SPRE TURNU MĂGURELE

    Înălțimile balcanice cotigesc ușor și se înfundă înlăuntrul țării, unde dispar liniile lor rotunzite. În față, un alt șir de muncele face margene apei. Pe malul nostru, dintre păduri, răsare un ponton cu un steag rupt, ce flutură în s vîntul puțin mai potolit; pe aproape așteaptă șlepuri străine. Zimnicea, la care ne oprim, e, ca și Piuă Petrei, ca și Căit lărașii și Giurgiul, departe de țărm, la ascunzătoare și adăpost, unde n-o descopăr privirile. [...]

    Țărmul bulgăresc nu se teme de Dunăre, care poate numai să-i radă jos învelișul de verdeață ori să sape scorburi în lut, să dea la iveală stînca. El privește de sus rîul. În țărmul românesc, dimpotrivă, stăpînă tonoasă și răufăcătoare, e apa, care șuguiește înecînd și dărîmă la mînie. Pămîntul, slab, e venit din Dunăre, și se supune chemărilor ei, coborîndu-se iarăși ca mîl în adîncurile rîului. Dar ce nu pot face nisipul, lutul, țarina, singure, poate îndeplini același material cînd e ținut în adînci rădăcini împleticite. Aici copacul e prietenul, apărătorul, și este sfînt pentru omul pe care-l ajută. [...]

TURNU MĂGURELE

    Turnu Măgurele a fost o străveche strajă războinică, a romanilor latini, a romanilor greci, a barbarilor, a turcilor la sfîrșit, cari, din acest "Nicopolis cel mic", aveau în mîna lor, pînă foarte departe, satele dijmuite sau aduse în robie. Acum, turnul temut atîta vreme nu mai e nicăiri, nici măcar ca o podoabă de grădină, cum e celălalt turn de la Severin. Orășelul nou, crescut de pe la 1830 încoace, contemporan în modernitate cu Brăila, Călărașii, Giurgiul și Severinul, se ascunde vederii între arborii săi încă verzi. [...]

    O șosea duce spre port, între sălcii cu trunchiul borchinos, bolfos, spîrcuit de ramuri strîmbe, ce se rășchira fără frumuseță. Jos, malul dunărean e acoperit de buruieni de apa, pe care le-a sîngerat, ucigîndu-le, toamna, de porumbiști brune, de pășuni pentru vitele îmbelșugat cornorate. Linia trenului, aproape paralelă cu șoseaua, se deapănă înainte, pe podișcă ei pleșuvă. Între drumul de fier și cel de piatră, cărări se strecoară prin ierburile uscate: dungi negre, umede, pe care lunecă mai ușor roțile micilor căruțe ce se întorc goale după descărcat. Pe cînd altele pline, căruțe cu cai și cară cu boi, înaintează încet pe șosea, în lungi șiruri, ducînd supt acoperișul de coceni care-i ferește de ploaie, sacii umflați de boabe. [...]

    Ca un semn al celor din urmă lupte ale noastre aici, malul românesc înalță ceva mai în susul apei un monument. El domină, căci aici malul ne ajută pe noi: pentru întîia oară în acest unghi oltean al Dunării noi avem înălțimile.

    Dar și aici rămînem cu livezile noastre, ai căror arbori, frumoși încă, împodobesc dealul scorburos și tăiat de dungi. De la aceste două daruri ale naturii, Calafatul, care e vechi numai ca schele și nu ca oraș, își capătă o parte din fru-museța prietenoasă. Iar altă parte i-a dat-o gustul nostru pentru ceea ce e elegant, drăguț. Cele două biserici sînt frumoase, și pe malul apărat de cheiuri de piatră se văd case plăcute, vesele, primitoare. Printr-o tăietură adîncă a dealului, înaintează o frumoasă stradă plantată cu arbori. Și din mijlocul unei dumbrăvi privește o căsuță țărănească încăpătoare și curată, ca o afirmare a vieții de sate, stăpînă, de unde pornesc oltenii zdraveni, cu figura nobilă, cari așteaptă la ponton sau păzesc mîndri pe mal în uniforma oștirii noastre.

