Și încă mai mult în ce privește pe Carol-cel-Mare. Legenda spune că marele împărat vorbia nemțește, dar de sigur vorbia și latinește, că se interesa de limba germană și a pus să se redacteze nu știu ce gramatică germană. Ce importanță pot avea asemenea lucruri! Era o simplă curiositate pentru un om care trăia în vremea când nicio lege nu se putea redacta în limba germană, ci toate s’au redactat în limba latină: Legea Francilor, Legea Bavaresilor, legea Alemanilor. Toate Universitățile în tot evul mediu au întrebuințat limba latină. Față de ilusia lui Carol-cel-Mare „naționalist german", Francesii, cari din cântecele lor medievale au luat pe „Charlemagne", îi reclamă pentru dânșii cu tot așa de puțină dreptate. Ce poate însemna conștiința francesă la anul 800 ? Este absurd ; ar trebui să existe o limbă, o desvoltare istorică și o conștiință de hotare și de legitimitate, toate lucruri care lipsiau. Murise Carol de multă vreme, și, când s’au făcut jurămintele de la Strasbourg, ele, de și fiecare în altă limbă, nu s’au făcut din punctul de vedere național. Și se înșeală cineva și când crede că prin tratatul de la Verdun s’a împărțit moștenirea lui Carol pe națiuni : aici națiunea germană pentru Ludovic Germanicul, aici națiunea francesă pentru Carol Pleșuvul, aici națiunea italiană pentru Lotar. Moștenitorii făceau împărțirea pentru avantagiile lor, ca să aibă fiecare vie și pădure, ca niște gospodari cari împart averea agonisită de înaintașii lor. Este multă vreme de când s’a arătat zădărnicia acestei păreri a unei împărțiri la trei națiuni pe la anul 850.
Deci nu se poate pune chestiunea rostului adevărat al lui Carol-cel-Mare pe basa deosebirilor naționale. Naționalismul este cu atât mai prețios, cu cât el recunoaște că a venit mai târziu, și de aceia trebuie să-i punem margenile firești, căci altfel ar însemna ca un erudit filolog să spună că a tradus pe Tacit la trei ani și jumătate.
Nu poate fi vorba de deosebiri naționale într’o vreme când capitala lui Carol-cel-Mare stătea tocmai în regiunea care era să devină astăzi, dacă Francesii păstrau și continuau înaintarea lor, o parte din teritoriul care nu este nici al unora, nici al altora, dela Sarrebrucke până la Trier-Treves și până la Aachen-Aix la Chapelle. Capitala lui se găsește în teritoriul acesta asupra căruia și unii și alții din moștenitori credeau că au dreptul; este partea din moștenire care, chiar dacă se atribuia de soartă unora, ceilalți socotiau și mai departe că au dreptul s’o reclame și ei. Am pomenit de mai multe ori casul vulturului de la „palatul" carolingian, — de unde vine și numele de Palatinat, Pfalz-palatium, și atunci când Carolingianul din Franța înainta în regiunea Rinului, întorcea vulturul cu pliscul către țara lui de basă, iar, atunci când era altfel, Otto I-iu readucea pasărea cu pliscul la Răsărit. Dacă s’ar fi făcut o deosebire între Nord și Sud, evidend că pliscul ar fi căutat, când către Miază-noapte, când către Miază-zi. Aceasta este icoana desăvârșită a „internaționalismului" din acea vreme.
Acum, în tot ce am scris despre Bizanț — și-l adun acuma în două volume de Études byzantines—, am arătat ca greșită părerea că pe vremea lui Carol-cel-Mare ar fi existat două Imperii care s’ar fi înțeles între dânsele, recunoscându-se unul pe celalt. Se invoacă faptul că stăpânirea lui Carol s’a întins numai până la o anumită margine încă occidentală. S’a întins numai atâta doar fiindcă nu s’a putut întinde mai departe. Dar Imperiul întrupat într’un om care poate sta oriunde, Imperiul acesta n’are limită; el este un lucru ideal, abstract, capabil de necontenită desvoltare. De alminteri, cu privire la Veneția, la Istria, la Dalmația, cu privire la stăpânirea asupra Mării, care era lucrul de cea mai mare importanță, a fost todeauna discuție între Răsărit și Apus, cum a fost o discuție între Papă și Biserica răsăriteană în ce privește Iliricul. Dimitrie Onciul a presintat această rivalitate într’unul din cele mai pătrunzătoare studii ale sale. Niciodată Bizanțul n’a recunoscut pe Carol-cel-Mare, indiferent de faptul că s'au presintat, într’un moment, la el niște trimeși bizantini, cari, după Analele Carolingiene, l-ar fi salutat cu titlul de basileus. Dar aceasta nu este în sama mandatarilor, ci a celor cari veniseră și voiau să fie amabili, în vederea, poate, a cine știe ce avantagii, față de Suveranul apusean; se poate și aceia ca ei să nu fi spus, de fapt, nimic și așa să fi avut interes a înțelege cei de la Curtea lui Carol. Și, cum niciodată Bizanțul nu s'a coborât până acolo, nici Carol n’a recunoscut vreodatăîntr’adevăr pe împăratul din Constantinopol.
