Cea d’intâiu dată este aceia a declarației de războiu făcută Prusiei și Austriei, din causa sprijinirii de către Imperiul german a prinților din Alsacia, prinți de Imperiu cari aveau interese acolo și revoluționarii francesi s’au simțit jigniți de faptul că se amesteca străinătatea în ceia ce considerau ei ca lucruri care îi privesc numai pe dânșii, ceia ce era o dovadă de sentimentele lor pentru libertatea umană. Ei judecau așa : noi îi liberăm de anumite sarcini pe Alsacieni, și iată dincolo de graniță, din țara supusă autorității „tiranilor", vine q intervenție care ne împiedecă de a săvârși opera de libertate. Cum se vede, nu e nimic imperialist, de la început, în această tendință.
încă odată trebuie să spun că Revoluția francesă n'a început cu un program de politică externă. N’au fost prevăzute anumite acțiuni militare. De la 1789 până în primăvara lui 1792 n’a fost războiu, nici de fapt, nici în pregătire, și nu există niciun program de anexiuni. Așa încât cine urmărește evenimentele din Europa pe linia imperialismului, trebuie să dea la o parte nu numai ceiace s’a petrecut până la 1792, dar chiar în 1792 nu trebuie să interpreteze ceiace s’a petrecut atunci ca o acțiune cuceritoare, ba nici măcar ca o dorință puternică, neînfrânată, de a răspândi anumite idei, fie și cu sila.
Veți vedea că ideia aceasta a omului care trebuie liberat cu sila se întâlnește în Europa atunci, și anume nu în Franța, ci la unii cugetători germani. Dar aceștia represintă tot așa de puțin spiritul german pe cât represintă de puțin filosofii francesi spiritul frances. Toți aceșta trăr iau într’o noțiune de umanitate în care se puteau cuprinde toate popoarele, toate tendințile politice, și puteau să intre toate reformele care se aveau în vedere. Trebuie să ni dăm samă de ce s’a petrecut după trecerea hotarelor de către Francesi până la acea dată de 1796, care înseamnă intervenția generalului Bonaparte, în cea d’intâiu campanie a lui în Italia, — căci până atunci fusese numai o acțiune împotriva Casei de Savoia, a regelui Sardiniei, vecinul pe care-l avea Franța la Sud-Est și am arătat cum generalul Doppet provocase acolo o mișcare care nu chema pe Francesi, dar trebuia să-i primească bucuros, cum generalul Montesquiou, un general față de care Revoluția a fost foarte puțin recunoscătoare, a intrat acolo și s’a produs, cu voturile populației, anexiunea Savoiei și a Nișei, dar străbaterea aceasta în Savoia se face în împrejurări care nu merită să fie înscrise în analele militare ale timpului.
înainte însă de a vedea care este starea de spirit a celor cari trec granița și a celor în țara cărora se trece, trebuie să spun foarte puține cuvinte despre acei cari au participat la războiul împotriva Revoluției francese, și asupra felului cum s’au desvoltat aceste ostilități.
Este o părere destul de răspândită aceia că Revoluția a venit ca un șivoiu liberator întâiu, apăsător și cuceritor pe urmă, că acei cari stăteau în fața armatelor acestora, compuse din e'emente tinere, recrutate atunci, în mare parte de la țară, fără nici un amestec în viața politică, aparțineau vestitei armate prusiene și armatei austriace, care fusese bătută, cu puțină vreme, de Turci, în Banat, cu Iosif al II-lea în frunte, iar armatele acestea, compuse din soldați fără adevărată valoare militară și din ai unui Suveran bătrân și zgârcit cum era regele Sardiniei, incapabil de a conduce trupele sale, au fost dela început speriate de asaltul acesta teribil al legiunilor francese și s’au lăsat bătute.
