* *
(1914) Botoșanii se înfrumusețează. El a căpătat străzi frumos asfaltate, lumină electrică, piețe largi; un mare teatru se construiește. Aspectul asiatic al unor cartiere se înlătură pe încetul. Un element lipsește însă pentru ca în aceste schimbări să se păstreze un bun gust, un respect de cele trecute, un simț de continuitate, elementele care dau adevăratul caracter unui oraș, fie și un oraș modern. Anume interesul general pentru prefacerea lui rațională, pentru dezvoltarea lui logică, legătura sufletească dintre toți în vederea folosului ce ar putea să aibă orașul tuturora. [...]
SPRE HÎRLĂU
[...] cei dintîi domni ai țării Moldovei și-au avut aici reședința de la răsărit, din șes, lîngă leneșa și mica apă a Bahluiului care se strecoară, curată încă, supt înălțimile din dreapta, unde strălucește sus schitul lui Zagavie, reședința învățatului vlădică Amfilohie, de Hotin, fost student la Roma, care tălmăcea din italienește cea dintîi Aritmetică și cea dintîi Geografie, tipărită în 1795. Aici, la Hîrlău, Ștefan fiul Mușatei a fost înconjurat de oastea lui Sigismund, regele Ungariei, și a învins-o. De aici au pornit atîtea scrisori, atîtea hotărîri, atîtea drumuri ale lui Ștefan cel Mare și ale urmașilor săi pînă pe la jumătatea veacului al XVI-lea. Apoi, "cetatea Bahluiului" decăzu. Numai după vreo cincizeci de ani, ea se ridică din sfărîmăturile ei. Radu Mihnea, "nepotul" lui Petru-vodă Șchiopul și urmașul lui Petru Rareș, al lui Ștefan cel Mare, fu aruncat de vîntul schimbărilor în scaunul Moldovei, din care stăpîni împărătește. Suceava, Iașii nu-i ajunseră ca reședințe, și el drese, pentru vară, curțile din Hîrlău. Și astăzi, în puținele sfărîmături ce au mai rămas în picioare, pe movila străpunsă de colții de piatra, de lespezi care au fost praguri de porți, se vede cărămidă lui Radu, lîngă vechea țesătură de bolovani a domnilor străvechi; țevile pentru apă de la baie trec și supt unele supt altele, doar ele sînt, desigur, fapta acestui Radu.
În față cu locul gol pe care se ridică vechea curte, se înaltă, strălucitoare în găteala ei nouă de cărămidă aparentă, de piatră răzăluită, de rotile de smalț verde și galben, biserica lui Ștefan cel Mare, de care nu s-a atins urmașul său Radu. Mică și armonioasă, cu turnul supțire și gingaș, ea înfățișează tipul neschimbat al bisericilor de pe acest timp. La intrare, aceleași rînduri de arce de piatră cuprinzînd ușa și aceeași podoabă de piatră săpată a Lereștilor înguste. Zugrăveala, care e destul de frumoasă, e mai veche decît anul 1608, cînd se înseamnă, prin zgîrieturi, moartea unui fiu de preot; ba într-un loc se vede scrijelat un an din veacul al XV-lea. [...]
Petru Rareș a lăsat biserica cealaltă, cu turnul înnegrit, încunjurat cu ocnițe, care a stat și ea multă vreme părăsită, pierzîndu-se și piatra cu pisania și amintirea ctitorului, pînă ce marele gospodar, "seniorul feudal" ce a fost în aceste părți Iordachi Cantacuzino spătarul, din jumătatea dintîi a veacului al XVIII-lea, a dres și această biserică a Sfîntului Dumitru, arătînd în lespedea sa amintitoare că "de cine este zidită dintr-nceput nu se știe".