Imperiul este unul singur. Intr’un vechiu studiu al mieu publicat în limba germană, pentru volumul care căuta să onoreze pe Karl Lamprecht, am citat o formulă contemporană : „O singură împărăție, deosebită numai în ce privește cele două Scaune de cârmuire", Imperium unum distinctis tantum sedibus. Imperiul, represintat prin doi oameni, cari participă la aceiași esență imperială, vine din fundul antichității de trei-patru ori milenară și nu se poate împărți în nici un chip. Și ideia aceia curioasă că a vrut Carol-cel-Mare să ia în căsătorie pe împărăteasa Irina ! Este într’adevăr un izvor bizantin, târziu, o simplă compilație, în care se spune că, în legătură cu intrigile unui ministru al ei, Aetiu, ar fi fost vorba de o astfel de legătură, dar aceasta este presintat de izvor ca un lucru absurd. Și, cum am arătat aiurea, pe monede Irina nu se înfățișează ca femeie-basilissa, ci basileus-masculin: ea era „împăratul"; sexul ei rămâne în domeniul vieții private, dar în al vieții politice era bărbatul-mamă care înlocuia pe bărbatul-fiu ; aceasta e situația Irinei. Cum își închipuie cineva : împăratul ia Aachen, împărăteasa la Bizanț, făcându-și gesturi de iubire peste Europa întreagă. Este de mirare cum unii istorici o mai spun, pănă la cea din urmă presintare pentru marele public a istoriei bizantine.
Ce înseamnă Imperiul lui Carol-cel-Mare ? El nu înseamnă decât învierea lui Alexandru cel Mare în totalitatea esenței și cu toate posibilitățile care se puteau ivi prin realisarea lui. Lângă el, în concepția apuseană, ca și în cea răsăriteană, nu poate fi altceva. Tot așa precum în vechiul Imperiu roman, când se spunea de un anume neam că sunt barbari, aceasta nu însemna că totdeauna trebuie să existe un Romanicum și un Barbaricum, care, acesta, însemna numai un provisorat, pe când „Romanicum" era lucrul de durată permanentă. Aurelian n’a „părăsit“ Dacia, ci a încredințat Goților, deveniți „federați", apărarea unor teritorii pe care Imperiul nu înțelegea să le apere mai departe pe sama Tesaurului roman. Aceasta este așa-numita „părăsire" a Daciei, dar un tratat între Roma și între Goți, sau între Roma și orice fel de barbari, este o imposibilitate absolută. Roma putea trece numai ca unui vicar, ca unui exarh, administrația unui teritoriu, mare sau mic, dar singura stăpână de drept rămânea Roma, indiferent dacă exercita autoritatea ei indirect. Acesta este Imperiul și așa a fost totdeauna.
Dar, de la o bucată de vreme, Biserica s’a adaptat Imperiului în așa fel, încât nu mai este cu putință să despârtă cineva ce este al Bisericii și ce este al Imperiului. Biserica nefiind decât Civitas Dei, „Cetatea lui Dumnezeu", deci Imperiul Lui, are pretenția să înlocuiască în toate rosturile ceia ce a fost până atunci Civitas Romana. Ea poate fi Imperiul și poate da Imperiul. Așa și Ludovic al XlV-lea, în tendințile sale de dominație europeană, se sprijină și pe regii din Biblie, pe împărații cari s’au succedat pe urmă, dar el, catolicul, care, în momentul acela, față de decăderea Spaniei, este cel ce ține arca sfântă a Bisericii, el, și în puterea acestei Biserici, care putea acorda delegație și în evul mediu și, oricum, și în timpul modern, se poate presinta în această calitate de aspirant la dominația universală, nu numai prin puterea pe care o are, dar printr’o legitimitate care vine, prin Biserică, de acolo, de Sus.
Imperiul lui Carol-cel-Mare, odată realisat, are pretenții universale și, în conștiința împăraților, drepturi universale, dar, înainte de ceremonia de la Sfântul Petru din Roma, Biserica ea însăși era represintanta ideii romane în totalitatea ei. Și, cum împăratul din Bizanț, când nu putea domina Italia, punea vicari, îngăduind vicariatul lui Odoacru, pentru ca, pe urmă, Teodoric să fie delegat legitim al Imperiului, tot așa Biserica aceasta, care înlocuise o bucată de vreme Imperiul Roman, deleagă dreptul de a o represinta și a îndeplini funcțiunea de căpetenie, care este creștinarea, salvarea sufletelor barbare, lui Carol Francul. Este, astfel Imperiul d’intâiu, care e al Bisericii, înlocuind vechea Romă, o bucată de vreme, și, apoi, Imperiul de delegație, care este al lui Carol-cel-Mare.
