Se poate scrie pentru evul mediu Istoria prin monede, mărturiile absolut contemporane, pe lângă povestirile, care sunt de cele mai multe ori necontemporane ; studiate cu atenție, ele desvăluesc tot fondul cugetării unei epoci. Carol cel Mare, Ludovic Pius și urmașii lor părăsesc vechiul obiceiu de a imita moneda bizantină, de multe ori chiar cu chipul împăratului bizantin, ori cu regele barbar în atitudinea împăratului bizantin, cum, la Veneția, a continuat până la 1400 obiceiul de a înfățișa pe doge închinându-se lui Isus. In moneda aceasta nouă, revoluția, căci este una, se vede în inscripția Ecclesia Christi. Acesta este Imperiul care nu înseamnă Carol cel Mare, ori împăratul Frederic al II-lea, sau ori cine altul guvernând națiunile. Răspingând deci orice echivalență între aparențele deosebitelor epoci, care trebuie să rămână numai aparențe, toți împărații medievali au fost în această situație. Când a venit în Constantinopol un rege germanic, încoronat sau ba, ca împărat, în Italia, — fiindcă regele germanic este numai rege până vine în Italia și, acolo trebuie să fie Papa ca să-i repete asupra capului gestul asupra lui Carol cel Mare, așa încât rex nu e cineva de fapt pentru teritoriu, ci pentru banda ostășească și el devine împărat când intră în ordinea romană prin binecuvântarea Bisericii—, când, deci, a mers Frederic Barbă-Roșie la Constantinopol, el este un străin, un „rege“ barbar pentru împăratul din Bizanț, pe când Frederic își zice că, dacă va mântui cu bine cruciata, nu va mai fi în Constantinopol un împărat, și aceasta o spune mai ales fiul său, Henric al VI-lea.

    Iată ce este Imperiul în evul mediu : o autoritate sacră ce nu are a face nici cu valoarea personală, nici cu mijloacele militare ale unui om.

    Epoca modernă a trebuit să facă foarte mari sforțări pentru a ieși din această ideie. Cel din urmă care a represintat-o avea înfățișarea ridicolă a cuiva care vrea să fie ceia ce nu mai poate fi: este vorba de împăratul Sigismund, care a fost și rege al Ungariei, a presidat concilii ca și Constantin-cel-Mare și a ținut discursuri în limba latină despre chestiuni de teologie ; el s’a dus la Paris, a vrut să împace pe regele Franciei cu al Angliei în ce privește pretențiile regelui engles în Franța, dar nu ca mediator, ci ca stăpân de drept al tuturora. Așa înțelegea să apară la Paris acest coborîtor al ducilor de Luxemburg, care avea stăpânirea Brandenburgului, Boemiei și, din causa soției sale, era rege în Ungaria. Avea exact aceleași pretenții ca și împărații bizantini. Astfel Manuil Comnenul, când mergea în Siria, unde erau State france, în Antiohia, în tot cuprinsul margenii mediteraniene a Asiei de Apus, acolo unde era el, împăratul, trebuia să înceteze orice altă „justiție", orice alt drept de suveranitate. Tot așa, la Paris a fost o întreagă chestiune cum este a se primi împăratul acolo și n’a îndrăznit regele Franciei să spună, atâta vreme cât se află împăratul la Paris, că el, regele este în aceiași întregime stăpânul țării sale. O spune una din cronicile contemporane.

    De la o bucată de vreme însă, în noua atmosferă a Renașterii mai ales, lucrurile s’au schimbat. Regii s’au considerat, după teoria legiștilor romani dela Bologna, ca stăpâni ai teritoriului lor, ai tesaurului lor, ai oamenilor lor. De aici și conflictul lui Filip-cel-Frumos cu Bonifaciu al VIII-lea : „Nu dau banii miei, pentru că sunt numai ai miei“. De la începutul secolului al XIV-lea se observă deci această tendință.

    Dacă se uită cineva bine la schimbarea noțiunii regalității în cele d’intăiu timpuri ale epocei moderne, observă un lucru. De ce regii aceștia se simt așa, dacă au un teritoriu mare sau mic, de ce nu îngăduie nimănui să se amestece înăuntru ? Fiindcă fiecare dintre dânșii e deținătorul unui drept care nu mai este dreptul evului mediu, care făcea din regele Angliei, fiindcă era și duce de Normandia și conte de Anjou și duce de Aquitania, un vasal al regelui Franciei, care putea fi mai slab decât dânsul. Acuma, lucrurile acestea nu se mai permit ; ele au și dispărut, fiindcă toți sunt străbătuți de doctrina romană. Țările acestea sunt o bucată de Romă, în care regele are și stăpânirea de fapt și, ca posibilitate de viitor, tot ce derivă din ideia romană.

Lecția a III-a - IMPERIU MEDIEVAL ȘI IMPERIU MODERN

    In lecția aceasta merg mai departe decât concepția imperialistă a lui Carol cel Mare, continuată prin Ottonieni, și din care a rămas ceva în tot ce evul mediu a cunoscut ca împărați și ca exercițiu al puterii împărătești. Ca să înțeleagă bine cineva ce este împărat și putere împărătească în acest ev mediu, trebuie să plece dela actul din Crăciun al anului 800. Nu mai este nicio asămănare între ceia ce s’a făcut atunci și între peia ce înseamnă imperialismul în timpurile noastre.

    Aici aș avea ceva de adăugit în legătură cu interpretarea ce se dă încoronării lui Carol cel Mare în cea mai recentă Istorie Universală, interesantă și prin faptul că este făcută de unul singur. In cartea aceasta a d-lui Barbagallo, foarte frumos tipărită, foarte bine ilustrată, cu o formă foarte plăcută și cu unele idei originale care rămân să fie acceptate sau răspinse, după cum judecă acela care cetește cartea sau se ocupă de dânsa, este o părere asupra condițiilor în care s’a încoronat Carol cel Mare. Se pune o întrebare, pe care și-au pus-o mai mulți, și d. Halphen, profesor la Sorbona, care, tratând în cercetările sale consacrate lui Carol cel Mare și încoronarea, ajunge la unele condușii care nu sânt și ale mele în cea mai mare parte, dar peste conclusiile trase până acum, — și d-lui Barbagallo nu-i este necunoscută „încercarea mea de sintesă“,— d-sa are în două privințe păreri divergente, pe care este bine să vi le arăt.