Războiul a fost declarat întâiu Prusiei și împăratului din Viena. După aceia revoluționarii din Paris, pentru a arăta că nu li pasă de nimic și că sânt în stare să lupte împotriva oricui, ceia ce înseamnă inconștiență și în parte desperare, au declarat răzbunare regelui Angliei, care izgonise pe ambasadorul Franciei, și regelui Spaniei, om cu totul inferior, supt toate raporturile, lipsit de orice demnitate, supus influenței soției lui, o princesă italiană, care era și ea supusă influenței favoritului ei, unul din tipurile cele mai vrednice de despreț din această vreme, Manuel Godoy, care a fost unul din cei ce au trădat față de Revoluția francesă coaliția europeană și prin urmare a contribuit la pacea din 1795. S’a declarat războiu și Olandei, Olanda a fost năvălită numai pe urmă și silită a se uni cu Franța, atrăgând asupra ei dușmăniaAngliei din causa acestei alianțe silite cu Revoluția. Din cauza legăturii dinastice, încă din 1792 se adauge la această coaliție Bourbonul din Neapole.
In toată această vreme, după respingerea armatelor de inva-sie, la Valmy și Jemmapes, succesele Revoluției și înfrângerile alternează. Aceasta atârnă în mare parte și dela valoarea generalilor :Hoche, Pichegru, Jour-dan, Houchard, Kellermann, Moreau, cari erau în cea mai mare parte improvisați, căci, vechii generali terminaseră foarte repede, unii dintre dânșii ca La Fayette, Dumouriez trecând la inamic, câte imul fiind dat în judecată, imputându-i-se că n’a fost destul de norocos, dar mai ales credincios regimului, așa încât și-au pierdut capul. Cu’stine. Tnt felul de elemente cu desăvârșire noi, ieșite din mulțime, sânt deci acelea care au condus războiul împotriva coaliției europene. De altminteri și în Germania, se petrec aceleași lucruri: după ducele de Braunschweig, care mai e încă fericit, vechii generali ai lui Frederic al II-lea dispar, si apar și acolo, ca si, la Austrieci, arhiduci tineri, Carol, Ioan, lângă un Wurmser, Alsacian, un Alvinczy, Ungur din Vintul-de-sus. un Melas, fiul păstorului din Sas-Sebeșul săsesc, și alții, ba chiar un prinț din dinastia domnitoare, care a și căzut luptând, cum a fost prințul Louis. Ridicați din clasele modeste, ale populației, atitudinea lor națională n’a fost totdeauna aceiași, cum este natural să fie la oameni cari n’au nicio tradiție, niciun fel de prin-c!pii care să-i conducă. De altfel am spus că. în ce privește pe Francesi. motivul național în timpul Revoluției nu există, felul de a gândi fiind cu totul internațional, pentru .cine apreciază sentimentul național oriunde.
Avem a face. prin urmare, cu două armate, dintre care una se formează atunci și n’are niciun fel de obișnuință, armata fran-cesă, care la început a fost, adesea, și învinsă, când s’a tras asupra cetăților întărite francese cu ghiule1e înroșite. S’a cucerit Thionville, s’a pierdut Verdun, care a capitulat înaintea armatelor prusiene. Și scenele sălbatece din Septembre 1792, când au fost omorâți în închisori atâția nobili și clerici, au fost determinate‘de groaznica tea. mă pe care o aveau revoluționarii că vor intra trupele aliaților de la granița răsăriteană în Paris și, atunci, va începe procesul lor eșafodul nu prea funcționase până atunci, dar ei se și vedeau suind scările mașinei de decapitare, și, dacă mașina aceasta a funcționat pe urmă necontenit, în fiecare zi, aceasta se datorește stării sufletești a omului care se simte pe marginea prăpăstiei.
Cu cât e mai multă lumină asupra lucrurilor, cu atâta și mai multă sănătate într’o societate, dar aceștia bâjbâiau prin intunerec. Ca să se înțeleagă starea bolnăvicioasă a Francesilor din această vreme, trebuie să-și dea cineva samă și de faptul că nimeni nu avea informațiile care ni stau nouă la îndemână și după care ne putem conduce, măcar în oarecare măsură, și măcar unii dintre noi, cari au corn știință și spirit critic și pot înrâuri asupra celorlalți, împiedecându- i de a se găsi în această stare tulburată din fiecare zi.