Prin legătura care este în imperialismul de delegație cu caracter sacru, Carol are dreptul să lupte cu oricine, să stăpânească orice teritorii cucerite, dar prin acest drept sacru care-i vine dela Biserica romană. Ungerea lui este asămănătoare cu ceremonia pe care Samuil Profetul a făcut-o față de Saul, devenit rege fiindcă untdelemnul acesta sacru, mirul, a căzut pe fruntea lui: pe când până atunci el nu era decât un usurpator, un biruitor barbar, din momentul acesta e omul lui Dumnezeu, chemat să stăpînească „poporul lui Dumnezeu". Tot așa, la începutul evului mediu, toată lumea este „Biserica lui Hristos". Hristos nevăzutul este Domn, și prin el Papa însuși, nu numai din causa rosturilor romane trecute asupra lui, ci din causa legendei că Petru a fost ales de Isus pentru a cârmui Biserica Lui: Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo ecclesiam meam, spune Vulgata.
Că Papa este acela care a făcut împărat pe Carol, aceasta se înseamnă tocmai în cronica bizantină citată, acolo unde se vorbește de presupusa intenție de căsătorie a Irinei: „Carol pe care Papa l-a făcut împărat". Dar aceasta înseamnă că, pentru Bizantini, el nu este împărat, pentru că Papa nu are calitatea de a face împărați. El este împăratul Papei, împărat pentru Papă care l-a făcut. Nimic nu este mai interesant și pentru aceasta, decât să se observe monedele din evul mediu.
Se poate scrie pentru evul mediu Istoria prin monede, mărturiile absolut contemporane, pe lângă povestirile, care sunt de cele mai multe ori necontemporane ; studiate cu atenție, ele desvăluesc tot fondul cugetării unei epoci. Carol cel Mare, Ludovic Pius și urmașii lor părăsesc vechiul obiceiu de a imita moneda bizantină, de multe ori chiar cu chipul împăratului bizantin, ori cu regele barbar în atitudinea împăratului bizantin, cum, la Veneția, a continuat până la 1400 obiceiul de a înfățișa pe doge închinându-se lui Isus. In moneda aceasta nouă, revoluția, căci este una, se vede în inscripția Ecclesia Christi. Acesta este Imperiul care nu înseamnă Carol cel Mare, ori împăratul Frederic al II-lea, sau ori cine altul guvernând națiunile. Răspingând deci orice echivalență între aparențele deosebitelor epoci, care trebuie să rămână numai aparențe, toți împărații medievali au fost în această situație. Când a venit în Constantinopol un rege germanic, încoronat sau ba, ca împărat, în Italia, — fiindcă regele germanic este numai rege până vine în Italia și, acolo trebuie să fie Papa ca să-i repete asupra capului gestul asupra lui Carol cel Mare, așa încât rex nu e cineva de fapt pentru teritoriu, ci pentru banda ostășească și el devine împărat când intră în ordinea romană prin binecuvântarea Bisericii—, când, deci, a mers Frederic Barbă-Roșie la Constantinopol, el este un străin, un „rege“ barbar pentru împăratul din Bizanț, pe când Frederic își zice că, dacă va mântui cu bine cruciata, nu va mai fi în Constantinopol un împărat, și aceasta o spune mai ales fiul său, Henric al VI-lea.
Iată ce este Imperiul în evul mediu : o autoritate sacră ce nu are a face nici cu valoarea personală, nici cu mijloacele militare ale unui om.
Epoca modernă a trebuit să facă foarte mari sforțări pentru a ieși din această ideie. Cel din urmă care a represintat-o avea înfățișarea ridicolă a cuiva care vrea să fie ceia ce nu mai poate fi: este vorba de împăratul Sigismund, care a fost și rege al Ungariei, a presidat concilii ca și Constantin-cel-Mare și a ținut discursuri în limba latină despre chestiuni de teologie ; el s’a dus la Paris, a vrut să împace pe regele Franciei cu al Angliei în ce privește pretențiile regelui engles în Franța, dar nu ca mediator, ci ca stăpân de drept al tuturora. Așa înțelegea să apară la Paris acest coborîtor al ducilor de Luxemburg, care avea stăpânirea Brandenburgului, Boemiei și, din causa soției sale, era rege în Ungaria. Avea exact aceleași pretenții ca și împărații bizantini. Astfel Manuil Comnenul, când mergea în Siria, unde erau State france, în Antiohia, în tot cuprinsul margenii mediteraniene a Asiei de Apus, acolo unde era el, împăratul, trebuia să înceteze orice altă „justiție", orice alt drept de suveranitate. Tot așa, la Paris a fost o întreagă chestiune cum este a se primi împăratul acolo și n’a îndrăznit regele Franciei să spună, atâta vreme cât se află împăratul la Paris, că el, regele este în aceiași întregime stăpânul țării sale. O spune una din cronicile contemporane.
De la o bucată de vreme însă, în noua atmosferă a Renașterii mai ales, lucrurile s’au schimbat. Regii s’au considerat, după teoria legiștilor romani dela Bologna, ca stăpâni ai teritoriului lor, ai tesaurului lor, ai oamenilor lor. De aici și conflictul lui Filip-cel-Frumos cu Bonifaciu al VIII-lea : „Nu dau banii miei, pentru că sunt numai ai miei“. De la începutul secolului al XIV-lea se observă deci această tendință.