    Pentru istoricul italian partea pe care a avut-o poporul roman la proclamarea și încoronarea lui Carol cel Mare, cu o formulă care se întâlnește și la Bizanț, caracteristică pentru orice împărat, e mult mai mică decât rolul jucat de Papă, și, prin urmare, avem a face cu o creație de caracter biblic, sacerdotal, care nu are în ea nimic democratic, cum se zice acum. Pe când eu cred că acolo, în Roma, în orașul decăzut de multă vreme, devenit un târg pentru țăranii din împrejurimi și un loc de adăpost pentru o nobilime cu foarte mari pretenții, foarte violentă, căutând să-și impună totdeauna puterea, dar fără nimic din tradițiile cele mari, fie măcar și din vremea unui Symmachus și Boethius supt Teodoric, instinctul acestui popor s’a păstrat și că el credea cu tărie, fiind gata să manifeste această credință în orice ocasie, în dreptul său de a face pe împărat, căci împăcatul este lucru roman și deci Roma face pe împărat. De atâtea ori, de altfel, Italia a încercat să facă un împărat și Bizantinii calificau pe acești concurenți la demnitatea imperială, cari ar fi dorit, firește, să se așeze la Constantinopol, de „antarți“, adecă răsculați. Și eu am îndrăznit, să al pese chiar de numele lui Carol cel Mare calificativul acesta de „antart“.

    Prin urmare există și ceva popular, există și o voință romană păstrată din secol in secol, instinctiv, în această proclamare a lui Carol.

    Înainte de a fi împărat el a fost creat de Papă „patriciu roman", și nu numai el, dar și tatăl lui, Pipin, a fost „patriciu roman" prin voința Papei, iar aceasta însemna dreptul de a se amesteca în afacerile Romei, dreptul de a hotărî în certele și tulburările din Roma; aceasta făcea dintr’însul un patron al Romei. Ideia Imperiului este ascunsă în însuși acest titlu de patriciu. Prin urmare ori împăratul ori patriciul este tot una, și îndrăzneala stătea în faptul că Papa își permitea, într’un domeniu care nu era al lui, să creeze o dinastie în Franța, înlocuind pe Merovingieni cu Carolingienii și să acorde apoi acest titlu care însemna introducerea la Roma a lui Pipin și pe urmă a lui Carol. Papa, când a fost în Franța, era întovărășit, în adevăr, și de un demnitar bizantin despre care d. Barbagallo crede că juca un rol ridicol. Dar Bizanțul n'a jucat niciodată un rol ridicol, pentru că nu s’a lăsat păcălit niciodată, și, când nu poți să stai în calea unui curent, este bine să asiști măcar la el pentru a nu fi înșelat. Iată unul din lucrurile importante care sânt duse în discuție prin această carte, recentă.

    Dar mai este adus în discuție încă un lucru, anume : rolul lui Carol-cel-Mare față de Biserică. Era el numai rolul lui Saul, pe care represintantul lui Dumnezeu pe pământ, profetul în casul lui Israel, îl sfințește, sau ceva mai mult ? In privința aceasta autorul italian crede în ceva mai mult, dar eu nu sânt chiar de această părere. După dânsul s’ar fi creat astfel o și mai mare autoritate religioasă, și Carol cel Mare ar fi devenit un supra-pontif. Se pare că d. Barbagallo a fost adus la această părere de un fapt pe care nu l-am observat până acum și care trebuie luat în considerație, anume că Ludovic Pius, fiul lui Carol, — Pius nu înseamnă pios, ci are un sens mult mai complex—, pe care noi ni-l înfățișăm ca un om slab pentru că n’a putut. resista ambițiilor fiilor lui și s’a lăsat călugărit când i s’a cerut pentru a ieși din mănăstire când alții i-au cerut-o, și pentru că a ascultat de voința soției lui a doua, Iudita, că el a început foarte dur față de Scaunul roman și prin „Constituția" lui și-a atribuit față de Papă drepturi foarte întinse, anume de a-l numi pe Papă și de a-l supune judecății lui. Ar însemna că sensul împărăției lui Carol cel Mare este unul religios mai presus de —, n’aș zice coroana apostolică, pentru că pe vremea aceea n’o purta Papa, dar mai presus de capul Papei. Și d. Barbagallo are prudența de a adăugi că Ludovic n’o făcea de la dânsul, ci sfătuit de anumite elemente d’imprejur. Eu nu văd în această pretenție de a hotărî cine va fi Papa ceva care ar întrece drepturile vechi ale „patriciului" chiar, căci între a numi un Papă și a-l confirma atunci când este contestat de alții, cum a făcut Carol înainte de anul 800, deosebirea nu este prea mare. Țineam ca ideia pe care o puteți avea, după ce se spune în acest curs despre imperialismul lui Carol-cel-Mare, să fie întreagă.

    Am spus că toți împărații de după Carol, Carolingieni, Ottonieni, din Casa de Franconia, din cea de Saxonia, de Suabia, toți împărații aceștia până la sfârșitul evului mediu au aceiași noțiune despre Imperiu. Noțiunea imperială nu s’a schimbat ; ea nu cuprinde numai o autoritate religioasă, ca și cum din partea Bisericii romane s’ar fi dat singura misiune de a aduce la Creștinătate, și la un anume tip de creștinătate, singurul care este recunoscut în Roma, pe acei cari n’au crezut în Hristos ori n’au crezut cum trebuie, ci autoritatea aceasta imperială înseamnă un drept, fie și foarte rare ori exercitat și într’o formă foarte sfioasă, de a spune regilor celorlalți : sunteți numai părți din autoritatea supremă, părți în ordinea materială din autoritatea supremă, pe care în ordinea ideală o țin întreagă.

