Pe de altă parte, în pătrundetea lor, Francesii au văzut la 1795 că n’a fost o oposiție din partea locuitorilor. Oamepii Revoluției au procedat deci la anexiune: un număr oarecare de departamente s’au creat și acolo, departamente care nu aveau nimic istoric; toate formele feudale de odinioară au fost uitate, pentru a se crea regiuni noi după motive, geografice, ceia ce se părea foarte firesc. Că, mai târziu, sistemul frances de rechisiții, impuse de necesitățile timpului, de condițiile în care se purta războiul atunci, au provocat nemulțămiri și de aici au rezultat anumite situații, care nici nu s’au manifestat prea clar, aceasta este adevărat. Dar la început n’a fost tocmai așa.
In ce privește Italia, acolo s’au creat, în 1796—7, Republici sucursale, întrebuințându-se nomenclaturi geografice; Cisalpina, Transpadană, Cispadana. Dar acestea derivă din însăși acțiunea împotriva Austriei, care nu mai putea fi dusă în Țările-de-Jos, unde se ajunsese la hotarele Olandei și la posesiunile regelui Prusiei.
Acesta este sensul, din punctul nostru de vedere, al Revoluției franceze supt regimul Legislativei, supt al lui Robespierre si al Comitetului de Mântuire Publică și apoi supt regimul Directoriului, când s’a restabilit o autoritate de caracter guvernativ, o putere executivă, și până în momentul campaniei din 1796 a lui Bonaparte.
Pentru a ințeiege pe Bonaparte, trebuie să ne gândim la trecutul lui corsican, de și el căuta să se lepede cât se poate mai mult de dânsul. In Corsica se petrecuse o revoluție : deslipirea de Genova, apoi o serie întreagă de. acte revoluționare, chemarea lui Teodor de Nsuhoff și marele rol eroic a lui Paoli. In societatea aceasta corsicană, fără influența antichității, fără nimic cărturăresc, scos din lectură, s’a ivit o serie întreagă de oameni cari samănă cu oamenii Renașterii și cari s’au orientat instinctiv, după poruncile antichității. In strălucirea lui Bonaparte, nu se vede deajuns influența lui Paoli, pe lângă care el a fost un admirator și un sprijinitor credincios,înainte de a schimba direcția sa politică și de a porni pe calea care trebuia să-l ducă așa de sus.
Dar pe lângă Bonaparte și frații lui, cari samănă, de și mu t mai puțin înzestrați, cu dânsul, este dușmanul pe care el l-a avut până la sfârșilul zilelor sale : acela care a căpătat un rol mare la Petersburg, Pozzo di Borgo.
Exista pe atunci, de sigur, un tip corsican.
Cu ambiție, cu energie, dar cu contraziceri e unei educații necomplecte, cu ideile false pe care le-a putut prinde dintr’un loc și din altul, Bonaparte, cum spuneam, nu este un om dintr’o bucată și unul asupra căruia împrejurările să nu fi putut exercita o influență, ci el a fost foarte dese ori condus de împrejurări; fiind însă un mare „comediant și tragediant“ a știut totdeauna să-și mențină rolul, părând că poruncește, pe când nu făcea decât a urmări curentul. Nu înseamnă a scădea pe cineva recunoscând supunerea lui la curente:e care agită societatea în mijlocul căreia se găsește.
Educația lui militară a fost tehnică, și atât. In colegiile militare era, de sigur, mult mai puțin cu tul antichității decât în Coleg'i'e iesuite.
Avem scrisori-e de tinereță ale viitorului împărat și operele lui literare: în ele se vede și o sentimentalitate ca a lui Rousseau. Dar sentimentalitatea lui Rousseau, și raționalismul sânt lucruri cu totul deosebite. Bonaparte s’a alipit de o oarecare politică, pe care de alminteri a sch:mbat-o : om de stânga, dar îrnpotrivlndu-se curentelor populare, atunci când cartierele populare regaliste au atacat Convenția și el și-a făcut intrarea în viața publică prin aceia că, adresându-se la dânsul cei amenințați, el a făcut să se aducă tunurile și să tragă asupra mulțimii.