Dacă se uită cineva bine la schimbarea noțiunii regalității în cele d’intăiu timpuri ale epocei moderne, observă un lucru. De ce regii aceștia se simt așa, dacă au un teritoriu mare sau mic, de ce nu îngăduie nimănui să se amestece înăuntru ? Fiindcă fiecare dintre dânșii e deținătorul unui drept care nu mai este dreptul evului mediu, care făcea din regele Angliei, fiindcă era și duce de Normandia și conte de Anjou și duce de Aquitania, un vasal al regelui Franciei, care putea fi mai slab decât dânsul. Acuma, lucrurile acestea nu se mai permit ; ele au și dispărut, fiindcă toți sunt străbătuți de doctrina romană. Țările acestea sunt o bucată de Romă, în care regele are și stăpânirea de fapt și, ca posibilitate de viitor, tot ce derivă din ideia romană.
Lecția a III-a - IMPERIU MEDIEVAL ȘI IMPERIU MODERN
In lecția aceasta merg mai departe decât concepția imperialistă a lui Carol cel Mare, continuată prin Ottonieni, și din care a rămas ceva în tot ce evul mediu a cunoscut ca împărați și ca exercițiu al puterii împărătești. Ca să înțeleagă bine cineva ce este împărat și putere împărătească în acest ev mediu, trebuie să plece dela actul din Crăciun al anului 800. Nu mai este nicio asămănare între ceia ce s’a făcut atunci și între peia ce înseamnă imperialismul în timpurile noastre.
Aici aș avea ceva de adăugit în legătură cu interpretarea ce se dă încoronării lui Carol cel Mare în cea mai recentă Istorie Universală, interesantă și prin faptul că este făcută de unul singur. In cartea aceasta a d-lui Barbagallo, foarte frumos tipărită, foarte bine ilustrată, cu o formă foarte plăcută și cu unele idei originale care rămân să fie acceptate sau răspinse, după cum judecă acela care cetește cartea sau se ocupă de dânsa, este o părere asupra condițiilor în care s’a încoronat Carol cel Mare. Se pune o întrebare, pe care și-au pus-o mai mulți, și d. Halphen, profesor la Sorbona, care, tratând în cercetările sale consacrate lui Carol cel Mare și încoronarea, ajunge la unele condușii care nu sânt și ale mele în cea mai mare parte, dar peste conclusiile trase până acum, — și d-lui Barbagallo nu-i este necunoscută „încercarea mea de sintesă“,— d-sa are în două privințe păreri divergente, pe care este bine să vi le arăt.
Pentru istoricul italian partea pe care a avut-o poporul roman la proclamarea și încoronarea lui Carol cel Mare, cu o formulă care se întâlnește și la Bizanț, caracteristică pentru orice împărat, e mult mai mică decât rolul jucat de Papă, și, prin urmare, avem a face cu o creație de caracter biblic, sacerdotal, care nu are în ea nimic democratic, cum se zice acum. Pe când eu cred că acolo, în Roma, în orașul decăzut de multă vreme, devenit un târg pentru țăranii din împrejurimi și un loc de adăpost pentru o nobilime cu foarte mari pretenții, foarte violentă, căutând să-și impună totdeauna puterea, dar fără nimic din tradițiile cele mari, fie măcar și din vremea unui Symmachus și Boethius supt Teodoric, instinctul acestui popor s’a păstrat și că el credea cu tărie, fiind gata să manifeste această credință în orice ocasie, în dreptul său de a face pe împărat, căci împăcatul este lucru roman și deci Roma face pe împărat. De atâtea ori, de altfel, Italia a încercat să facă un împărat și Bizantinii calificau pe acești concurenți la demnitatea imperială, cari ar fi dorit, firește, să se așeze la Constantinopol, de „antarți“, adecă răsculați. Și eu am îndrăznit, să al pese chiar de numele lui Carol cel Mare calificativul acesta de „antart“.
Prin urmare există și ceva popular, există și o voință romană păstrată din secol in secol, instinctiv, în această proclamare a lui Carol.
Înainte de a fi împărat el a fost creat de Papă „patriciu roman", și nu numai el, dar și tatăl lui, Pipin, a fost „patriciu roman" prin voința Papei, iar aceasta însemna dreptul de a se amesteca în afacerile Romei, dreptul de a hotărî în certele și tulburările din Roma; aceasta făcea dintr’însul un patron al Romei. Ideia Imperiului este ascunsă în însuși acest titlu de patriciu. Prin urmare ori împăratul ori patriciul este tot una, și îndrăzneala stătea în faptul că Papa își permitea, într’un domeniu care nu era al lui, să creeze o dinastie în Franța, înlocuind pe Merovingieni cu Carolingienii și să acorde apoi acest titlu care însemna introducerea la Roma a lui Pipin și pe urmă a lui Carol. Papa, când a fost în Franța, era întovărășit, în adevăr, și de un demnitar bizantin despre care d. Barbagallo crede că juca un rol ridicol. Dar Bizanțul n'a jucat niciodată un rol ridicol, pentru că nu s’a lăsat păcălit niciodată, și, când nu poți să stai în calea unui curent, este bine să asiști măcar la el pentru a nu fi înșelat. Iată unul din lucrurile importante care sânt duse în discuție prin această carte, recentă.