SPRE TÎRGU FRUMOS
Tot înainte, drum pustiu prin praf. În primăverile bune e, în adîncul acestui pămînt răscolit și săpat, o nesfîrșită bogăție de ierburi înalte, în care miile de albine bîzîie, îmbătate, grăbite, voioase de prada lor dulce. Acum soarele nemilos, pe care nici un nor, nici o bură de ploaie nu-l stîm-pără, a nimicit răbdător aproape orice urmă de verdeață. Numai ici și colo, cîte un eleșteu scăzut răsare alb în mijlocul trestiilor bogate ca o pădure. Departe, se văd arii de grîu, și o mașină de treier se îndreaptă către una din ele, în silințile liniștite a zece părechi de boi, cari înaintează ritmat în negurile prafului.
O fîntînă cu colac se deschide-n margenea drumului. [...] Caii toropiți de căldură scutură capetele lor coperite de muște și fac sa sună clopoțeii. Pe cînd cirezi înaintează de-a lungul miriștilor, întipărind pe cer semnul coarnelor puternic arcuite, cete de oameni de tot felul și de toată mîna urcă și coboară, pierzîndu-se și răsărind pe culmea albă a dealului. Sînt săteni călări, ca niște regi ai dacilor de demult, și cosași ce și-au mîntuit lucrul, și secerători în grupe, și tovarăși de cale, dintre cari mulți poartă pălăria cu margenile mai scurte, legată cu panglică roșie, iar femeile lor vălul pe cap, cămașa bogată în amice și strîmta fotă neagră a locuitorilor de la munte. Ceva, mai departe, la dreapta și la stînga, vederea se deschide în voie pe cînd, în fund, dealurile se înșiră, ca un uriaș fund de scenă tivit cu albastrul vinețiu al înălțimilor celor mai depărtate. O bisericuță albă, răsare singură pe un deluleț; un tîrg destul de mare - mult mai mare decît Hîrlăul - stă tras în linie dreaptă, cu două bise-rice mari, vechi în frunte, iar, în valea prăpăstuită din dreapta, căsuțe de sat se prăvălesc în mijlocul livezilor.
E Tîrgu-Frumos, foarte veche așezare, cu biserică de la Petru Rareș, asupra căreia nu s-a oprit însă niciodată gloria țării. Și la Tîrgu-Frumos e iarmaroc, e bîlci. [...]
Raiul sămănătorilor, pe care-l părăsisem, începe iar, și de pe florile care cad în fiece an din mînile darnice ale firii, vîntul de sară culege mirezme alese, care plutesc lin și se pierd spre zări, amestecîndu-se cu mirezmele milioanelor de milioane ale florilor, surori. În fund, crai-nou ține strajă-n cerul vioriu. [...]
IAȘI
[...] Sînt români cari n-au fost niciodată la Iași, deși n-ar trebui să fie nici unul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înțelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviință de spiritul trecutului nostru, care trăiește aici mai viu și mai bogat decît oriunde aiurea, nu poate plînge îndeajuns pierderile de astăzi ale neamului nostru, acolo unde el în alte timpuri s-a manifestat mai puternic și mai glorios. În conștiința lui națională ar fi o lipsă dacă el n-ar fi văzut orașul care a fost și-și zice încă astăzi, cu mîndrie: "Capitala Moldovei".
Dacă stau să-mi adun, pentru a le povesti, cele ce știu despre dînsul, amintirea mă duce departe-departe și, ca a atîtor altora, sufletul meu însumi e zidit în desfășurarea din ultimele timpuri a Iașilor.
Familia mea fiind dinspre tata și dinspre mamă, din Iași, orașul acesta e pentru mine aproape ca și orașul meu de naștere. Sînt călătorii de copil din care nu mi-a rămas nimic decît amintirea unor primblări oarecare, în uliți care nu au nume, nici coloare, deși au trebuit să le aibă odinioară.