Deci, el a trebuit să iasă din această formație de tinereță, supt influența înprejurărilor, pentru ca să apară firea lui adevărată. Ceia ce spune el mai târziu despre oamenii teoriilor, pe cari îi condamna totdeauna, crezând că ideile lor nu pot face altceva decât să ducă la confusie și la rătăcire, stătea în fondul temperamentului lui. Și iată că, de-o dată, Directoriul se găsește în împrejurări foarte grele pentru a purta războiul din Italia, singurul care se putea purta impotriva Casei de Austria. Și aici mai rămăsese în luptă, dar nu mai ca să secundeze pe Austriaci, regalitatea sardă, Casa de Savoia, stăpână în Piemont, și, în campania din 1796, Bonaparte a avut a face și cu trupele bătrânului rege sard, cu totul incapabil și supt raportul politic și supt cel militar. Trupele austriece ale lui Beaulieu eiau în general bune, — nu trupe exclusiv germane, ci adunate din toate părțile Monarhiei. Dar, în Italia, dușmanul cel mare nu erau aceștia, ci situația însăși a armatei’francese acolo. Se succedaseră în aceste războaie mulți generali, ridicați dintre soldați, oameni de energie, dar soldatul își aducea aminte că i-au fost camarazi. Nu se dădeau ordine ca în vechea armată a lui Frederic al II-lea sau a Mariei-Terezei; erau cetățeni cu drepturi și le plăcea să-și aducă aminte de aceste drepturi. Apoi, soldatul trebuia să se îngrijească el de hrana lui de fiecare zi: deși situația acestei armate din Italia n’a fost așa de rea cum se crede, dar îmbrăcămintea era de sigur insuficientă. Trimes acolo, Bonaparte a întâmpinat mari greutăți și Directoriul socotia că generalul acesta tânăr, iute și evident ambițios ar putea să devie o primejdie și-l ajuta foarte puțin.
In ce privește populația, ea era foarte nehotărîtă în ce privește invasia francesă. Eroii aceștia, mai mult sau mai puțin desbrăcați, desculți și flămânzi, s’au găsit deodată în mijlocul unei societăți de o strălucire extraordinară, care își smulgea favoarea de a vedea în saloanele ei pe ofițerii francesi, și chiar soldații de rând erau foarte bine primiți și găzduiți. Clasa burghesă avea o atitudine liberală, pe care o putea determina numai interesul și pregătirea culturală. Cetitori ai unei anumite literaturi, ei erau încălziți de sentimente revo uționare și nu vedeau în năvălitori pe Francesi. ci, înainte de toate, Revoluția. Dar, când se făcea apel la țăranii din munte, ei au venit, odată, împotriva Francesilor, cu aceiași dârzenie pe care au arătat-o mai târziu țăranii tirolesi supt Andreas Hofer împotriva stăpânirii francese.
Bonaparte a trebuit să creeze deci armata aceasta supt raportul militar și să-și creeze și o administrație pentru această armată, iar, din toate, un sistem, care nu exista până atunci, în ce privește legăturile și cu populația și cu statele vecine.
Căci aco’o era o lume întreagă, păstrând organisația de mici formațiuni politice care existase până atunci. Nu erau numai posesiuni austriece, ca în Lombardia, ci, pe de o parte, Genova, cu care s’a făcut socotea’a mai târziu, iar pe de alta, Veneția, pe care, la capătul acestei campanii, Bonaparte a terorizat-o, impunând acolo un guvern popu’ar „democratic", și s’au găsit „democrați" în Veneția cari s’ au bucurat foarte mult de libertatea câștigată, astfel, împotriva unor aristocrați apăsători, pentru ca, la urmă, cetatea să fie ocupată de francesi și să ajungă considerată ca un element de schimb, la armistițiul dela Leoben, când Bonaparte era acum, ln văile Tirolului putând duce la Viena, și, la pacea de la Campo-Formio,’ Veneția va fi dată deci Austriecilor, cu acea indiferență față de orice drept național de care a dat dovadă de’.a un capăt la altul al carierei sale generalul, consulul și împăratul. Vom vedea că atunci întâia oară Austria a consimțit la considerarea deosebitelor teritorii ca niște elemente care pot fi într’o parte sau alta după hazardul campaniilor, în afară nu numai de orice considerație națională, dar de tot ce privește un echilibru european, care se considera în vremea aceasta ca total desființat, cum se socot acum de unii ca desființate tratatele de la Versailles și Trianon.