Dar mai este adus în discuție încă un lucru, anume : rolul lui Carol-cel-Mare față de Biserică. Era el numai rolul lui Saul, pe care represintantul lui Dumnezeu pe pământ, profetul în casul lui Israel, îl sfințește, sau ceva mai mult ? In privința aceasta autorul italian crede în ceva mai mult, dar eu nu sânt chiar de această părere. După dânsul s’ar fi creat astfel o și mai mare autoritate religioasă, și Carol cel Mare ar fi devenit un supra-pontif. Se pare că d. Barbagallo a fost adus la această părere de un fapt pe care nu l-am observat până acum și care trebuie luat în considerație, anume că Ludovic Pius, fiul lui Carol, — Pius nu înseamnă pios, ci are un sens mult mai complex—, pe care noi ni-l înfățișăm ca un om slab pentru că n’a putut. resista ambițiilor fiilor lui și s’a lăsat călugărit când i s’a cerut pentru a ieși din mănăstire când alții i-au cerut-o, și pentru că a ascultat de voința soției lui a doua, Iudita, că el a început foarte dur față de Scaunul roman și prin „Constituția" lui și-a atribuit față de Papă drepturi foarte întinse, anume de a-l numi pe Papă și de a-l supune judecății lui. Ar însemna că sensul împărăției lui Carol cel Mare este unul religios mai presus de —, n’aș zice coroana apostolică, pentru că pe vremea aceea n’o purta Papa, dar mai presus de capul Papei. Și d. Barbagallo are prudența de a adăugi că Ludovic n’o făcea de la dânsul, ci sfătuit de anumite elemente d’imprejur. Eu nu văd în această pretenție de a hotărî cine va fi Papa ceva care ar întrece drepturile vechi ale „patriciului" chiar, căci între a numi un Papă și a-l confirma atunci când este contestat de alții, cum a făcut Carol înainte de anul 800, deosebirea nu este prea mare. Țineam ca ideia pe care o puteți avea, după ce se spune în acest curs despre imperialismul lui Carol-cel-Mare, să fie întreagă.
Am spus că toți împărații de după Carol, Carolingieni, Ottonieni, din Casa de Franconia, din cea de Saxonia, de Suabia, toți împărații aceștia până la sfârșitul evului mediu au aceiași noțiune despre Imperiu. Noțiunea imperială nu s’a schimbat ; ea nu cuprinde numai o autoritate religioasă, ca și cum din partea Bisericii romane s’ar fi dat singura misiune de a aduce la Creștinătate, și la un anume tip de creștinătate, singurul care este recunoscut în Roma, pe acei cari n’au crezut în Hristos ori n’au crezut cum trebuie, ci autoritatea aceasta imperială înseamnă un drept, fie și foarte rare ori exercitat și într’o formă foarte sfioasă, de a spune regilor celorlalți : sunteți numai părți din autoritatea supremă, părți în ordinea materială din autoritatea supremă, pe care în ordinea ideală o țin întreagă.
Acesta este împăratul din evul mediu. Dacă el încalcă anumite teritorii, o face numai pe o chestiune de drept. De exemplu împăratul Henric a intrat în Franța, nu cu gândul absurd de a o anexa, căci el era rege german, iar, în calitate de împărat, avea o autoritate de caracter general, și regele german nu putea fi în acelaș timp și rege franc, de și Carol-cel-Mare fusese rege al Francilor și al Longobarzilor, dar pentru că Papa era acela care-l îndemnase în acest sens. Nu este nevoie să vă spun ce s’a întâmplat atunci în Franța : regele Franciei avea un teritoriu foarte redus, un număr de vasali foarte mic, un tesaur aproape gol, dar el a făcut apel la vasalii săi, și, când s’a ridicat oriflama de la Saint-Denis, ei au venit, potrivit cu dreptul feudal nescris, să-și îndeplinească datoria. Regele Hen-ric s’a retras atunci, fără a fi dat bătălia, căci probabil va fi crezut că intrarea lui în Franța va face ca acei vasali ai regelui Franciei cari-i fuseseră până atunci credincioși, se vor da de partea împăratului, întocmai așa cum, în luptele dintre fiii lui Ludovic Pius, se face această pescuire de vacali, de fideles, acei cari, credincioși lui Ludovic până într’un moment, declară apoi, supt anumite suggestii și în prada unor anumite ispite, după anumite interese, că în conștiința lor nu se mai simt credincioșii lui și trec de partea cealaltă. Prin urmare. în cașul luptelor acestora pentru moștenirea lui Carol-cel-Mare, și în cașul pătrunderii lui Hen-ric în Franța, este vorba de același lucru, de același apel la libertatea de a se îndrepta într’o parte sau în alta a oamenilor cari în momentul acela au teritoriul și autoritatea.