Din alte drumuri, mai nouă, mi-a rămas în minte o voluptate de lumină, de lunecare în trăsuri minunate pe străzi largi cu luciul de marmură pe care oameni cu măturile le apărau de orice profanare îndelungată a gunoaielor. La noi, în Botoșani, ulițele aveau gropi, praf, paie, și noroiul zăcea pînă ce-l usca soarele și-l prefăceau trecătorii în pulbere, la noi felinarele cu gîtul de tinichea încîrligată, cu lampa de sticlă plină de petrol, de "gaz" gălbiu, fumegau numai din loc în loc la răspîntii, unde "fînaragiul" cu mantaua cenușie, ieșită de soare, păzea în "ghereta" de lemn înnegrit; asfalt era doar pe trotuarele cu care primarul Boian înzestrase orașul. Pe cînd aici trotuare și stradă erau deopotrivă de lucii, curate, ca și cum s-ar fi trecut cu peria peste dînsele; apa curățitoare se prelingea pe margenea de piatră a trotoarelor; din felinare înalte, lumina cădea splendidă, și altă lumină se revărsa din vitrinele cofetăriilor și magazinelor ales împodobite. La noi, era singură grădina lui Vîrnav, în care am văzut pe Millo jucînd Baba Hîrca și celebrități străine, cărora "moșul Manoli" li împrumuta ca dar cinci lei, și care cîntau canțonete franțuzești cu înțelesuri care făceau ca "oamenii mari" să rîdă și să-și dea coate. Aici erau "hale de bere", înaintea cărora lumea stătea la mese pe trotuar, erau cofetării vestite ca Giovanni, care servea înghețată în forme nouă, ca Georges; erau grădini, în Păcurari și aiurea, unde se dădea toată vara teatru strălucitor, în românește. [...]
Odată am stat în gazdă la bătrînul Manolachi Drăghici, istoricul, un frate al mamei mamei mele - într-o casă din Păcurari, de unde se vedea în vale gara și - era în 1877 - trenurile ce se urmau unul după altul, ducînd soldați ruși la moarte. Altă dată am mers la o soră a tatălui meu, care stătea în niște case ce s-au dărîmat de atunci, pe un cîmp de bălării unde arsese curtea domnească, pe locul căreia s-a clădit pe urma edificiul mare și fără gust de astăzi: cele două rînduri galbene cu coridoare negre, rău mirositoare. Statuia lui Ștefan cel Mare de Fremiet, în care numai cu greu ai sa descoperi altceva decît un cal model și un foarte frumos om tînăr purtînd coroană și barba în furculiță, statuia aceasta, păzită de două tunuri cucerite, nu se înălța încă, și în colț nu se vedea, roșie și albastră, cu sfinții săi tare văpsiți în ocnițele lor de cărămidă, biserica Sfîntului Neculai Domnesc, acoperit atunci cu o greoaie tencuială de nepricepere. Pe locui Mitropoliei de astăzi era o veche ruină, cu păreții crăpați, în care trăiau generații de buruiene. Pe locul Universității de acum stătea teatrul cel vechi, și pe locul teatrului de azi o urîtă primărie. Dar, încolo, strada Ștefan cel Mare, strada Lăpușneanu, Copoul, artera longitudinală, Păcurarii și strada Sf. Spiridon, întîia arteră latitudinală, strada Arcului și a Goliei, a doua arteră, erau mai-mai ca astăzi și-mi păreau ceea ce mintea omenească a putut născoci mai desăvîrșit.
Altădată, iarăși, am locuit la aceeași ruda, undeva în jos spre malul Bahluiului, într-o casă pe care o înecau uneori apele revărsate ale murdarei gîrle cu podurile acoperite de urma grăsimoasă a mînilor ce s-au purtat pe ele. Dar în șesul Bahluiului se întindea mai ușor cele mai mărețe zmeie, și pentru nevoia unui oraș mare de a fi așezat pe o apă largă, iute și curată n-avem nici o înțelegere.
Pe urmă răsări, într-o nouă vacanță, aproape în față cu grădina Copoului. Atunci am cunoscut mai bine suișul acesta frumos între case boierești de mîna întîia - ceea ce lașii înfățișau încă mai liniștit, mai armonios, mai aristocratic. Iar. cînd veni din nou, unchiul meu, ofițer, mă luă să văd splendorile Copoului. [...]