    Acesta este împăratul din evul mediu. Dacă el încalcă anumite teritorii, o face numai pe o chestiune de drept. De exemplu împăratul Henric a intrat în Franța, nu cu gândul absurd de a o anexa, căci el era rege german, iar, în calitate de împărat, avea o autoritate de caracter general, și regele german nu putea fi în acelaș timp și rege franc, de și Carol-cel-Mare fusese rege al Francilor și al Longobarzilor, dar pentru că Papa era acela care-l îndemnase în acest sens. Nu este nevoie să vă spun ce s’a întâmplat atunci în Franța : regele Franciei avea un teritoriu foarte redus, un număr de vasali foarte mic, un tesaur aproape gol, dar el a făcut apel la vasalii săi, și, când s’a ridicat oriflama de la Saint-Denis, ei au venit, potrivit cu dreptul feudal nescris, să-și îndeplinească datoria. Regele Hen-ric s’a retras atunci, fără a fi dat bătălia, căci probabil va fi crezut că intrarea lui în Franța va face ca acei vasali ai regelui Franciei cari-i fuseseră până atunci credincioși, se vor da de partea împăratului, întocmai așa cum, în luptele dintre fiii lui Ludovic Pius, se face această pescuire de vacali, de fideles, acei cari, credincioși lui Ludovic până într’un moment, declară apoi, supt anumite suggestii și în prada unor anumite ispite, după anumite interese, că în conștiința lor nu se mai simt credincioșii lui și trec de partea cealaltă. Prin urmare. în cașul luptelor acestora pentru moștenirea lui Carol-cel-Mare, și în cașul pătrunderii lui Hen-ric în Franța, este vorba de același lucru, de același apel la libertatea de a se îndrepta într’o parte sau în alta a oamenilor cari în momentul acela au teritoriul și autoritatea.

    Nu-i putea trece în minte nici-unui împărat medieval să introducă anumite forme pe un teritoriu pe care l-ar fi anexat. Ce să mai vorbim de desnaționali-sările care se au în vedere in timpurile noastre ? Ideia aceasta de a pune pe toți Evreii în-tr’un Stat din Polonia, de a strânge pe Poloni în anumite margeni, nu putea intra în mintea unui împărat din evul mediu. Frederic Barbă-Roșie a fost atâta vreme cu oaste în Italia, dar orașele italiene au rămas ce fuseseră înainte, iar, în cașul când tăgăduiau anumite drepturi ale împăratului, atunci era o luptă, care a putut duce la distrugerea Milanului, dar pentru că el fusese rebel și atunci caroccio pe care fâlfâia steagul Milanesilor, a trecut, plecân-du-se, înaintea împăratului, ca semn de supunere desăvârșită. Un oraș se poate transforma deci, dar el nu se poate distinge, ci rămâne credincios esenței sale. Și, în călătoriile acestea italiene ale împăratului, merge la Frederic cine vrea și-i rămâne credincios atâta timp cât îi îngăduie conștiința și-i cere interesul.

    Vedeți ce mare este deosebirea între imperialismul din secolul al XX-lea și acest imperialism mai vechiu, de care noul imperialism ar voi să se lege. Frederic Barbă-Roșie a fost socotit fără dreptate ca un fel de erou național, de represintant al tendinții poporului său către dominația lumii, pentru ca, de câte ori se desfășura un anume steag de cucerire, să se spuie : e învierea epocei lui Barbă-Roșie. Și, cum veți vedea în altă lecție, imperialismul din timpurile noastre caută să se lege și de ceia ce a fost alt Frederic, Frederic al II-lea, regele Prusiei, care nici el nu are a face cu imperialismul de azi. Așa de adânci urme a lăsat însă imperialismul rău înțeles al evului mediu în mintea oamenilor, încât, acum câteva luni de zile, într’o revistă italiană foarte răspândită între fasciștii cei mai entusiaști, cari nu se împacă întotdeauna și cu conclusiile istoriei, un tânăr spunea că de fapt nu există o Germanie și o Italie, ci numai o singură veche formație medievală, și, dacă Italienii au făcut parte din formația imperială pot fi foarte mândri de faptul că au dat Imperiului soldați și oameni de gândire. Nu văd cum s’ar putea lega mândria fascistă cu această concepție pe care mi-am permis s’o combat într’o conferință la Radio... Ci imperialismul evului mediu era înainte de orice mijlocul de salvare în desacordurile ce puteau interveni între oameni, era deci și „Geneva" și „Curtea de Justiție de la Haga“, fiind pragul către care se puteau îndrepta toate reclama-țiile și puterea care se socotia destul de mare, de și numai prin autoritate, nu și prin mijloace materiale, pentru a pune capăt, întru cât se poate, la un asemenea proces. Era deci o necesitate politica imperială din evul mediu, ceia ce nu se mai poate spune acum.

    Iată ce era necesar să se spună, foarte pe scurt, dar îndestulător ca să se înțeleagă lucrurile, cu privire la această formă de imperialism care rămâne în esență aceia dela 800. Durează cinci secole, dar nu se îndepărtează de la un principiu fixat odată pentru totdeauna, decât doar întru atâta, întru cât între mandatar, care este împăratul, și acela care i-a dat mandatul, Papa, supus apoi influențelor doctrinei despărțirii de laici, predicată la Cluny, se ivesc, în ce privește dreptul de a cârmui lumea, anumite deosebiri care nu s’au împăcat niciodată.

    Când cele două puteri în luptă au isprăvit de o potrivă de obosite, regii și-au atribuit pe teritoriul lor, în margenile Statului lor, Stat fără semnificație națională, toate drepturile imperiale ; regele Franciei, regele Ungariei, regele Poloniei bucu-rându-se de aceleași drepturi în cuprinsul hotarului lor. Și, pe de altă parte, erau, ceia ce făcea să nu mai fie necesar apelul la autoritatea imperială, principiile de drept roman ieșite din școala dela Bologna, pe care și le-au însușit monarhii moderni, și atunci reclamanții de drept neîndreptățiții, jigniții puteau să se judece, nu înaintea unui tribunal, ci înaintea unei instanțe juridice abstracte care exista în cugetarea tuturor popoarelor și se impunea tuturor șefilor acestor popoare.

    Voiu arăta pe urmă ce a fost noțiunea de „glorie" și întru cât noțiunea de „glorie" poate să intre în acea desvoltare a imperialismului pe care deocamdată înainte de secolul al XIX-!ea o înfățișez.