Nu se poate zice, deci, că războiul a început în 1792, trupele au înaintat în viitoarea Belgie, în Olanda, că ele au cucerit Maiența, care a și fost piejdută o bucată de vreme și recâștigată, au luat la Coblenz și Trier, toată banda de la Rin din teritoriul german și au respins pe Spanioli dincolo de Pirinei, pătrunzând pe teritoriul Spaniei, că au luat partea de limbă francesă din posesiunile regelui Sardiniei și atunci capitolul următor ar fi acela al dominației francese acolo.
Să vedem cum au înțeles Francesii, intrând în locurile acestea, să alcătuiască o nouă formă de viață politică. Ei n’au avut răgaz, pănă foarte târziu, să facă acest lucru, s’ar putea spune chiar că n’au avut nici timpul trebuitor pentru o adevărată organisare. A trebuit să vie altă minte decât mintea înflăcărată, și din causa tinereții și din cauza energiei firești a claselor rurale, pe care o aduceau cu sine, Hoche, Jourdan, Massșna.
E interesant să se arăte care era adevărata origine, din ce sat, din ce oraș, a generalilor acestor dintâiu ai Revoluției. Cutări erau Alsacieni, Kleber, Kellermann, Gasconi Limousini, ca Jourdan, care luptase și în America, din Jura, ca Pichegru; alții, Hoche, Marceau, Moreau, veniau din regiunile centrale ale Franței, ba unul e Evreu, Massena. Dacă ar fi fost o adevărată armată unitară, cu adevărați generali, evident că războiul ar fi avut o formă, dar, așa, nu e o adevărată armată, condusă de un șef având ce-i trebuie pentru a o domina și în menta.itatea lui mijloacele trebuitoare pentru a lua în stăpânire și a organisa provincia sau regiunea cucerită.
Dar deocamdată este vorba de prima atingere, atunci când linia conducătoare lipsește, când bâjbâirea pe care o întâlnește cineva, ducând la toate rătăcirile și crimele, în Parisul însuși, se observă și în ce privește conducerea războiului. Cred că e bine să adaog și aceia că, dacă armatele nu fuseseră conduse nici de generali ca Dumounez și La Fayette, cari au trecut la dușman, aceasta se datorește faptu'ui că ei nu erau lăsați să fie stăpâni ai armatei lor, fiind continuu bănuiți de oamenii instalați la putere în Paris: întâiu de miniștrii girondini și după acea de iacobini, cari în 1793 au avut în samă apărarea Franciei cu toate consecințile de anexare resultate din opera militară înfăptuită. Comisarii aceștia, mestecându-se în toate rosturile, slăbiau încrederea în generali, și sguduiau și disciplina armatelor, pentrucă generalul putea fi pâ-rît înaintea comisarului, a comisarului Convenției, de propriii săi soldați (cazul lui Custine). E fenomenul care se observă astăzi în armata rusească, care și ea are comisari de aceștia, de cari se plana: generalii a căror calitate este. de altfel, din ce în ce mai evidentă.
Să luăm întâiu ceiace s’a pe trecut în Savoia și după aceia să trecem, pentru a ne opri mult mai pe larg, la ceiace s’a întâmplat în Germania în acest timp.
In Savoia, am spus că avem a face cu un om de acolo, care s’a mutat în Franța, a intrat în legături cu deosebiți revoluționari, după ce fusese în armata fran-cesă de două ori și a stat pănă în August 1792 la Paris unde avea legături și cu elemente piemontese, cu clubul îfi care se îngrămădise o mu'țime de agitatori, cari recunoșteau mai mult sau mai puțin autoritatea lui. Transformat de odată în general și comandant de armată, el s’a dus în Savoia sa și imediat s’au alcătuit și acolo formații revoluționare, mergând Ia plebiscit și la anexare. Aici n’are cineva deci posibilitatea de a cunoaște până în amănunte care este starea populației. Nu s’au tipărit, cred, cu privire la această trecătoare anexare a Savoiei tocmai lucrurile necesare și, pe de altă parte, la ceilalți nimeni nu avea interes să presinte momentul acesta umilitor pentru Statele regelui Sardiniei.