Cînd, vara, frunza era deasa și umbra bună, cînd straturile încunjurate cu împletituri de vergi înfățișau toate chipurile și colorile felurite ale vechii grădinarii moldovenești, cînd hameiul și fasolea roșie căptușeau ca un covor țesătura de scînduri a chioșcurilor cochete din care se răspîndea sară un zgomot vesel de farfurii, de pahare ciocnite, de vorbă prietenească și de rîsete, simțeai tot temeiul sănătos al bunei vieți de familie de odinioară; adică simțeau alții cari gîndeau asupra unor lucruri așa de înalte, iar eu, la cei cincisprezece ani ai mei, răsuflăm lacom acest aer de fericire senină.
Atunci m-am strămutat la școala din Iași, și de-acum înainte viața mea fu mărgenită în alt colț al Iașilor, care, acela, s-a schimbat mult de atunci. În vîrful suișului ce venea de la gara: strada Arcului, cu hanuri ieftine, internate particulare pentru elevi, pivnițe de vin, crîșme și căsuțe, printre care se mișcau trăsurile la tren și de la tren, stătea încă, așa cum fusese zidită cu vreo jumătate de veac în urmă, Academia Mihăileană din alte timpuri. Două trupuri de case cu două rînduri, văpsite galben, pe care le lega pe deasupra străzii, arcul, cu fereștile lui rotunde. În dreapta era liceul-externat și cîteva dormitoare și repetitoare, pe cînd clădirea, mai mare, din stînga era păstrată numai pentru internat. Eu eram intern.
Am fost însă numai un an, în duminecile și sărbătorile căruia străbătui și în alte părți ale marelui oraș, oprindu-mă totdeauna cu o dragoste deosebită în grădina Copoului, ce-mi ajunsese cunoscută în toate ungherele și cotloanele ei - palat; de verdeață al celor dintîi visuri ale mele. Și, chiar cînd mi se deschise lumea mai liber în anul următor, cercul rătăcirilor mele visătoare rămase același, și aici e vorba numai de aceste rătăciri și de descoperirile de lucruri nouă ce aduceau. Și din timpurile de student îmi vine în minte vechea "Școală Normală Superioară" din fața Orfelinatului, de unde drumul mergea în sus la biserica lui Vasile Lupu, Golia, al, carii turn înalt și greoi stătea încă întreg în picioare, înaintea curții întunecoase unde nebunii rîdeau cu hohot sau plîngeau amar de bucurii și năcazuri ce n-aveau ființă decît pentru dînșii, la biserica sturdzească a Bărboiului, cu arhitectura neobișnuit de complicată și dibaci întrețesută după norme apusene, la micul Sfîntul Sava a lui Petru Șchiopul din al XVI-lea veac, la cartierul lipovenesc, curat ca un pahar, la rîpa de ciumă a Bahluiului. Dar drumul nostru cel mai obișnuit mergea în sus, pe lîngă piața Primăriei, în colțul căreia Miron Costinul lui Hegel stătea pe gînduri, în șuba lui de bronz, pe lîngă clădirea oblonită și lăcătuită a maicelor franceze, care întindea pe trei străzi zidurile-i moarte, și, apucînd în dreapta, peste strada Sfîntului Spiridon cu imen-su-i spital și turnul cel mare, rotunzit, al ceasornicului, țintea la Universitate. Clădirea fusese Curtea, palatul domnilor moldoveni de la începutul veacului al XIX-lea și îndreptățea această menire prin frumuseța gravă a fațadei străbătută de ferești mari, prin lărgimea aulei sale și puterea zidului ce c încunjura; armele Moldovei stăteau încă, săpate pe o placa de marmură, deasupra porții de intrare. Pe drumurile înguste și foarte murdare din dreapta și din stînga te ridicai spre Sf. Atanasie, spre biserica Vulpii, spre Sărărie și spre cartierele boierești înalte. [...]
MĂNĂSTIRILE DE LÎNGĂ IAȘI
[...] Spre Galata drumul urmează prin șesul ars de soare, unde trăiește numai o iarbă mică, aspră, negricioasă, pe care o caută caii lăsați slobozi și cîrdurile de oi lînoase, cu picioarele supțiri și ochii de supunere blîndă. Șoseaua se înalță pe încetul [...]