    Mai încolo, numai îmbrăcămintea verde a copacilor face o deosebire între cele două maluri joase, prin care peste puțin rîul sosește, în linie aproape dreaptă, de la Severin.

    Cetate. "Cetatea" va fi fost altă dată. Acum e numai un sat, destul de departe de țărm, un mare sat cu o mare biserică. [...]

    De la Cetate încolo - pe malul drept se văd bărci și o casă cu mai multe rînduri - țărmul bulgăresc se suie în dealuri de lut goale, care privesc linia șeasă a României, mărgenită de păduri sau de grupuri răzlețe de arbori.

    Acest țărm drept, pe lîngă care trece vaporul, e de o mare frumuseță. Din dealuri țîșnesc pe alocurea stînci goale asupra apei. Lanuri vinete, fînețe verzi, șiruri măiestrite de copaci se tot schimbă.

    Printre păduri, mai dese pe malul nostru, păduri de toamnă cu verdele stropit de aur și sînge, printre coaste de arătură proaspătă și de imașuri veștede, pe lîngă ostroave părăsite - spre Severin. Casele sînt rare: dincolo albe supt coperișul roșu, dincoace ascunse supt căciulile de stuf ale sărăciei. Drumuri se înfundă înlăuntrul țării, spre culmile ce se văd în fund, ca un zid cu vîrful mușcat, de un albastru bătut de brumă. Apa se face deodată îngustă, și nisipul ce-i zăcuse în fund, prelungește acuma țărmul. Carpații se apropie de Dunăre, s-o strîngă, și valurile-i strîmtorate se vor lovi dincolo, îndată, în straja Balcanilor. Mîntuirea e numai în săparea adîncului, unde, și acolo, se împotrivesc stînci ascuțite.

    Mai nerăbdători sînt deocamdată Carpații. Ei scot mai înainte stîncile lor, învelite cu iarbă uscată, cu arbori și tufișuri, verzi, roșcate. Ele se dau în lături, și un cerc se deschide într-un mal mai jos. Pe acesta e prins Severinul, cu nenumăratele-i case în colori vesele, cu grădina-i străbătută de "turnul" vechi - cel mai frumos din orașele acestei regiuni a Dunării.

TURNU SEVERIN

    Severin se chema locul: satul lui Severin - un nume foarte obișnuit în aceste părți; Turnu e o amintire a turnului presupus roman pe care-l cuprinde acum o frumoasă grădină publică, ce se coboară spre Dunăre, cu alei, poduri, inscripții încadrate și rămășițe, solid prinse cu ciment ca piatra, ale unor ziduri încunjurătoare din bolovani neregulați și din bucăți de cărămidă - lucru vădit medieval - din care face parte și turnul. [...]

    El s-a dezvoltat pe acest teren, unde o dată, în vecinătatea imediată a primejdiosului mal turcesc, nu mai rămăsese nimic decît înalta stîncă goală a malurilor. Ingineri au desemnat piața largă, încunjurată de mari clădiri ale statului, de hoteluri moderne și cafenele pentru înfrățirea neamurilor, ei au făcut să radieze străzile, care n-au înaintat, deci, de-a lungul anilor după sporirea gospodăriilor și inițiativa capricioasă a fiecăruia, ca aiurea. [...]

CERNEȚI. TOPOLNIȚA

    La vreo jumătate de ceas de la Severin, peste un șes "amânat rar cu cazărmi și fabrici, e Cerneții, răspîndit în neorînduială supt dealuri de lut gîrbove. Azi nu se văd acolo decît căsuțe scunde, cîte o tainiță de țigani potcovari, locuri îngrădite, dar goale, și trei biserici, dintre care una, cea mai mare, a fost făcută de Grigore Ghica în veacul al XVII-lea și, ca și aceea din Dragoslave, înfățișează în mai mic turnul mănăstirii din Cîmpulung. Pe cînd se coseau bălării pe malul unde "turnul" răsărea deasupra Dunării mărețe, Cerneții era o capitală de județ. Negustorii țineau prăvăliile în vale; mai sus, drumul spart, cu farîme de caldarîm între curți pustii, era cuprins de case, "de amîndouă laturile, ca la Diiu (Vidin)", spune un bătrîn care a mai apucat vremile acelea. Unde e culmea aceea dezgolită, se înălțau curți boierești, căci aici era orașul pentru boierinașii și boierii mehedințeni, Glogovenii, Miculeștii, și atîția alții, între cari Tudor însuși. [...]