Dar, în ce privește Germania, fiindcă nu este nimic de vorbit pentru moment în ce privește Spania, avem lămuriri foarte interesante, pe care le presimt acuma. Prin ele se vede limpede că naționalismul german la 1789 nu exista decât, poate, în anume 1așiate ale populației, instinctiv. Când țările noastre au fost ocupate, în 1790, găsim unele manifestații foarte interesante: astfel, când prințul de Coburg a fost la București, cel care a luptat apoi la Jemmapes și a fost învins, și el a vrut să supună pe boierii noștri la jurământul de credință față de împărat, jurământ redactat într’un anume fel, în care nu era vorba de păstrarea autonomiei noastre, s’a făcut un joc de înșelare cu consulul la București, iin Sas, Merkelius, om simplu de spirit, care nu și-a dat samă de ce se petrece acolo astfel încât boierii tineri, cu un Ioan Cantacuzino'în frunte, au substituit jurământului alcătuit de ocupanți un altul care ținea samă de sentimentele populației, și boierii au jurat nu pe cel d’intâiu text, ci pe cel format de ei. Aceasta, fiindcă influența pe care a exercitat-o asupra noastră spiritul „filosofic", care nu ținea cont de deosebirile între State, între regiuni, între nații, pătrunsese mult mai puțin decât în alte țări, așa încât era un fel de naționalism tradițional, aici. Cu cât însă o națiune era mai înaintată, ctt â-tât intrase mai mult în internaționalismul „filosofic".
Poate rămânea cineva uimit, când vede în ce fel se exprimau deosebiții conducători intelectuali ai regiunilor germane, care nu formau încă o singură țară. Iată Kant, care nu tipărise până la 1792 nimic cu privire la Revoluția francesă, în lucrarea de. spre „Răul radical", se îndreaptă nu împotriva Revoluției francese și împotriva pătrunderii armatelor francese, ci împotriva unor anumite exagerări din Franța, represintate de un Hebert, care a fost învins în lupta cu aceia cari predicau un revoluționarism mai cuminte, și s’a suit pe eșafod. Scrierile lui Kant, pe vremea aceia, erau admise, chiar atunci când depă-șiau o anumită limită pe care o pune orice stăpânire mai strictă, și iată o hotărîre a censurii, care este foarte interesantă pentru atmosfera di nregiunile acestea prusiene în care trăia el.
„Se poate admite, pentrucă numai învățații și adânc gânditorii cetesc oper’ile lui Kant“: prin urmare, fiind numai câțiva, ei nu pot fi un element agitator.
Este adevărat că de la o bucată de vreme Kant s’a înspăimântat de excesele din Franța. Ca și Johannes von Miiller, marele istoric elvețian, care întâiu căutase să se fixeze pe lângă Frederic al II-lea, care a spus că lucrarea ce i-o închinase n’are nimic original și omul i se pare mediocru, a arătat simpatie pentru Revoluția francesă, și, numai, cum Revoluția francesă nu se făcea cu apă zaharisită și foi de trandafiri, atunci a fost contra ei și la Berlin, când erau Francesii acolo, a ținut o cuvântare, în limba francesă, despre Frederic al II-lea și Napoleon, în care Frederica apare ca un fel de Ioan Botezătorul, anunțând apropiata apariție a Mântuitorului, care era Napoleon.
Kant era sufletește, ca raționalist și umanitarist, în același curent ca și Revoluția. In odaie la dânsul, se vedea un singur portret, al lui Rousseau; nu al eroilor germani din evul mediu și nici al lui Frederic Barbă Roșie, ci al Genevesului pribeag, care strecurase în sufletul contemporanilor ideii că masele populare când se înfățișează, orice autoritate dispare, și ele hotărăsc. Dese ori Kant s’a găsit în situație foarte grea, fiindcă în fondul cugetării lui era ceva ca 51 în crezul lui Rousseau, în dogma lui. In cartea sa din 1796, care intră deci în epoca noastră, despre „Pacea veșnică", — a doua zi după tratatul dela Ba-sel, încheiat de Prusia și Spania lui Godoy, „prințul Păcii" —, el vrea un fel de Republică înzestrată cu constituție, ceia ce corespunde principiilor stângii moderate din Franța dela 1789, nu pentru clasele populare. In fond, spune cineva care n’a fost prea amabil pentru dânsul, el este pentru desfacerea Reichului în mai multe Republici conduse de nobili. Revoluție contra regimului existent, înlocuirea prin alt regim, iar regimul acesta să fie republică, numai cât puterea să nu meargă până la clasele de jos.