Biserica se înalță în mijloc, căruntă, neîngrijită, dar tare ca granitul. Petru Șchiopul, biet domn cucernic și bun, o clădi cu dragoste și cu multă cheltuială, luîndu-se după modele din Constantinopol, care se deosebiau foarte mult de zidurile lui Ștefan cel Mare și ale celuilalt Petru, Rareș, înaintașul Șchiopului. Pridvorul e o întreagă clădire deosebită, alipită la trupul bisericii: răzimat pe două contraforturi zimțuite, el are două rînduri de ocnițe și e străbătut de trei ferești. Biserica însăși e mult mai înaltă și mai încăpătoare decît cele vechi, dar podoabele, afară de aceleași ocnițe, lipsesc cu totul; fereștile sînt mici și goale; cele două turnulețe n-au putere și eleganța lor e mai slabă decît în bisericile trecutului de lupte.
Cetățuia vine aproape în față, despărțită prin valea adîncă pe unde trec liniile căii ferate, vale de spini și de pustiu prin care rătăcesc porcii slabi ai mahalagiilor din apropiere. Dealul se înalță deodată, cu coastele-i pîrlite și săpate în gropi risipite - pe care le-au înlocuit acum plantațiile încă șubrede și sămănăturile mănăstirii - model cu aspri călugări țărani. E așa de ușor de luptat, încît trebuie să crezi că în acest loc a fost de la început Cetățuia de apărare a tîrgului domnesc, a tîrgului de negoț și popas din vale, care se desface din vîrful înălțimii mai frumos decît de oriunde aiurea, înșirînd toate grădinile, tot haosul caselor sale albe, toată cununa veche a bisericilor, de la pestrițul lăcaș al lipovenilor din dreapta, cu turnurile învîrtite, pînă la marea Mitropolie gălbuie, cu stilul apusean, de împrumut, pînă la bisericile mărunte către Copoul a cărui cazarmă masivă se vede limpede la capăt.
Ctitorul bisericii din Cetățuia, astăzi înnoită între zidurile frînte de care fusese înounjurată la început, a fost Duca-vodă, a cărui domnie căuta să imite pe a lui Vasile Lupul, ocrotitorul acestui grec cu noroc. În biserica lui Duca se vede urma Trei Ierarhilor lui Vasile. Pridvorul samănă cu acel de la Galata, dar fereștile sînt lucrate măiestrit în piatră și au caracterul gotic de la bisericile lui Ștefan; cele de pe laturile naosului sînt încadrate fin cu ciubuce însemnate jos cu două rozete. Turnurile sînt iarăși asemenea cu ale Galatei, dar la mijlocul lor trece un brîu de piatră împletit. Același brîu de ciubuce încinge toată biserica, tivit sus și jos cu cîte o horbotă de frunze și flori săpate. El înseamnă și toate nervurile bolții. Ușa de intrare în naos mai are un cadru pe care sînt aplicate frumoase și originale rozete. Pînă și mormîntul doamnei Maria, fiica lui Duca, e o mică lucrare de artă în această ultimă înfățișare moldovenească a frumoasei arhitecturi de țară.
Cele mai multe picturi sînt vechi sau reproduc pe cele de la început. Pe păretele din dreapta, cum pătrunzi în naos, vezi pe ctitor, frumos bărbat cu barba rotundă, cu cuca-n care sînt împlîntate pene de struț, cu haina de brocard verde, peste care e aruncată alta fără mîneci, punînd guler și mar-geni de blană și șireturi de aur pe piept. Fiul său Constantin are aproape aceeași îmbrăcăminte: coconul poartă o pălăriuță roșie, cu blană jos și pene de struț la o parte. Doamna Anastasia e înveșmîntată într-o rochie de brocard siniliu, prin care trec mînecuți, de mătasă albă cusută cu fir; din pieptarul de fir se prelungesc bete aurii ce se înfășoară pe mîni. Domnițele Ecaterina, Ileana, care a fost soția lui Nicolae Costin, Ruxandra, Maria au rochii de același fel, roze și roșii. Pălăria tuturora e ca a "coconului" Constantin.