Generalul, șef, care crease o ar. mată, a administrat tot ce o privea, impunând ce a vrut acelora pe cari îi găsia înaintea sa. Aceștia au trebuit să se răscumpere, și duce'e de Modena și alții, și prin faptul că n’au avut bani de dat, dădeau tablouri, și încărcarea lor a continuat multă vreme, pentru a fi trimese la Paris. Atunci s’a îmbogățit marele Museu frances cu moștenirea trecutu’ui, dar, față de operele acestea care fuseseră luate ca despăgubire de războlu, Bonaparte a-râta âoeiași indiferență în ce privește legătura cu un anume loc și anumite împrejurări, cu munificența unui anumit suveran. Cum se considera teritoriul, așa se considera și tezaurul acesta, din cel mai înalt domeniu al manifestărilor spiritului omenesc.
Tânărul general a fost, de fapt, acolo Imperator în vechiul sens roman al cuvântului. Are armata sa, întocmai cum, pe vremuri, cutare armată romană era a lui Sulla, a lui Pompeiu, a lui Cesar, a lui Antoniu, când, pentru ca să se ajungă la o anumită situație, se căuta înainte de toate a avea un număr de legiuni legate în chipul cel mai strâns de șef, fiind instrumentul lui politic, care aștepta totul de la dânsul. Iată unde a făcut el practica guvernării pe care mai târziu era s’o introducă în Franța însăși, guvernare dictatorială, de autoritate, care nu cere sfatul nimănui și nu primește suggestii din nicio parte. Acolo a ajuns el întâiu Domn de oameni.
Dacă la Paris ar fi fost un adevărat guvern, și nu Directoriul, care era în mâna lui Barras, prietenul Iosefinei, care devenise de curând soția lui Bonaparte, lucrurile ar fi luat altă față. Guvernul însă nu-i trimitea bani ș: cerea de la dânsul o pai te din contribuția de războiu, iar el putea răspunde că nu dă socoteală nimănui de câștigul său. îndeamnă oare ceia ce s’a făcut în momentul acela, imperialism? Fără îndoială că nu. Imperialismul cere un plan, cu cunoașterea împrejurări'or, un sistem care să fie la îndemână și pe care să-l aplice cineva fără cruțare. Condițiuni care nu se întâlnesc nici la Directoriu, care nu făcea decât să se bucure de situația internă crezută că e consolidată, nici la generalul al cărui scop era să câștige baza de glorie de care avea nevoe pentru cariera sa. Și, cum isprăvile acestea așa de mari, victoriile acestea strălucitoare din Italia nu i-au creat -o situație permanentă și, când s’a încheiat pacea, generalul nu mai avea ce comanda, în necesitatea aceasta de glorie personală el a inventat expediția din Egipt.
Expediția aceasta e ca o nouă poveste din O mie și una de nopți. Intr’adevăr el vorbia de lovitura care s’ar da Angliei prin aceia că, fiind Francesii în Egipt, s’ar descinde pentru ei drumul la Indii. Existau proiecte de acestea de mult; unul, cu caracter de Gruciată, al lui Leibnitz, care, pe la 1700, s’a adresat lui Ludovic aî XIV-lea, și se păstrează și un studiu, sprijinit pe anumite manuscripte, în vechile Memorii ale Academiei de Științe politice și morale din Paris, cu privire la planul acesta, pe care regele nu și l-a însușit. S’ar putea lega ceiace nu s’a produs atunci în Egipt cu realitatea contemporană a expediției lui Bonaparte.