    Primii regi ai epocei moderne, dacă o socotim începută încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea. erau cu desăvârșire domni acasă la dânșii. Nu mai aveau nevoie să cruțe rosturile papale, mai ales după Marea Schismă, după scandalul, de aproape un secol, pe care l-a represintat presența unui Papă la Avignon, a altui Papă la Roma, unii ascultând de unul, alții de celălalt, pentru ca, pe urmă, să se alerge la un al treilea Papă, și așa de mult se depărtase papalitatea de sensul ei adevărat, încât a trebuit să se aleagă un Papă tocmai pentru ca era senior laic și avea mijlocul material de a-și impune autoritatea; acel Amedeu de Savoia care, de altfel, a trebuit să părăsească o situație în care se simția așa de jenat. Și faptul că Eugeniu al IV-lea a reușit să câștige pe Răsăriteni, și nu numai pe Bizantini, dar și pe o parte din ai noștri, pe lângă Armeni și alți represintați la sinodul care s’a ținut întâiu la Ferrara și pe urmă la Florența, că a putut căpăta actul de unire, iscălit și de Damian, Mitropolit al nostru, și ele un Neagoe, trimes tot de la noi, nu înseamnă revenirea la imperia» lismul de concurență al Sfântului Scaun. După acest mare succes Papa nu represinta decât un stăpânitor laic, împodobit cu coroana Apostolilor și moștenind tradiția de odinioară, dar care în viața lui nu este decât om al Renașterii, ca Bugemu, ca Nicolae al V-lea și mai aito Piu al II-lea, care, pe de o parte, predica războiul de cruciată, și el a murit în momentul chiar când trebuia s’o înceapă, iar, pc de altă parte, era mai mândru decât de chiar coroana ce o purta, de cunoștințile universale, în sensul antichității, pe care și le câștigase. Dacă s’a amestecat mai târziu în afacerile italiei și regalității francese Alexandru Borgia,’ un Catalan (Borja), el a jucat rolul său ca un prinț mirean de pe vremea aceia, călărind, luptându-se, petrecând, având legăturile salt cu femei, tolerând asasinate în mijlocul familiei sale ca în is-. prăvile lui Cesar Borgia. S’a isprăvit cu Papii tradiționali, cari niciodată nu vor putea să învie.

    In ce privește împăratul, în vremea aceasta el este cineva care acordă titluri dacă e plătit pentru aceasta. Frederic ai III-lea a făgăduit astfel ducelui de Burgundia că-l va face rege și se pare că a încasat banii, pentru ca a doua zi de dimineață, când s’a trezit ducele, împăratul să fi plecat. Candidat la coroana Ungariei, în conflict cu Mateiaș Corvinul și întrecut de acesta, care a murit la Viena, Frederic, însurat cu o princesa de Portugalia, — și un foarte frumos tablou îl înfățișează la această nuntă tânăr și mândru, pe când în anii din urmă avea o adevărată figură de zgripțor, — nu samănă cu omonimul Barbă-Roșie, cum e în legenda evului mediu, nu într’o realitate cu mult inferioară.

    Regii aceștia se simt deci stă» pâni acasă la dânșii, și cutare ambasador venețian, dintre aceia cari oriunde represintă cea mai pătrunzătoare analisă a situațiilor politice cu cel mai mare talent de caracterisare, a putut spune : puterea regelui Franciei stă în aceia că el poate face din Francia ce vrea, poate lua câți oameni și câți bani îi sunt de nevoie. Aceasta fiind situația re. gilor, autoritatea imperială, deci și imperialismul, e un lucru care în secolul a’ XV-lea nu există.

    Mai mulți dintre ei au vrut să fie împărații doar pentru titlu. A vrut și Henric al VUI-lea, regele Angliei, dar vă puteți închipui că, dacă s’ar fi ales Im. parat, el ar fi rămas în Anglia sa lege și de acum înainte și același Engles, călătorind doai pe Continent din când în când pentru ca să se arate, Germania, pană atunci, fiindu-i cunoscută numai prin faptul că între multele lui femei una s’a întâmplat că a fost de la Cleve Și oricare altul ar fi fost ales, ar fi făcut tot așa. Căci ei sânt oameni de acasă, rostul fiind un mijloc de prestigiu, pe lângă faptul că, în continua lor concurență, fiecare voia să a jungă împărat numai ca să nu fie altul. Este adevărat că împotriva lui Francisc I-iu, în pro pagandă făcuta de Carol al Spaniei, care l-a biruit, s’a adus înainte faptul că, odată ales, el va face în Germania ceia ce făcea în Franța sa. E sigur însă că niciodată Francisc, care era cu mult prea inteligent și prea omul vremii sale, n’ar fi încercat lucrul acesta. Pentru ca să joace rolul pe care-l prevedeau adversarii lui, ar fi trebuit să se ducă într’o capitală unde să găsească o administrație, un tesaur, o armată. Care era însă capitala Germaniei la începutul secolului al XVI-lea, care era armata ce-i stătea la disposiție împăratului, care erau veniturile ce mergeau către dânsul ? Toți împărații aceștia din Casa de Habsburg s’au folosit doar de tesaurul spaniol, de aurul Lumii Noi descoperite atuncea, și poporul spaniol s’a istovit, dând cea mai bună infanterie de pe lume în toate războaiele Continentului, așa că un Castaldo spaniol a fost în Ardeal, a intrat în legătură cu Domnii noștri, a ceris spaniolește ordine pe o vreme când deosebirile naționale nu aveau niciun fel de importanță. Din parte-i, Francisc ar fi fost silit să aducă soldați din Franța sau să plătească tot felul de mercenari, așa-numiții reîtres, cari nu sunt decât rei-ter, sau lansquenets, landsknech-te ori Svițeri, pe cari un cardinal elvețian îi furnisa ca o marfă foarte bună, dar care costa scump și trebuia plătită la termin.

    Biruitorul în această concurență, Carol al V-lea, nu este un „imperator imperans". El presidează dieta, căci acesta acum, mai ales, era rostul împăratului, și une ori mulțămia pe prinți și orașe, a'.te ori nu, dar atunci trebuia să fugă din Germania, unde se întorcea când erau ocasii favorabile. Nici aurul Lumii Noi nu-i ajungea, și, astfel, el a fost foarte mulțumit, odată, când, primit de vestitul bancher dela Augsburg, Fugger, a văzut că oaspetele lui aprinde lumânarea cu chitanța banilor împrumutați de Maiestatea Sa, Represintant al catolicismului, de și rival, în unele momente, al Papei, în Germania el trebuia să alunece către protestanți cu destulă dibăcie pentru a putea să revie în partea cealaltă, atunci când împrejurările i-au cerut-o.

    Aceasta este „împărăția" lui Carol Quintul.