Nu-i putea trece în minte nici-unui împărat medieval să introducă anumite forme pe un teritoriu pe care l-ar fi anexat. Ce să mai vorbim de desnaționali-sările care se au în vedere in timpurile noastre ? Ideia aceasta de a pune pe toți Evreii în-tr’un Stat din Polonia, de a strânge pe Poloni în anumite margeni, nu putea intra în mintea unui împărat din evul mediu. Frederic Barbă-Roșie a fost atâta vreme cu oaste în Italia, dar orașele italiene au rămas ce fuseseră înainte, iar, în cașul când tăgăduiau anumite drepturi ale împăratului, atunci era o luptă, care a putut duce la distrugerea Milanului, dar pentru că el fusese rebel și atunci caroccio pe care fâlfâia steagul Milanesilor, a trecut, plecân-du-se, înaintea împăratului, ca semn de supunere desăvârșită. Un oraș se poate transforma deci, dar el nu se poate distinge, ci rămâne credincios esenței sale. Și, în călătoriile acestea italiene ale împăratului, merge la Frederic cine vrea și-i rămâne credincios atâta timp cât îi îngăduie conștiința și-i cere interesul.
Vedeți ce mare este deosebirea între imperialismul din secolul al XX-lea și acest imperialism mai vechiu, de care noul imperialism ar voi să se lege. Frederic Barbă-Roșie a fost socotit fără dreptate ca un fel de erou național, de represintant al tendinții poporului său către dominația lumii, pentru ca, de câte ori se desfășura un anume steag de cucerire, să se spuie : e învierea epocei lui Barbă-Roșie. Și, cum veți vedea în altă lecție, imperialismul din timpurile noastre caută să se lege și de ceia ce a fost alt Frederic, Frederic al II-lea, regele Prusiei, care nici el nu are a face cu imperialismul de azi. Așa de adânci urme a lăsat însă imperialismul rău înțeles al evului mediu în mintea oamenilor, încât, acum câteva luni de zile, într’o revistă italiană foarte răspândită între fasciștii cei mai entusiaști, cari nu se împacă întotdeauna și cu conclusiile istoriei, un tânăr spunea că de fapt nu există o Germanie și o Italie, ci numai o singură veche formație medievală, și, dacă Italienii au făcut parte din formația imperială pot fi foarte mândri de faptul că au dat Imperiului soldați și oameni de gândire. Nu văd cum s’ar putea lega mândria fascistă cu această concepție pe care mi-am permis s’o combat într’o conferință la Radio... Ci imperialismul evului mediu era înainte de orice mijlocul de salvare în desacordurile ce puteau interveni între oameni, era deci și „Geneva" și „Curtea de Justiție de la Haga“, fiind pragul către care se puteau îndrepta toate reclama-țiile și puterea care se socotia destul de mare, de și numai prin autoritate, nu și prin mijloace materiale, pentru a pune capăt, întru cât se poate, la un asemenea proces. Era deci o necesitate politica imperială din evul mediu, ceia ce nu se mai poate spune acum.
Iată ce era necesar să se spună, foarte pe scurt, dar îndestulător ca să se înțeleagă lucrurile, cu privire la această formă de imperialism care rămâne în esență aceia dela 800. Durează cinci secole, dar nu se îndepărtează de la un principiu fixat odată pentru totdeauna, decât doar întru atâta, întru cât între mandatar, care este împăratul, și acela care i-a dat mandatul, Papa, supus apoi influențelor doctrinei despărțirii de laici, predicată la Cluny, se ivesc, în ce privește dreptul de a cârmui lumea, anumite deosebiri care nu s’au împăcat niciodată.
Când cele două puteri în luptă au isprăvit de o potrivă de obosite, regii și-au atribuit pe teritoriul lor, în margenile Statului lor, Stat fără semnificație națională, toate drepturile imperiale ; regele Franciei, regele Ungariei, regele Poloniei bucu-rându-se de aceleași drepturi în cuprinsul hotarului lor. Și, pe de altă parte, erau, ceia ce făcea să nu mai fie necesar apelul la autoritatea imperială, principiile de drept roman ieșite din școala dela Bologna, pe care și le-au însușit monarhii moderni, și atunci reclamanții de drept neîndreptățiții, jigniții puteau să se judece, nu înaintea unui tribunal, ci înaintea unei instanțe juridice abstracte care exista în cugetarea tuturor popoarelor și se impunea tuturor șefilor acestor popoare.
Voiu arăta pe urmă ce a fost noțiunea de „glorie" și întru cât noțiunea de „glorie" poate să intre în acea desvoltare a imperialismului pe care deocamdată înainte de secolul al XIX-!ea o înfățișez.