Aici trebue să se țină samă însă și de alte lucruri. De la o bucată de vreme Franța avea interese foarte puternice in Turcia, Imperiul otoman fusese întrebuințat contra Habsburgilor încă de pe vremea lui Francisc I-iu și Ludovic al XIV-lea. In secolul al XVIII-lea s’a urmat această politică de ocrotire a Turciei, Franța regală presintându-se ca mediatoare, cum a fost prin ambasadorul ei de la Constantinopol, De Villeneuve, în 1739, la pacea de la Belgrad, Francezii mergeau chiar individual să ajute pe Turci; un de Bonneval a devenit Pașă. Mai târziu, în războaiele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Turcii au întrebuințat ca ingineri, ca sfătuitori tehnici, pe unii Francezi, și fortificațiile făcute în regiunile Basarabie’i-de-Jos, la Ismail, la Chilia, s’au făcut, pe la 1790, cu ingineri francezi. Și cineva care a lăsat și memorii importante asupra Turcilor și Tătarilor, de Tott, era fiul unui Ungur dintre ai lui Francisc Rârkoczy, din cei cari se refiigiaseră în Franța, și el se prefăcuse în-tr’un quasi-Frances; a avut un rol în ce privește formarea artileriei turcești. Bonaparte, de altminteri, s’a oferit și el Sultanului la înpeputul carierei sale, dar el, ca trimes oficial al Republicii, nu urmăria să se așeze în Turcia supt ordinele Padișahuiui. Cândva el spunea că ar fi făcut bine să se ducă în Orient, de unde s’ar fi întors cu un prestigiu enorm ca în poveștile răsăritene. Acuma, el se așeza, cu trupele acestea ale lui, întovărășite de o flotă foarte solidă, care a fost distrusă, între protivni-cii Imperiului otoman. Turcii au fost nelămuriți, și ambasadorul turcesc la Paris nu știa ce înseamnă vestea care i-a fost comunicată târziu, dar a fost liniștit că o să iasă toate bine, Franța rămânând prietena Porții. De fapt, n’a fost o declarație de războiu, iar Turcii au prins doar pe Francesii din Imperiul lor, i-au închis la Șapte Turnuri, cu voia de a se plimba prin oraș, de a ceti ce literatură voi esc și de a primi visite.
Se vorbește de biruința asupra Mamelucilor la Piramide, dar Mamelucii erau niște bieți oameni înapoiați în veșmintele lor splendide, cari, când s’au găsit înaintea unei infanterii bine înarmate și înaintea unor trupe cu tunuri, s’au împrăștiat ca puii de potârniche, dar evident că buletinul lui Napoleon despre această luptă a fost de un efect extraordinar.
Expediția următoare, din Siria, este o întreprindere nebună, care nu putea să aibă niciun sens, chiar dacă Bonaparte voia să ajungă prin Siria în Anatolia și de acolo la Constantinopol.
Totul este o acțiune personală, dar acesta nu este imperialism, Imperialismul se face împotriva unei națiuni și în folosul unui Stat, pe când aici este opera unui am de aparență entusia-stă, dar foarte chibzuit, care caută mijlocul prin care să impună celor de acasă și să-și capete o situație pe care, amestecat în viața politică de acasă, n’ar fi găsit-o nici odată.
Până la întoarcerea lui Bonaparte din Egipt, care a fost sosirea unui dezertor, care și-a părăsit trupele acolo, după ce a asistat la distrugerea flotei sale, întrebându- se dacă va ajunge de-a dreptul în Paris, sau va trebui să debarce în Africa de Nord, iar de acolo să găsească mijlocul de a se întoarce în Paris, nu se poate vorbi de nimic care să preceadă și să sprijine concepțiile imperialiste ale timpurilor noastre.
Lecția a XI-a - PRIMELE ÎMPĂRȚIRI DE POPOARE
Trecerea de la ideologia filantropică la spiritul de anexiune care se produce chiar în anul 1796, represintă una din schimbările cele mai interesante în istoria unui popor care pornește Ia războiu cu o anumită tendință și care o schimbă imediat, ajungând la opusul stării de spirit inițiale.