Ce părere avea el despre Francesi? Părerea aceasta are și părți adevărate, dar mai ales este ceva interesant în ea. Căci el se apropie nu de oamenii dela 1789, ci de critica ce se face ideilor „filosofiei" secolului al XVIII-lea. El spune că raționalismul strică, fără să poată pune ceva tn loc, vechile așezăminte, care, așezămintele acestea, puteau trăi și în ele omenirea își găsia fericirea: ,.La Francesi este multă frivolitate, nu îndestul de guvernată de principii cumpănite; la dânșii se întâlnește un spirit de libertate molipsitoare și defectul cel mare al Revoluției e că nu mai lasă să dureze oarecare forme numai pentrucă ele sunt vechi, de și lumea s’a găsit bine în ele“. Aici, oricine este de părerea mea .evident că trebuie să aprobe.
Pentru oamenii cari stăteau în fruntea literaturii germane, iată ce se poate spune pentru a se lămuri starea generală de spirit în lumea germană. Schil'er e adeptul lui Rousseau fără reserve; sentimentalismul lui Rousseau și idealul lui Rousseau. Ideia de căpetenie din Contractul social o pune Schil’er în versuri, când spune că omul e creat liber, liber chiar dacă s’a născut în lanțuri. Nimic nu e schimbat din dogma lui Rousseau, nici adaos la dânsa.
Lessing a combătut influența francesă, în teatru a păutat să-i substituie altă influență, dar teatrul lui, ca în „Natan înțeleptul" „Nathan der Weise", este pe aceiași linie cu Diderot. El nu combate spiritul, ci forma străină a acestui spirit. N’are legăr turi cu ceia ce s’ar putea socoti ca fiind centrul vieții naționale germane, ci totdeauna a tratat pe Prusieni drept semi-sâlbateci. E un om format în spiritul „filosofilor" de atunci și mult mai apropiat, în ce privește felul de a cugeta, abstract și general uman, de cei dela Paris de cât de aceia cari ar putea să represinte un început de diferențiare națională în societatea germană de atunci.
Goethe este și mai interesant. Cel care și-a clădit o casă frumoasă în timpul bătăliei dela Jena, care nu l-a jenat de loc, cum nu l-a jenat dărîmarea aparentă, pentru totdeauna sau multă vreme, a Statului prusian, se ține mereu într’o lume internațională de cultură, și fiecare popor e judecat de dânsul după gradul de cultură la care se pare că a ajuns; iar, dacă se întâmplă cineva, chiar din poporul său, să nu fi ajuns la gradul de cultură pe care-l crede el absolut necesar, nu se cruță judecata cea mai aspră: „Noi, Germanii sântem de ieri; este adevărat că, de un secol încoace, am lucrat energic pentru cultură, dar trebuie să mai treacă vjre-o câteva secole nână ce oamenii noștri vor prinde atâta spirit și cultură, încât să se poată spune de ei că e multă vreme de când n’au mai fost barbari". La 1792 el apăruse la Maiența în tovărășia Marelui-Duce de Weimar și atunci a represintat, în cuvinte adesea citate, o adesiune deplină la noua ordine de lucruri, când spunea : In acest moment și în acest loc începe o nouă eră pentru omenire. Dar momentul era acela când armata prusiană fu învinsă la Valmy.
In ce privește pe filosoful Fichte, viitor „apostol național", multă vreme el a fost cu totul în afară de sentimentul național german, ajungând să fie altfel numai după ocupația napoleoniană, când ea căpătase un anume caracter. După aceea a trebuit să fie susținut de opinia publică ca să aiungă la o atitudine bine definită.
In ce privește pe Schelling, altul din principalii represintanți ai noii filosofii metafisice germane, el spune că „despotul este stăpânitorul care nu dă curs ideilor libere și puterii de desvoltare a unei societăți". Dar oricare dintre oamenii dela Paris în vremea aceia tot așa spunea. După această definiție, toți stăpânito-rii germani din vremea aceasta nu erau decât „despoți".