Zidurile vechi au rămas întregi pe trei părți, cu spărturile înguste din care odată trăgeau puștile; numai spre Galata malul a lunecat cu tot ce purta pe dînsul. A rămas măreața clopotniță, timbrată cu una din cele mai frumoase înfățișări ale bourului Moldovei. Neatinsă s-a păstrat vechea "baie" - de fapt: cuhne-domnească supt cupola în care adînc s-au înfipt rădăcinile buruienii. Dar din cămările lui Duca bogatul, ale frumoasei și neastîmpăratei doamne Anastasia și ale copilelor domnești era în picioare numai un horn afumat de focurile vechilor ospețe și o splendidă sală cu bolți gotice pe care le pecetluiau la încheieturi delicate rozete de piatra; într-un colț un sfînt din zilele creștine răsăria încă sfios, șters de vreme ca și cum l-ar fi cuprins o ceață. [...] în față cu dealul Cetățuii, Frumoasa se vede adîncită, cu cele patru turnuri de tinichea care sticlesc la soare, clădire cinchită, al carii rost nu-l prinzi de la început. [...]
Biserica se ridică albă, înaltă, clădită într-un stil cu totul neobișnuit la noi. Arhitectul lui Grigore Ghica din jumătatea dintîi a veacului al XVIII-lea, chemat a înlocui vechea biserică de pe la 1590 a lui Balica, a lucrat după norme apusene, și a făcut o zidire religioasă în stilul Renașterii, cu fronton antic, cu coloane, cu ferești înalte și largi, fără desfășurarea de linii a bisericilor Răsăritului. Frumoasa impune prin proporțiile ei mari, care întrec pe ale orkării biserici din Țara-de-Sus, dar "frumuseța" ei stă mai ales în interior, cu atît mai mult, cu cît frontonul disarmonic e rău păstrat, cojit și stricat încă printr-un adaos de lemn roșu și de sticlă. Înăuntru priveliștea e însă în adevăr măreață: turnurile de tinichea, fără zid și croite numai ca acoperișuri de turnuri, cresc prin boltirea lor întinderea, liberă de orice piedici, a clădirii luminoase. Opt stîlpi de marmură vărgată cu roșu împodobesc și sprijină, întinzîndu-se sus cu căpițele de stuc albastru, aurit. Pe păreți se văd sfinți foarte frumoși și chipurile Ghiculeștilor: Grigore-vodă cu fața rotundă, barba infoiată, doamna, fiii, Scarlat și Matei, copii cu privirea blîndă, cu toată cuca greoaie și hangerul înfipt în brîu, apoi sus, moșii și strămoșii, fanariotizați la reparație, cu bărbi negre și albe, cu aceleași cuce obișnuite numai în veacul al XVIII-lea. Icoana de argint închinată Maicei Domnului de Ecaterina Ruset, doamna lui Constantin Mavrocordat, scînteie în fața catapeteasmei, ale cărei aurării par noi. [...]
VASLUI
De la Iași spre Vaslui, dealurile se urmează împodobite cu sate, precum se vede ceva mai sus pe linia Prutului, unde cuprinzi, cum am zis, dintr-o singură privire, trei grămezi de case pe trei înălțimi deosebite ce închid o singură parte a zării. Așezarea Vasluiului samănă cu a Dorohoiului, fiind însă mult mai frumoasă decît aceasta.
Orașul nu apare pe o creastă de deal, ca dincolo, ci e risipit mult mai capricios. Nu sui și cobori pe străzi ca acolo, ci ele se întind mai la aceeași înălțime, pe cînd de jur-împrejur mari înălțimi încunjură, acoperite cu frumoase păduri. Ai pretutindeni, la orice deschizătură a liniei caselor, fundul de scenă al coastelor albăstrii. Dintre ele pornesc vînturi răpezi, care curăță aerul și fac din Vaslui orașul cel mai sănătos al Moldovei.
HUȘI