    Între un deal portocaliu, dezgolit și cu fața năruită, și între altul se zărește un turn alb. Peste puțin ai înainte-ți schitul.

    E zidit de căpitanul, apoi aga Buliga, mort în biruința de la Finta a lui Matei-vodă asupra cazacilor și moldovenilor, la 1653. Stilul e acela de la Arnota: turn cu zimți, pridvor, ocnițe pe laturi; dar trei muchi răsar din umflătura altarului. Zugrăveala, bună, e făcută de doi meșteri, cari arată ei înșii că au fost unul grec, altul "vlah". Buliga și soția, apoi o fiică a lui, dorm în pronaos, care e despărțit de naos printr-un zid străbătut de o ușă joasă. Ca îndeobște

    Înaintea lui Brâncoveanu, podoabele în piatră săpată, lipsesc cu totul.

    De jur împrejurul schitului alb sînt răspîndite ca florile de primăvară multe oi albe, al căror cioban nu se vede. Supt dealurile verzi și roșii, alba Topolniță fuge, în șoapte, la vale

SINAIA

    La Ploiești încă te afli în margenea muncelelor de pruni și de vii, și-n zarea de sus se străvede într-un albastru nelămurit zidul despre Dunăre al cetății Carpaților.

    Una din cele mai străbătute linii de drum de fier duce pe aici către dînșii: de la capitala șesului bogat în oameni și în roadă la cea mai înaltă întruchipare a muntelui pustiu - de la București la Bucegi.

    Întîi apar, în dreapta, spre Buzău, înălțimile mai blînde pe care le străbat rădăcinile pomilor hrănitori. Livezi, case albe, bine clădite: o înfățișare de Arcadie îmbelșugată ș mulțămită. Linia e cuprinsă îndată pe amîndouă părțile de aceste culmi supuse hărniciei omului, deprinse a fi dijmuite în fiecare toamnă. [...]

    Pădurile iau locul livezilor, dar nu ele stăpînesc vederea. Cît cuprinzi cu ochiul, se amestecă între ele înălțimi capricioase, ale căror modîlci nenumărate se simt supt verdeața sau aurul ierbii ce ascunde foarte puțin alcătuirea lor ciolănoasă. Între dînsele se rotunjește uneori un larg cîmp de prund, pe care l-a lăsat în urmă ca pe o jucărie părăsită aceiași rîuleț albastru, limpede, care fuge acum în jos spumegînd pripit peste piedeca bolovanilor, atunci cînd el era un mînios șivoi, care îneca văile, rupea malurile și legăna bolovani smulși de valurile sale tulburi în mînia fecunda a primăverii. Cîte o tăietură din vechi lovituri de secure ale naturii, arată suprafețe verzui, roșietece sau negrii, sămănate de pietricele. Mai departe însă, aceleași deschideri în trupul muntelui nu mai vădesc decît rîndurile de piatră, îngrămădite în nemărgenita scurgere a veacurilor moarte, pe cînd deasupra triumfă în voie pădurile dese.

    Iată, între ceilalți arbori, pe care-i dezbracă vînturile reci ale toamnei, vînjosul, impasibilul brad, atît de supți-ratec și atît de trainic. Alte înălțimi, și mai mari, ridică mai presus de cingătoarea lui totdeauna verde tufișuri de copaci închirciți, cărora abia dacă li îngăduie stînca această viață săracă. În fund stau unul lîngă altul, ca o manifestare a celui mai adînc trecut, a celei mai neînvinse puteri și a celei mai înalte întrupări a măreției, Bucegii, Vîrful cu Dor, Jepii, Caraimanul. Zăpada unei împărătești bătrînețe li acopere culmile ascuțite, creștetele de stîncă.