    In cartea nouă a unui învățat german de foarte mare prestigiu, care s’a ocupat și de Istoria Renașterii, Karl Brâncii, în noua lui Istorie a lui Carol Quintul, icoana împăratului apare și altfel decât la predecesori, începând de la vechiul Robertson. Este chiar foarte interesant să vadă cineva cum figura lui Carol se schimbă după epocă, după naționalitatea și după tendințile aceluia care-l înfățișează. Unul este Carol Quintul al lui Robertson, care-l vede ca pe un Suveran din secolul al XVIII-lea, altul Germanul Carol al V-lea al lui Baumgarten, altul Spaniolul lui de Leyva și altul, în fine, al d-lui Brandi. Din parte-mi, de câte ori a fost să vorbesc de dânsul, de când am tipărit cursul mieu la Acadenra de Războiu despre „Chestia Rinului**, am căutat să fixez altfel caracterul acestui monarh.

    Carol al V-lea nu este un om modern ; poate trăi cineva intr’o vreme, dar aceasta nu înseamnă că aparține acelei vremi.

    El e un om din evul mediu, de și trăiește în secolul al XVI-lea. E duce de Burgundia. Are mai multe titluri, dar aceasta nu înseamnă că aparține în același grad la deosebitele realități care sânt cuprinse în aceste titluri. In el trăiește Carol Cutezătorul, înaintașul, bunicul. Fiul lui Fi-lip-cel-Frumos, născut din căsătoria lui Maximilian de Austria cu Maria de Burgundia, ra-mănă cu Maria, fiica lui Carol Cutezătorul, care si acesta d'n mamă portughăsă, reproduce trăsăturile ei de caracter, și astfel acela care a murit luptân-du-se cavalerește în bătăia de la Nancy, cam pe vremea când se lupta Ștefan-cel-Mare lângă Vasluiu împotriva Turcilor, e întruparea însăși a cavalerismului iberic medieval.

    Carol Quintul are în el și toată nobleță acelui mediu din care vine. Dacă Francisc l-iu, prins în bătălia de la Paris. în care n’a spus că „a pierdut tot afară de onoare", este și el în mare parte om al evului mediu, frecat cu puțin italienism, biruitorul îl trimete la Madrid, ca Eduard al III-lea de Anglia pe învinsul rege frances Ioan. ..bunul" cavaler, pe un vas dintre cele-mai frumoase ale marinei spaniole, și acolo este ținut așa de bine, încât, când se va întoarce la Paris, va ridica un „castel de Madrid". Francisc a făgăduit anumite lucruri ca să scape și pe urmă și-a călcat cuvântul, iar Carol, cavaler medieval în sensul absolut al cuvântului, trece peste lucrul acesta. Cruciata a început-o el nu ca un mijloc de a câștiga teritorii, ci el încearcă, la Tunis, o întreprindeie care de la început era menită să nu izbutească, pentru că e datoria lui de luptător pentru cruce. Dacă, apărând pe tratele său Ferdinand, în unele momente se poate înțelege și cu Turcii într’o vreme când Francisc îi poftește ia Toulon, ceia ce arată cât de puțin erau socotiți Turcii ca dușmani neîmpăcați ai Europei creștine, felul cum se presintă în expediția africană, — tapițeria dela Viena înfățișează luptătorii în mărime naturală —, arată pe omul doritor, înainte de toate, să dea mari lovituri de spadă, și omul care nu organisează nimic pentru ansamblul Statelor sale/ pe care nu le înțelege unite. In Burgundia e duce de Burgundia, în Castilia rege al Castiliei, în Aragon rege al Aragonului, iar în Imperiu împărat, întru cât îi permiteau prinții și împrejurările. Dar oamenii aceștia cu mai multe rosturi locale sunt caracteristici pentru evul mediu, din care el, Carol, n’a ieșit niciodată. Și, în fond, el ținea așa de puț n la toate aceste stăpîniri, încât tânăr încă a părăsit toate puterile sale : l-a pus pe fiul Filip în Spania, pe fratele, Ferdinand, rege al Ungariei, despre a cărui valoare nu-și putea face ilusii, în Germania, iar el s’a dus ca să aibă față de Dumnezeu, la San Yusto, exact aceiași atitudine pe care ar fi avut-o un rege casti ian de'a 1000 sau de la 1100, cu aceiași conștiință despre păcatele sale ca și Ludovic Pius, cu o deosebire : că el le descoperise singur.

    La întrebarea: există imperialismul, așa cum îl înțelegem, acolo, în secolul al XVI-iea, răspunsul trebuie să fie, cu toată hotârîrea, de oricine are mijloace directe de informație, nu.

Lecția a IV-a - FILIP AL II-lea, LUDOVIC AL XIV, FREDERIC AL II-lea ȘI IMPERIALISMUL

    După Caro! Quintul, pe care um căutat să-l explic altfel decât de obiceiu, cred că s’a fixat convingerea că avem a face cu un om din evul mediu, care gândește așa, care are în mâna sa un număr de State, dar, departe de a urmări gândul de a anexa aceste State, nu urmărește să schimbe nimic din vechile statute ; statutul flamand pentru Flandra, tradiția castiliană în Castilia, privilegiile cele vechi ale Cataloniei în Catalonia, unde sentimentul local este aproape un sentiment național, fiind și altă rasă și altă limbă, și Aragonul era altceva. Dacă ar fi izbutit să capete coasta de Nord a Africei, acolo ar fi trebuit să dea un alt statut, dar nu unul național, ci un statut de cruciată. Pentru că aceia ce formează basa imperialismului din timpurile noastre e o formă care se întinde asupra unui teritoriu, și, dacă stăpânitorul cucerește ceva, forma aceasta o mută aiurea, chiar dacă ea poate avea, ca la Napoleon I-iu, un caracter universal, inspirat de antichitatea romană, și, în același timp, sau în altfel de împrejurări, pentru alte provincii, un caracter specific modem. îndată ce un teritoriu se adaoge pe lângă teritoriul pe care stăpânitorul îl avea mai înainte, el primește această formă. La Carol Quintul nu este nimic din toate aceste fenomene de un caracter modern foarte înaintat, mai mult contemporan.