Din parte-i, Hegel, care a fost totdeauna învinuit că prin filosofia lui consideră ceia ce este drept ceiace trebuie să fie și prin urmare se acomodează la orice situație, trăgând avantagii pentru cariera sa din astfel de recunoașteri, a fost totdeauna de părerea aceasta, dar: a vrut Dumnezeu sau a vrut rațiunea pură, în fond este același lucru. După Jena, el vorbește astfel de Napoleon: „împăratul, acest suflet al lumii". Nu e de mirare, căci aceasta este și concepția secolului al XVIII-leâ: nu există decât o „lume", care se întrupează mai deplin într’un „geniu"; dar Napoleon este un geniu și din acel moment el poate fi „sufletul lumii". Și Hegel mai adaogă: "Cum am mai făcut-o și înainte, noi dorim acum tot norocul armatei franceze". Istoria se poate 'fa’sifica pe urmă, dar ceia ce a scris cineva rămâne, chiar dacă acela care a scris caută pe urmă să schimbe.
Intre generalii cari au condus răsboiul contra lui Napoleon, și au adus refacerea Prusiei, sunt foarte mulți de ace’ași fel ca și generalii francesi; lipsă ie cultură, sau cultură „filosofică", și, în afară de aceasta, o concepție generală umană și revoluționară. Iată trei cașuri pe care eu le găsesc într’o lucrare foarte vio'entă, de un caracter bolșevic moral, care este al lui Hugo Bam.
Scharnhorst era fiul unui meșter; nu primise nici o educație; idealul lui în materie de armată este: miliția națională și războiul pentru libertate. Jour-dan, Hoche, Massâna, oricare din generalii francesi, se exprimă la fel. Gneisenau e un catolic, care a învățat la Iesuiți și Franciscani, cum învățase și Voltaire Ia Iesuiți, și ce dorește el e desfacerea din lanțuri a forțelor populare, care până atunci au fost legate. Care e idealul lui politic? Poporul să participe la viața publică. Până și Bliicher vorbește de mi-iția națională.
Ce reiese din toate acestea ? Același lucru ca și din discursurile Francesilor, ca din acesta al lui Isnard Girondinul: De ce se poartă războiul? Războiul n’are sens, pentrucă popoarele formează o singură umanitate; toți se iubesc și trebuie prinși anume ațâțători pentru a-i desființa, și, din momentul acesta, toți vor merge împotriva „tiranilor1, și se vor îmbrățișa cu toții la lumina filosofiei. De aceia să nu socotim ca act de trădare contra patriei ceia ce s’a întâmplat la Maiența: atunci când unul din generalii francesi, acel care s’a suit pe eșafod, Custine, a intrat în orașul acesta dela Rin, s’au format imediat comitete populare. Avem și numele acelora cari le-au format, nume germane de veche rassă : Bohmer, Hotfmantt, Forster, ba este unul care poartă numele vechiului Vitikind Saxonul luptând pentru păgânătate contra lui Carol cel Mare Imediat „arbori ai libertății1', înțelegere din partea populației pentru ca regiunile acestea să fie alipite la Franța, care era țara libertății; nu mai este steag național, ci steagul desrobirii, fericirii umane în mers, ca să scape toate popoarele de anarhia și apăsarea în care au stat până atunci.
Dar fenomenul acesta nu merge până în fund: intelectualii și burghesii luminați, aceștia sânt factorii cari susțin înaintarea revoluției, și fiindcă ea nu urmărește cucerirea propriu-zisă. Iar, mai târziu, când a venit Napoleon, el e acela care întrupează în acel moment tendințile de desvoltare ale „lumii": este deci o prostie și o crimă să nu se plece cineva înaintea „geniului", care își are toate drepturile. Și de aceia, la Dresda, în momentul când se desfăcea Imperiul napoleonian, după expediția din Rusia și Prusia și Austria lui Erancisc, socrul lui Napoleon, se dădeau de parfactorii cari susțin înaintarea învinsului, din toate stratele populației se ridica un singur strigăt: „Vive l’Empereur“, aclamația cuceritorului, și în limba lui.