    Jos, vile se prăvălesc pe o înălțime mai mică, supt ziduri acoperite de brazi, întunecate ca o veșnică amenințare, chiar atunci cînd razele soarelui se joacă pe ascuțișurile mai îndrăznețe. E Sinaia: mănăstire, castel regal, stație de aer pentru lumea cea mai bogată, așezare industrială și sat.

    Mănăstirea e cea mai veche. Sfințenia pustietății, păzită de vulturii stîncilor, de urșii greoi ai peșterilor, nu era străbătută decît de pasul prevăzător al haiducului ce-și cîntă cîntecul de libertate și răzbunare între brazi. [...]

    Dar Sinaia, frumoasa, lăudata Sinaie nu este și nu poate fi un oraș. Răcoarea cheamă la dînsa și frigul timpuriu o pustiește.

    Căci se văd și aici marile neajunsuri ale clasei bogate de la noi. Fiecare trăiește pentru sine și pentru clipa prin care trece. Atîtea vile n-au creat nimic comun pentru locuitorii lor. Nici un loc de întîlnire culturală, nici un teatru, nici o bibliotecă, nici măcar un șir cuviincios de prăvălii pentru toți bogătașii aceștia, care vin cu munții lor de cufere. Și astfel durabil, logic, normal e aici numai ce nu pornește de la dînșii: mănăstirea cu biserică nouă, destul de frumos reparată de dd. Mândrea și Pompilian și așa de luxos împodobit - e și lumină electrică ! - apoi clădirile Curții regale, fabricile și, pentru ele și pe lîngă ele, căsuțele satului țărănesc. Ei, eleganții Sinaii, sînt spuma care nu folosește și se împrăștie.

    Peste vreun ceas ești la Predeal, trecînd prin căsuțele de vară ale Buștenilor, alt adăpost de bucureșteni, și prin fabricile Azugai. Granița e tăiată prin codrul muntelui înalt, graniță, grea de trecut și aspră [...]

DE LA PREDEAL LA BRAȘOV

Din văile înguste cu malurile bătute în ace de brad ale Prahovei ajungi pe acea culme, puțin înaltă dealtminterea, căreia i se zice cu un vechi cuvînt, de mult ieșit din întrebuințare: Predealul. Odată era aici numai o mică trecătoare pentru puținii săteni din sălașele vecine, pe cînd drumul cel mare între Brașov și Țara Românească se desfășura larg pe drumurile bune și sigure ale șesului roditor de supt munte, pe la Rîșnov pînă la cetatea Branului, unde, în împrejurimi zîmbitoare, de pajiști înflorite, se deschide pasul cu același nume. Vremuri nouă au cerut însă scurtime, repeziciune. Cărarea din codrii de brad s-a prefăcut după 1800 într-una din cele mai bune șosele netede ale lumii, și peste cîtva timp calea ferată, nemulțămindu-se numai cu atîta cîștig de vreme, a sărit de-a dreptul pe înălțimi, s-a sprijinit pe rnargeni de rîpi și a străpuns măruntaiele stîncii. Unde rătăciseră oierii, cu turmele, au răsărit cantoane, plantații de telegraf, fire roșii de telefon, lungi chervane de mărfuri, suind încet în pocnetul bicelor, și mari jucării de fier fumegînde, lunecînd ca șerpele pe șinele lucioase. [...]

BRAȘOV

        [...] Noua mișcare industrială a schimbat foarte mult înfățișarea Brașovului. Cum vii de la gară vezi case oarecare, gospodine greoaie, fără frumuseță și fără semn deosebitor. Strada largă ca oriunde merge tot printre ele. De sus, Cetățuia, e mai mult o podoabă plăcută în vîrful muncelului verde. Cînd ai ajuns la mijlocul orașului, privirea, care se poate mișca larg, urmărește liniile drepte ale unei primblări mărgenite de cafenele, de vile, de clădiri cu totul noi și străbătută des de gîlgîirile de fum ale tramvaielor. [...]