    înainte de a trece la regalitatea de „glorie" care poate să creeze și un Stat mai întins, de mai multe națiuni, cu teritorii de origini deosebite, spre care este îndreptat regele ,,gloriei‘f numai din acest motiv al gloriei, cred că este bine să vă vorbesc de un alt fenomen din Istoria Modernă care e tot în legătură cu Carol Quintul, dar care se leagă, pe de altă parte, 'cu ce va fi în vremea lui Ludovic al XlV-lea. Suveran de ,.glorie", anume cu acel tip politic, de obicei u rău înțeles, care se chiamă Filip al II-lea.

    Filip al II-lea a fost cercetat din nou în timpuri mai apropiate. Odinioară, acum o sută de ani. multă lume se lua, în ce privește această stăpânire spaniolă în curs de mai multe generații, după cartea, care se cetește și acum cu o mare plăcere, a unui American. Prescott.. care a scris și despre Ferdinand și Isabela. Dar asupra acestei perioade s’au făcut cercetări noi. Prin opera d-lui Brandi s’a făcut o oarecare revisuire a lui Ca-rol Quintul: Filip al II-lea trebuie revisuit și el.

    Haria stăpânirii și influenței regelui Filip e foarte largă Rege în Spania și stăpânitor al ținuturilor producătoare de aur din America, rege în Neapole. și, o bucată de vreme, Portugalia a fost reunită cu coroana Spân’ei, el e nepotul împăratului Ferdinand l-iu și mai târziu Vărul fiului acestuia. Maximilian Se știe ce măsuri aspre a luat el împotriva rebelilor supt raportul religios în Țările de Jos. Armatele lui Filip au fost chemate la Paris, unde au ținut gamisoamă, îr legătură cu Liga Catolică, îndreptată împotriva unor regi al căror catolicism era socotit ca suspect, pentrucă erau prea toleranți față de Hughenoți, Calvinii din Franța, și ele au apărat Parisul împotriva intrării regelui Navarei, Henric, care era șeful acelor Hughenoți pentru ea, la sfârșit, când Henric a putut să intre în capitala sa, el să ureze Spaniolilor drum bun, dar să nu se întoarcă niciodată înapoi. Filip formase față de Franța un mare plan; fata lui, Isabela, trebuia să se mărite cu unul din membrii Casei de Guise, de Lorena, care stătea în fruntea mișcării de oposiție catolică și astfel ar fi fost Isabela regina Franței, lucru care nu ar fi fost de mirare; între soțiile lui Carol Quin-tul și ale lui Filip al II-lea însuși nu sunt numai princese din Casa de Habsburg, ci Isabela de Portugalia și cutare princesă din Casa de Franța, elementul dinastic jucând pe vremea aceia rolul cel mare. Măritată apoi cu un arhiduce, ea a guvernat Țările de-Jos în așa fel, încât, a doua zi după execuțiile lui Egmont și Horn, după scenele de sânge de pe vremea Ducelui de Alba, a împăcat spiritele și cârmuirea aceasta a fost liniștită și privită chiar cu multă simpatie. S’ar zice că omul care vrea să dispună de soarta Franciei și să instaleze pe fiica lui, măritată cu un Frances, la Paris e un întrupător al imperialismului în sensul contemporan al cuvântului. Dar nu, el nu represintă așa ceva.

    Cum nu este, de altfel, adevărată nici cealaltă părere, care face dintr’însul un suflet uscat și aspru, aplecat către prigonire, fără milă pentru supușii săi, căutând să li zdrobească sufletul-S’a spus de dânsul, întrupătorul catolicismului, că printr’un catolicism, ce poate n’ar fi fost cu totul sincer, ar fi voit stăpâni* ea Europei : „demonul dela Miază zi“. II vede cineva acolo la Escurial, ascuns, pândind, trimețând ordine care ar fi represintat acte de tăgăduiri brutale a drepturilor istorice și drepturilor omenești celor mai elementare. Dar nici în ce privește însuși temperamentul lui Filip al II-lea, el nu e așa. Sânt scrisori de-ale lui către Isabela, de visător romantic, iubitor al naturii, cu efusii sentimentate oa înduioșarea pentru cântecul privighetorilor in grădinile Escurialului.

    Nu mai vorbesc de tot ce este în legătură, supt influența tragediei lui Schiller, Don Car-los, cu tatăl nemilostiv, care ar fi procedat față de fiul său ca Petru cel Mare față de fiul său Alexe, punându-l, m condiții de trebuia să moară. Avem destule izvoare ca să vedem ce era Don Carlos, natură anormală, care nu putea domni: ca să facă în necaz tatălui său, vărsa apă pe plăcile de piatră ale odăii până ce s’a îmbolnăvit.

    Dar în afară de aceste constatări, sprijinite pe scrisori autentice, fisionomia politică a fiului lui Carol Quintul trebuie schimbată. Politica lui, după părerea mea, nu corespunde cu legenda formată în jurul lui, cum nu corespunde nici figura omului frumos, simpatic. Dar Filip al II-lea este fără îndoială un catolic convins, care doria să vadă pretutindeni restabilită „credința cea adevăra-tă“; luteranismul și calvinismul i se păreau niște păcate față de Dumnezeu și un mijloc de a nenoroci oamenii: ca și cei din evul mediu, el se gândia la salvarea umanității din ghiarele demonului care pusese stăpânire pe atâtea suflete. Dar nu s’a gândit să întrebuințeze această credință catolică și dorința lui de a o vedea biruitoare ca un mijloc de a stăpâni lumea. In Țările-de-Jos era, și el, tot un stăpânitor în sensul medieval, dator să țină samă de anumite privilegii, dar numcCi de acelea. In timpurile noastre, și, când zic timpurile noastre înțeleg pe cele înainte de devalorisarea tuturor valorilor, în timpurile noastre noi credem că un Suveran are anumite datorii umane fată de supușii săi ca oameni. In epoca lui Filip al II-l ea nu e asa: el este dator să observe anumite privilegii: poate fi convins că aceste privilegii sânt nedrepte, stricătoare, ruinătoare. el nu se poate îndepărta dela dânsele, ci totul se face pe basa lor.

    Când Ludovic al XIV-lea a început războiul cu Filip al IV-lea, ruda sa de aproape, pentru că soția lui Ludovic, Maria-Teresa, era princesă de Spania, el a reclamat Flandra pe basa „dreptului de devoluție",- și acesta înseamnă că, murind un moștenitor al Flandrei care lasă copii din prima și a doua căsătorie, dar dacă din întâia .căsătorie este măcar o fiică ea moștenește Flandra și nu fiul din a doua căsătorie. Ludovic al XIV-lea procedează întocmai așa cum procedase și Filip al Il-lea.

