu aspri călugări țărani. E așa de ușor de luptat, încît trebuie să crezi că în acest loc a fost de la început Cetățuia de apărare a tîrgului domnesc, a tîrgului de negoț și popas din vale, care se desface din vîrful înălțimii mai frumos decît de oriunde aiurea, înșirînd toate grădinile, tot haosul caselor sale albe, toată cununa veche a bisericilor, de la pestrițul lăcaș al lipovenilor din dreapta, cu turnurile învîrtite, pînă la marea Mitropolie gălbuie, cu stilul apusean, de împrumut, pînă la bisericile mărunte către Copoul a cărui cazarmă masivă se vede limpede la capăt.