    Ceva mai interesantă e piața, cu Casa Sfatului, care aruncă un turn înalt dintr-o casă veche cu cerdac, ferestrui și bolți adînci, unde stau schimbători de bani și cîrciumari pentru zilele de tîrg, cînd tot acest larg cuprins al Tîrgului Cailor se umple de zarva țărănimii venite pentru tîrguielile săptămînii și vînzarea bucatelor, brînzeturilor, din care ele se plătesc. Mai vezi prin unele căsulii mai bătrînești vechi firme de negustori români, care nu s-au "înălțat" încă mai presus de îndeletnicirea strămoșească. În fund, e biserica săsească, neagră de foc și neagră de ani, uriaș gîrbovită și purtînd în frunte un turn prea mic, făcut de mîntuială, și care samănă cu cornul de pe nasul unui greoi rinocer. Dacă vei apuca, în sfîrșit, la dreapta și la stînga vei găsi, în străduțe pașnice rămășițe de ziduri, bastioane rătăcite, arcuri de pietre întinse deasupra cărărilor fără lumină.

    Mai departe șirul de case se întrerupe, și o a treia cingătoare încunjură Brașovul. Ai Tîmpa în față, și spre dînsa duce în stînga un lat drum de plimbare care tot înaintează pe coaste de deal și dă din loc în loc priveliști minunate peste coperișurile roșii și negre ale orașului întreg. În unele zile de primăvară sau de toamnă, limpezi și umede, puține drumuri sînt mai frumoase decît o rătăcire singuratecă printre acei copaci bătrîni, care-ți tremură din frunze o bună primire. [...]

    O tăbliță în trei limbi, dă liniei de clădiri din față numele de "șira lui Șaguna", [...] acela care a sfătuit și ajutat în tot chipul, care a binecuvîntat școala cea mare a românilor din Brașov, gimnaziul, glorios astăzi prin numărul și însemnătatea acelor care au căpătat învățătură și creștere în odăile spațioase cu ferești micuțe ale trainicei zidiri în vechi stil gospodăresc. Din fațada puternică, dar fără pretenții, din toată alcătuirea acestei zidiri se desface un spirit de frăție patriarhală, de bună muncă smerită, care rămîn însușirile de căpetenii ale acestei școli neîntrecute în felul său.

    O școală "normală" sau primară, o școală reală sînt adăpostite în aceeași clădire a gimnaziului. Mai în lături, pe străduța din stînga, cu podețe de lemn supt care gîlgîie apa, o școală comercială, de întemeiere mai nouă. O școală de gospodărie pentru fete se află în cealaltă parte, pe strada din dreapta, care urcă destul de răpede spre dînsa.

    Odată, în acest sălaș al școlilor, unde se vede la dreapta movila pe care-și uscau și-și usucă și astăzi postavurile de casă femeile din Brașov, în această crestătură de vale, unde o fulgerătură de apă se pierde supt ruine în dosul caselor noi, era capătul de sus al cetății sașilor. Veneau către munte, locuri goale, maidane fără locuitori. Spitalul cu fațada foarte păcătoasă și atîtea altele s-au făcut numai tîrziu, în vremea noastră. Din vechime, abia sus în umbra muntelui, sub Tîmpa, se răsfățau între pometuri căsuțele Șcheilor, cu crucea răsăriteană în frunte și marile porți de lemn săpate după frumoasa noastră datină țărănească. [...]

    Meseriașii din cealaltă latură a Brașovului, din Brașovechi, își iau și ei partea-n înceată și sigura luptă pentru căpătarea luminii și puterii, și nu se poate să vezi, în rîndurile oamenilor săraci, foarte împovărați de muncă, mai multă tragere de inimă, mai multă bună înțelegere și pricepere firească decît la reprezentațiile de teatru pe care le dau în iarnă meșterii și calfele din această suburbie brașo-venească.