    In ce privește mijloacele care au fost întrebuințate de Filip, atn putea spune că sufletele mâi blânde ale epocei noastre s’ar revolta împotriva unor procedări care nu țin samă de respectul vieții omenești și de mila față de suferință, dar ceia ce se întâmplă de o bucată de vreme ne face să înțelegem și lucrurile cele mai crude din trecutul cel mai depărtat, al umanității. Trebuie să se observe însă că, în Franța, armatele lui Filip al II-lea intervin pentru că au fost chemate, Nu ele au trezit luptele religioase din Franța. Acolo stau față în față două tabere-, și se poate întâmpla să nu fi fost numai motivul religios, și în tabăra unora și în aceia a altora, ci, mai mult reminiscența războaielor care încetaseră Dar se putea face un apel la Filip al II-lea în numele catolicismului, iar el să refuse ? Dacă s’a amestecat în Germania, unde a trimes buna infanterie spaniolă, care printr’un Castaldo s’a întins și până în Ardeal, niciodată n’a urmărit el. ceia ce i-ar fi fost oarecum îngăduit față de slăbiciunea unchiului și a vărului său, o reunire a celor două coroane habsburgice, ca să fie în acelaș timp și stăpânitor în Imperiu. N’a urmărit gândul acesta în nici o formă și nu-l putea urmări, pentru că Imperiul înseamnă un lucru, un drept, o tradiție politică, iar ceia ce avea el, iu în întregimea Statelor sale, dar pentru fiecare din bucățile din care se compuneau Statele acestea. înseamnă alt drept altă tradiție, care aveau valoare acolo, dar nu aveau valoare nicăiri aiurea. Bine privit și înțeles cum trebuie, și el e un continuator al felului de a gândi și a lucra al evului mediu, sprijinit pe viața locală :și privilegiile care domină această viață locală.

    Dacă este ceva modem în-tr’.însul, este altceva, și adaug că,' în tirppul din urmă, am avyt în mână o foarte interesantă carte despre regimul lui, Primo de Rivera, carte spaniolă tradusă în franțuzește : „Primo de Rivera et la dictature en Espagne“. Autorul acestei cărți, care se chia-mă Jose Pemartin, face o foarte interesantă comparație între Franța celor din urmă Valois și între Spania lui Filip al II-lea. ET arată și caracterul dualist al Spaniei, care s’a păstrat totdeauna, și s’a întrupat, spune el. în cele două figuri din Don Qui-Tidte; ..asa suntem noi: pe o parte Don Ouihote însuși pe altă lăture Saneho Panca“. Dar în Franța regalitatea are o influență șubredă și trecătoare; se formează acolo o ooosiție înarmată împotriva politicii regelui. în războaiele de religie, Liga Catolică împotriva lui Henric al III-lea oounându-se suirii pe tron a lui Henric al IV-lea: atâta timp pierdut, atâta sânge- vărsat, un baos indescifrabil. Pe când, în Spania, ordine perfectă, stăpânire sigură, sacrificiu al tuturor puterilor și al întregului timp al monarhului. Pe când orbecăiau în politica lor regii Franciei, Filip al II-lea acolo, la Escurial, stă toată noaptea de scrie ordinele sale, trimese în toate părțile vastelor și variatelor lui posesiuni; el „își înroșește ochii" la lumina slabă a unei făclii. Acesta este Suveranul modern, guvernând ca un împărat roman, ca un Marcu-Aureliu, indiferent dacă este mai multă sau mai puțină virtute la Suveranul iberic față de împăratul roman de odinioară.

    Dar este ceva modern și în altceva, de un caracter particular, individual, la Filip al II-lea. Spania înainte de dânsul nu avea. capitală, și lui nu-i trebuia capitală pentru Spania : dacă ar fi fost in Castilia, protesta Arago-nul, dacă ar fi fost în Aragon, ar fi dorit poate Catalanii să aibă în mijlocul lor pe Suveran. Dar capitala care-i trebuie lui e punctul central de unde să dea ordine în toate direcțiile, la Răsărit, la Nord. la Sud. De aceia el nu se gândește la niciunul din orașele istorice ale Spaniei; când se desvoltă drama spaniolă din vremea aceasta, drama lui Guillen de Castro și Lope de Vega, ea nu se represintă la Madrid. Ce însemna Madridul ? Un oraș cu climă imposibilă, cu vânt tăios iarna și secetă vara. Că Madridul este de dată recentă, aceasta re poate vedea și după caracterul bisericilor sale, nefiind nicio biserică medievală în Madrid. Dar Madridul e așezat în mijloc, și, într’o guvernare de caracter abstract, cum era a lui Filip al II-lea. se impunea alegerea unui astfel de centru Dar el nu vrea să stea nici în Macrid, pentru că, Suveran spaniol, în ce privește dreptul, dar nu Spaniol în ce privește inima, cu un oiizont universal, îi trebuie un loc care să fie numai al lui, care să fie numai casa lui, de unde să poată porunci oriunde, și atunci se alege în regiunea pietroasă de lângă Madrid, într’o vecinătate rare este aproximativă, un peisagiu în care nu era nimic înainte. Acolo plantează copaci, ridică marea biserică a lui Dumnezeu și alături își face cui-bușorul de rege în câteva odăi, dormind într’o înfundătură a păretului, aparat numai printr’o perdea de lumea care trece acolo unde lucrează. Un loc unde odinioară fuseseră mine și, rămăseseră zgurile, de unde și numele de Escurial, „locul de zgură“.

    Dacă îl vede cineva pe Filip al II-lea supt acest aspect multiplu, atunci de sigur nu-l poate lega nici pe dânsul, cum nu-l poate lega nici pe Caroi Quintul, de anumite direcții politice din timpurile noastre, care acestea au a se îndreptăți cu motivele lor proprii, fără să caute în trecut un sprijin care nu există.