Primii regi ai epocei moderne, dacă o socotim începută încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea. erau cu desăvârșire domni acasă la dânșii. Nu mai aveau nevoie să cruțe rosturile papale, mai ales după Marea Schismă, după scandalul, de aproape un secol, pe care l-a represintat presența unui Papă la Avignon, a altui Papă la Roma, unii ascultând de unul, alții de celălalt, pentru ca, pe urmă, să se alerge la un al treilea Papă, și așa de mult se depărtase papalitatea de sensul ei adevărat, încât a trebuit să se aleagă un Papă tocmai pentru ca era senior laic și avea mijlocul material de a-și impune autoritatea; acel Amedeu de Savoia care, de altfel, a trebuit să părăsească o situație în care se simția așa de jenat. Și faptul că Eugeniu al IV-lea a reușit să câștige pe Răsăriteni, și nu numai pe Bizantini, dar și pe o parte din ai noștri, pe lângă Armeni și alți represintați la sinodul care s’a ținut întâiu la Ferrara și pe urmă la Florența, că a putut căpăta actul de unire, iscălit și de Damian, Mitropolit al nostru, și ele un Neagoe, trimes tot de la noi, nu înseamnă revenirea la imperia» lismul de concurență al Sfântului Scaun. După acest mare succes Papa nu represinta decât un stăpânitor laic, împodobit cu coroana Apostolilor și moștenind tradiția de odinioară, dar care în viața lui nu este decât om al Renașterii, ca Bugemu, ca Nicolae al V-lea și mai aito Piu al II-lea, care, pe de o parte, predica războiul de cruciată, și el a murit în momentul chiar când trebuia s’o înceapă, iar, pc de altă parte, era mai mândru decât de chiar coroana ce o purta, de cunoștințile universale, în sensul antichității, pe care și le câștigase. Dacă s’a amestecat mai târziu în afacerile italiei și regalității francese Alexandru Borgia,’ un Catalan (Borja), el a jucat rolul său ca un prinț mirean de pe vremea aceia, călărind, luptându-se, petrecând, având legăturile salt cu femei, tolerând asasinate în mijlocul familiei sale ca în is-. prăvile lui Cesar Borgia. S’a isprăvit cu Papii tradiționali, cari niciodată nu vor putea să învie.
In ce privește împăratul, în vremea aceasta el este cineva care acordă titluri dacă e plătit pentru aceasta. Frederic ai III-lea a făgăduit astfel ducelui de Burgundia că-l va face rege și se pare că a încasat banii, pentru ca a doua zi de dimineață, când s’a trezit ducele, împăratul să fi plecat. Candidat la coroana Ungariei, în conflict cu Mateiaș Corvinul și întrecut de acesta, care a murit la Viena, Frederic, însurat cu o princesa de Portugalia, — și un foarte frumos tablou îl înfățișează la această nuntă tânăr și mândru, pe când în anii din urmă avea o adevărată figură de zgripțor, — nu samănă cu omonimul Barbă-Roșie, cum e în legenda evului mediu, nu într’o realitate cu mult inferioară.
Regii aceștia se simt deci stă» pâni acasă la dânșii, și cutare ambasador venețian, dintre aceia cari oriunde represintă cea mai pătrunzătoare analisă a situațiilor politice cu cel mai mare talent de caracterisare, a putut spune : puterea regelui Franciei stă în aceia că el poate face din Francia ce vrea, poate lua câți oameni și câți bani îi sunt de nevoie. Aceasta fiind situația re. gilor, autoritatea imperială, deci și imperialismul, e un lucru care în secolul a’ XV-lea nu există.
Mai mulți dintre ei au vrut să fie împărații doar pentru titlu. A vrut și Henric al VUI-lea, regele Angliei, dar vă puteți închipui că, dacă s’ar fi ales Im. parat, el ar fi rămas în Anglia sa lege și de acum înainte și același Engles, călătorind doai pe Continent din când în când pentru ca să se arate, Germania, pană atunci, fiindu-i cunoscută numai prin faptul că între multele lui femei una s’a întâmplat că a fost de la Cleve Și oricare altul ar fi fost ales, ar fi făcut tot așa. Căci ei sânt oameni de acasă, rostul fiind un mijloc de prestigiu, pe lângă faptul că, în continua lor concurență, fiecare voia să a jungă împărat numai ca să nu fie altul. Este adevărat că împotriva lui Francisc I-iu, în pro pagandă făcuta de Carol al Spaniei, care l-a biruit, s’a adus înainte faptul că, odată ales, el va face în Germania ceia ce făcea în Franța sa. E sigur însă că niciodată Francisc, care era cu mult prea inteligent și prea omul vremii sale, n’ar fi încercat lucrul acesta. Pentru ca să joace rolul pe care-l prevedeau adversarii lui, ar fi trebuit să se ducă într’o capitală unde să găsească o administrație, un tesaur, o armată. Care era însă capitala Germaniei la începutul secolului al XVI-lea, care era armata ce-i stătea la disposiție împăratului, care erau veniturile ce mergeau către dânsul ? Toți împărații aceștia din Casa de Habsburg s’au folosit doar de tesaurul spaniol, de aurul Lumii Noi descoperite atuncea, și poporul spaniol s’a istovit, dând cea mai bună infanterie de pe lume în toate războaiele Continentului, așa că un Castaldo spaniol a fost în Ardeal, a intrat în legătură cu Domnii noștri, a ceris spaniolește ordine pe o vreme când deosebirile naționale nu aveau niciun fel de importanță. Din parte-i, Francisc ar fi fost silit să aducă soldați din Franța sau să plătească tot felul de mercenari, așa-numiții reîtres, cari nu sunt decât rei-ter, sau lansquenets, landsknech-te ori Svițeri, pe cari un cardinal elvețian îi furnisa ca o marfă foarte bună, dar care costa scump și trebuia plătită la termin.