Lecția a X-a - BONAPARTE ȘI IMPERIALISMUL
Venim acum la una din părțile cele mai interesante ale materiei pe care sunt chemat s’o înfățișez și anume al imperialismul care ar fi de căutat 'n ce privește acțiunea lui Bonaparte, dpvenit mai târziu împăratul Napoleon.
In privința aceasta sânt unele observații de făcut încă de’a început. S’ar putea crede că acțiunea lui Bonaparte în Italia, pe ui mă în Egipt, mai târziu, după întoarcerea din Egipt, la Paris, cit răsturnarea regimului putred și fără autoritate al Directoriului, pentru a fi înlocuit cu un regim personal de strictă și fecundă dictatură, a pornit din-tr’un plan și că este manifestarea unei personalități, care de la început ar fi avut în vedere ceva corespunzând cu Imperiul aproape general european, până la stepele rusești, pe care a isbu-tit să-l întemeieze, cu o muțime de formații clientelare.
Cred că părerea "aceasta nu este îndreptățită și că acela care pare de atâtea ori a conduc-e împrejurările, dând ilusia că totul pleacă de la inițiativa sa personală, a fost mai mult decât odată dus da împrejurările înseși. Piin urmare este vorba de o carieră care n’a fost pregătită, prevăzută, urmărită cu atenție și servind să manifeste de'a un capăt la altul o personalitate cu totul extraordinară. Mersul general al lucrurilor în Europa în perioada a doua a Revoluției francese l-a prins și îndreptat în direcții la care ei nu s’a gândit.
Dar, înainte de a ajunge la aceasta, să ne gândim la ceia ce a pregătit acțiunea lui de anexări, pentru că vom vedea că el nu este cel dintâiu anexionist. Revoluția francesă la început trebuia să respecte toate națiunile și să nu calce alte teritorii decât pentru a li adUce libertatea, lăsând pe oamenii de acolo să urmărească scopurile lor și să ducă o viață sprijinită, dacă nu pe tradițiile istorice, pe care epoca aceasta nu le admitea, cel puțin pe nevoile lor, cu îndreptarea lor firească. La început așa a fost, nicăeri, în ce s’a păstrat scris din această vreme, nu se vede tendința din partea revoluționarilor francesi de a îndep'ini o operă de transformare a Europei și anume în sensul intereselor fiancese. Prin urmare e lucru sigur că, până la un timp, nu se întâlnește nimic de acest fel, și cu toate acestea îndată s’a ajuns la anexiuni.
Să vedem cele d’intâiu anexiuni făcute și, cum, în momentul de față, s’au făcut atâtea anexiuni, e bine să vedem cum S’au înfățișat lucrurile acestea în trecut, pentrucă, dacă astfel de idei se întâlnesc în timpurile noastre, cel puțin cei cari le manifestă să nu poată fi în dreptăț.'ți prin aceia că și altă dată rrj'șcâri omenești generoase au isprăvit așa. Supt Revoluția francesă singura anexiune a fost aceia a Țărllor- de-Jos austriece, al căror regim și a’.e căror împotriviri față de Iosif al II-lea le-am văzut.
Trupele francese, în lupta deschisă de Prusia și Austria împotriva Franciei regale și apoi contra Republicei, au găsit aici un teritoriu unde fusese o revoluție și în regiunea aceasta o populație de un îndoit caracter: pe ae o parte Valoni de limbă francesă, pe de alta Flamanzi, dar viața generală în aceste Țări-de-Jos austriece, avea caracterul frances, scisiunea aceasta de caracter național trebuind să se producă numai târziu în vremea noastră.
Ele au putut să se întrebe ce e de făcut. Din punct de vedere militar, regiunea nu se putea părăsi de pe o zi pe alta. Când s’a făcut împărțirea Flandrei pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, o parte a ajuns la Franța, cealaltă a rămas dincolo de granița francesă. Era deci o întoarcere după 1792 la unitatea Flandrei, vechiul comitat cu un rol așa mare în evul mediu.