    In fața lui Filip al II-lea cel ascuns este Ludovic al XlV-iea. Ludovic este cel dintâi căutător de „glorie". Dela el a plecat apoi celalt căutător de „glorie" din Germania, care este Frederic al Il-a. In fața acestuia, Maria-Teresa trăia cu conștiința medievală a drepturilor ei în deosebitele provincii; erau numai anumite Consilii pentru toate provinciile ei: Austria-de-Sus, Austria-de-Jos, Tiroul, fiecare o bucată de ev mediu care rămânea în rosturile ei; numai Consiliile acestea și persoana Suveranei formau legădura. S’a întâmplat că pe vremea Mariei-Teresei să se facă o întindere a Statului acestuia austriac, pe care noi îl numim așa, de și nu era și pentru contemporani, dar ea a aprobat înaintarea „vulturilor" numai fiindcă era îndemnată, silită să meargă în-tr’o anumită direcție. Să nu se uite un lucru : că în secolul al XVIII-lea este încă dogma echilibrului european, fixat prin tratatele din Vestfalia: dacă vecinul vrea ceva, ai datoria să vrei tot așa de mult, fără îndreptățire. In timpurile noastre poate ocupa Rusia Sovietică un anume teritoriu polon, dacă se razimă pe faptul că acolo se găsesc Ruși Albi sau Ruteni; nu se referă la echilibrul european ca în secolul al XVIII-lea. Dar Maria-Teresa nu știa ce este gloria, și ea n’a umblat după dânsa. Dar, în ce privește pe soțul ei, împăratul Francisc, — pentru că ea era regină, în Ungaria și Boemia. iar împărăteasă numai prin faptul că Francisc fusese ales, la Frankfurt, împărat, — acesta nu avea nicio noțiune politică; era mare stăpân în gospodăria lui, mare adunător de* bani; făcând contrabandă pentru Fredefic al II-lea în momentul când acesta era în luptă cu ea, cu Maria-Teresa. Ecaterina a Il-a, da, ea este tovarășa în urmărirea „gloriei" a lui Frederic al II-lea.

    Să fixăm puțin mai de aproape pe Ludovic al XlV-lea istoricii francesi cari nu cunosc destul Istoria Universaiă l-ar vedea supt un îndoit aspect care este fals. Ca rege frances, ca rege într’adevăr frances și, pe de altă pa>“te. și ca figură istorică originală. Nu este nici una, nici alta. Cineva care cunoaște Istoria Franciei așa de bine, s’ar putea zice mai mult decât alții cari au scris-o mai pe larg, fostul mieu profesor de la Sorbonna. care din fericire este încă m viață, d. Seignobos, a spus cândva, nu într’o carte, ci într’o discuție la Societatea de Istorie Modernă, că Ludovic al XTV-lea este cel mai puțin frances dintre toți regii Franciei : ,.le moins francais de nos rois“. Și avea dreptate, nu numai în ce privește eticheta, care nu avea a face cu regalitatea francesă. Și- nepopulari tatea dela sfârșit era pentru că iesise din tradiția Franciei, și, dacă Ludovic al XlV-lea n’ar fi ieșit din tradiția regilor Frarieiei, cari erau foarte populari, dacă Ludovic al XV-a nu s’ar fi închis în „micile apartamente" dela Versailles, ba chiar și dacă Versail-les însuși n’ar fi fost făcut de Ludovic al XlV-lea, Ludovic al XVI-lea nu s’ar fi ivit total desorientat în mijlocul acestei tradiții străine, în care el însuși nu-și găsia drum, și n’ar fi fost Revoluția francesn.

    Ludovic al XlV-lea n’a fost crescut într’un mediu frances- el a fost crescut de Ana de Austria, care era o princesă spaniolă, deși venită în Franța foarte tânără, dar înconjurată de acele doamne spaniole, femei de oarecare vârstă, care păzesc virtutea celorlalte, duenas. Cutare regină a Spaniei, princesă france-să. soția lui Carol al Il-lea, a murit de pe urma acestui regim, pentru ca pe urmă soțul să plângă necontenit la mormântul ei. Ana de Austria cu greu a scăDat prin stăruințiie șocului ei de această supraveghere spaniolă. Marea ei evlavie, biserica pe care o clădi. Val de-grâce trimet în altă lume. Ludovic și fratele său Gaston au fost crescuți spaniol, și spaniol au trăit întru toate, afară de un lucru care la Madrid nu se pomenia : succesiunea de metrese cu un caracter aproape oficial care s’a desfășurat în cursul domniei lui, tatăl însuși ducând asemenea legături în afară de căsătorie.

    In politica sa, Ludovic al XIV-lea a cerut înapoi locurile care i se cuveniau : Flandra prin „dreptul de devoluție“, Franche-Comte, Cerdagne și Roussillon, provincii care fuseseră ale Franciei și trecuseră la Spanioli. In afară de aceasta, și deci nu este originalitate la dânsul, el n’a făcut decât să continue ce făcuseră Francisc l-iu și Henric al Il-lea: lupta cu Casa de Austria. E lupta între două dinastii, nu între două nații. Prin anexarea dela Rin, intrarea în Strasburg, cu acea legitimație pe care o cunoaște toat ălumea, că altfel întră ceilalți, el a trezit tot felul de dușmănii, chiar de asociații. Apoi alianța cu Turcii, relațiile în regiunile acestea ale Europei răsăritene. Acestea nu-l arată mânat de dorința de a căuta anumite întinderi care nu erau sprijinite pe drepturi naționale, ci represintă numai antagonismul față de Casa de Austria, care părea că voiește să domine, din mijlocul acesta al Europei, Continentul întreg.

    Dar, afară de aceasta. Ludovic este împins și de altceva: de acea dorință de „glorie”. De unde a plecat dorința de glorie, care nu este numai decât în legătură cu anexarea unei provincii ? El face un războiu și îl pierde, dar pierderea unui războiu nu însemna prăbușirea Sfatului. Tntre monarhi era un fel de cruțare reciprocă, și, cum nu erau popoarele la snatele lor. nu era patima cumplită a națiunilor ațâțate. Ceia ce 1 interesa era o bătălie frumoasă și în acea'tă bătălie să aibă un rol potrivit, pentru ca la Versadles să se zugrăvească pe plafoane sau să se țeasă în tapițeriile de pe ziduri persoana sa învingătoare în fruntea unei armate care se aruncă vitează asupra dușmanului. Statuia lui de la Paris îl înfățișează călare pe calul ridicat în două picioare într’un avânt cumplit, ca și cum, când va lăsa copitele în jos, ar fi să strivească o armată întreagă.