Biruitorul în această concurență, Carol al V-lea, nu este un „imperator imperans". El presidează dieta, căci acesta acum, mai ales, era rostul împăratului, și une ori mulțămia pe prinți și orașe, a'.te ori nu, dar atunci trebuia să fugă din Germania, unde se întorcea când erau ocasii favorabile. Nici aurul Lumii Noi nu-i ajungea, și, astfel, el a fost foarte mulțumit, odată, când, primit de vestitul bancher dela Augsburg, Fugger, a văzut că oaspetele lui aprinde lumânarea cu chitanța banilor împrumutați de Maiestatea Sa, Represintant al catolicismului, de și rival, în unele momente, al Papei, în Germania el trebuia să alunece către protestanți cu destulă dibăcie pentru a putea să revie în partea cealaltă, atunci când împrejurările i-au cerut-o.
Aceasta este „împărăția" lui Carol Quintul.
In cartea nouă a unui învățat german de foarte mare prestigiu, care s’a ocupat și de Istoria Renașterii, Karl Brâncii, în noua lui Istorie a lui Carol Quintul, icoana împăratului apare și altfel decât la predecesori, începând de la vechiul Robertson. Este chiar foarte interesant să vadă cineva cum figura lui Carol se schimbă după epocă, după naționalitatea și după tendințile aceluia care-l înfățișează. Unul este Carol Quintul al lui Robertson, care-l vede ca pe un Suveran din secolul al XVIII-lea, altul Germanul Carol al V-lea al lui Baumgarten, altul Spaniolul lui de Leyva și altul, în fine, al d-lui Brandi. Din parte-mi, de câte ori a fost să vorbesc de dânsul, de când am tipărit cursul mieu la Acadenra de Războiu despre „Chestia Rinului**, am căutat să fixez altfel caracterul acestui monarh.
Carol al V-lea nu este un om modern ; poate trăi cineva intr’o vreme, dar aceasta nu înseamnă că aparține acelei vremi.
El e un om din evul mediu, de și trăiește în secolul al XVI-lea. E duce de Burgundia. Are mai multe titluri, dar aceasta nu înseamnă că aparține în același grad la deosebitele realități care sânt cuprinse în aceste titluri. In el trăiește Carol Cutezătorul, înaintașul, bunicul. Fiul lui Fi-lip-cel-Frumos, născut din căsătoria lui Maximilian de Austria cu Maria de Burgundia, ra-mănă cu Maria, fiica lui Carol Cutezătorul, care si acesta d'n mamă portughăsă, reproduce trăsăturile ei de caracter, și astfel acela care a murit luptân-du-se cavalerește în bătăia de la Nancy, cam pe vremea când se lupta Ștefan-cel-Mare lângă Vasluiu împotriva Turcilor, e întruparea însăși a cavalerismului iberic medieval.
Carol Quintul are în el și toată nobleță acelui mediu din care vine. Dacă Francisc l-iu, prins în bătălia de la Paris. în care n’a spus că „a pierdut tot afară de onoare", este și el în mare parte om al evului mediu, frecat cu puțin italienism, biruitorul îl trimete la Madrid, ca Eduard al III-lea de Anglia pe învinsul rege frances Ioan. ..bunul" cavaler, pe un vas dintre cele-mai frumoase ale marinei spaniole, și acolo este ținut așa de bine, încât, când se va întoarce la Paris, va ridica un „castel de Madrid". Francisc a făgăduit anumite lucruri ca să scape și pe urmă și-a călcat cuvântul, iar Carol, cavaler medieval în sensul absolut al cuvântului, trece peste lucrul acesta. Cruciata a început-o el nu ca un mijloc de a câștiga teritorii, ci el încearcă, la Tunis, o întreprindeie care de la început era menită să nu izbutească, pentru că e datoria lui de luptător pentru cruce. Dacă, apărând pe tratele său Ferdinand, în unele momente se poate înțelege și cu Turcii într’o vreme când Francisc îi poftește ia Toulon, ceia ce arată cât de puțin erau socotiți Turcii ca dușmani neîmpăcați ai Europei creștine, felul cum se presintă în expediția africană, — tapițeria dela Viena înfățișează luptătorii în mărime naturală —, arată pe omul doritor, înainte de toate, să dea mari lovituri de spadă, și omul care nu organisează nimic pentru ansamblul Statelor sale/ pe care nu le înțelege unite. In Burgundia e duce de Burgundia, în Castilia rege al Castiliei, în Aragon rege al Aragonului, iar în Imperiu împărat, întru cât îi permiteau prinții și împrejurările. Dar oamenii aceștia cu mai multe rosturi locale sunt caracteristici pentru evul mediu, din care el, Carol, n’a ieșit niciodată. Și, în fond, el ținea așa de puț n la toate aceste stăpîniri, încât tânăr încă a părăsit toate puterile sale : l-a pus pe fiul Filip în Spania, pe fratele, Ferdinand, rege al Ungariei, despre a cărui valoare nu-și putea face ilusii, în Germania, iar el s’a dus ca să aibă față de Dumnezeu, la San Yusto, exact aceiași atitudine pe care ar fi avut-o un rege casti ian de'a 1000 sau de la 1100, cu aceiași conștiință despre păcatele sale ca și Ludovic Pius, cu o deosebire : că el le descoperise singur.