Dar înainte de aceasta e ceva de adaus cu privire la atitudinea populațiilor invadate. Am găsit acum în urmă niște fapte atât de interesante, încât n’aș putea să las neîntrebuințat și acest mijloc de dovadă în ce privește pătrunderea în țările vecine a Francezilor.
Pătrunderea aceasta s’a făcut în același timp în mai multa regiuni. N’avem ordine precise ale Directoriului sau rapoarte de ale generalilor care să spuie ce s’a petrecut în Olanda, unde a intrat generalul Piche-gru încă din Ianuar 1795, înainte de căderea lui Robespierre, în Biscaia, dar scrisorile lui Bonaparte cu privire la expediția lui italiană arată cum s’a ajuns să se formeze o politică definită, față de populația năvălită.
Când Bonaparte a izbutit să creeze o armată din adunătura de desbrăcați, desculți, flămânzi, anarhisați, gata să se răscoale în fipcare moment, strigând „Trăiască Delfinul" și așteptând să se așeze Ludovic al XVIII-lea, atunci nici Directoriul nu s’a mai ținut în samă, iar, cât despre comisarii civili, ei au fost trimeși înapoi la Paris; când a fost vorba să se dea Kellermann ca ajutor, Bonaparte a ținut și a izbutit să rămână singur.
Bonaparte avea vederile lui. Corespondența-i vădește că în fața Jui juca fantoma Italiei. Toscan de origine, așezat în Corsica, figurând ca Napolione până și în contradtut de căsătorie cu Iosefina — mama lui i-a spus așa pană foarte târziu, — omul care niciodată n’a avut spiritul limbii francese, avea de sigur un gând italian, dar el nu putea să fie rea’isat de acela care va ținea mai târziu, ca împărat, să fie și „rege al Italiei". După biruința asupra armatei sarde, el a stat un moment la îndoială unde se va duce înainte, — căci nu se aștepta la resistența foarte puternică a Austriecilor, care a prelungit campania așa de mult—: la Roma sau la Neapole? Cu privire la Genova, i-a displăcut în-tâiu o acțiune dușmănoasă, pentru ca pe urmă să se ajungă acolo încât doi generali francesi se amestecau în toate rosturile genovese, până s’a creat republica ligură, care nu era să fie decât un pas către anexiune.
Regele Sardiniei, învins, dar nu împăcat, ceruse un armistițiu, care s’a discutat cu Directoriul. Lipsit de încredere, desgustat, Victor-Amedeu, murind în cursul anului, va lăsa tronul lui Victor-Emanuel, cam de aceiași valoare în ce privește însușirile militare și politice, ca și putința dt a se acomoda cu spiritul vremii. Primul, care era de fapt creatorul armatei sale, cerea să i se dea o parte din Lombavdia. Se pornise deci jucăria cu teritoriile și națiunile, fără a întreba pe oameni, după conveniențele fiecărui puternic. Și, mai târziu, regele Sardiniei oferea chiar un ajutor militar, 5.000 de oameni, în schimb pentru Lombardia.
Ar fi fost o pregătire a unității italiene. Dar, pe de o parte, Bonaparte, pe de alta, Directoriul aruncau, de fapt, astfel de vorbe, rămânând să se vadă cum se vor desvolta împrejurările. La Neapole, Bourbonul slab de acolo, cu toată tinereța sa în care încredințase puterea reformatorului „filosofic" Tanucci, putea să fie ușor atacat. Ferdinand al IV-lea, soțul surorii ambițioase a Mariei-Antoinettei, era un rege incapabil și i npopular, inițiativa politică fiind, cum se vede din sciisorile ei, a reginei, care strtea supt influența lui Acton, un aventurier engles și, în general, aventurierii puteau găsi un rost la Curtea această, de moravuri dubioase.
Cât despre deosebitele categorii ale populației italiene, Jomini observă cu dreptate că, de câte ori e vorba de sentimente revoluționare, favorabile Franciei, trebuie să ne gândim numai la cla-se'e de sus: câțiva intelectuali, câțiva burghesi și atât; pe urmă și unele elemente militare, între gradele mai tinere. Dar țăranii, aceștia nu înțelegeau mai nimic. Când revoluționarii francesi făgăduiau desființarea drepturilor feudale și o mulțime de reforme favorabile claselor rurale, ele erau.așa de deprinse cu regimul cel vechiu, încât nu se arătau deloc încântate de schimbarea promisă. Ba erau țărani italieni pe carei putea îndemna cineva împotriva Francezilor, făcându-i să se coboare din munte, cum în două locuri s’a și întâmplat aceasta, și de altfel ca și țăranii din Vendeia, cari omorau pe Albaștrii republicani, și cu „Invisibilii“ din Spania, cari au decimat armatele francese.
Când armatele acestea au întrat pe teritoriul venețian, țăranii din Bresclano și din Bergamo erau pentru revoluție, din care causă, când s’a creat trecăloarea republică transpadană, din ducatul de Modena și din posesiunile Papei, și republica lombardă a Cisalpinei, care a înglobat pe cealată, răsculații aceștia din Brescia au trecut la Cisalpina, pe când alți țărani, din văile Alpilor, erau pentru Veneția, în contra Francesilor. In Verona, un grup democratic republican se manifesta pentru Francezi, pe când alt grup s’a ridicat contra lor, ca și la Genova, unde erau partide oe se mâncau necontenit, până ce generalii francesi i-au împăcat impunând protectoratul lor. La Verona. în tumulturi de stradă, s’a vărsat sânge’ frances și Bonaparte a protestat: de aici sila contra guvernului vene-țian și, supt presiunea unui improvisat partid democratic, dogele, consilierii, Senatul au părăsit puterea, Bonaparte, stăpân, având apoi să vândă teritoriul venețian și Veneția însăși, în calitate de compensație, Austriecilor.
Încă din această campanie a lui Bonaparte se pronunță deci schimbarea de direcție. Nu mai sânt ideologii cari vin fără nici un fel de interes, plantează arborii libertății, întemează gărzi naționale, ca și în acea Cisalpină unde Francezii nu aveau garnizoană, pentru că erau localnicii cu adunările lor naționale pentru constituirea Statului. Nu mai este vorba numai de aducerea libertății și de exploatarea acestei libertăți pentru a duce lucrurile către republica provizorie, care să se tran&forihe în provincie francesă, ci se substituie împărțirea teritoriilor după anumite conveniențe momentane. Nici echilibru european', nici cea mai îndepărtată ideie' de principiu național, nici cercetarea cea mai superficială a drepturilor, nici măcar cererea permisiunii dela Paris când era vorba să se dea o lovitură care să transforme cu totul situația în cutare sau cutare regiune.
Dar actul cel mai caracteristic pentru această schimbare este ceia ce, la un anume moment, Directoriul a propus Austriei. Directoriul a fost foarte puțin loial față de Bonaparte, care făcuse Isprava aceia mare și guvernanții franoesi l-au urmărit cu bănuiala și invidia pănă la capăt. Astfel, nu l-a lăsat pe dânsul, care era la fața locului să negocieze, și n’au dat sarcina aceasta nici rivalului lui, care lucra pe vremea aceia în Germania, ci a trimes pe un negociator anume născocit, generalul Clarke, de origine Irlandes, dar născut în Franța, delegat la Viena ca să vadă în ce condiții se poate face înțelegerea cu imperialii.
Pe atunci la Viena nu era niciun fel de conducere politică serioasă. Francisc I-iu avea generali foarte buni; pe lângă cei doi arhiduci, Carol și Ioan, toată seria aceasta de conducători și mai noi și mai vechi de toate națiunile,’ între cari și Unguri foarte mulți, pe vremea când dieta Ungariei vota câteva mii de soldați și făgăduia provisii pentru cinci sute de mii, dar oameni cari să conducă diplomația austriacă pe vremea aceasta n’au fost până la ivirea lui Metternich, care venia însă din Germania apuseană. Instrucțiile date lui Clarke sânt de tot interesul, răzimate pe sistemul „compensațiilor", care admite „o mulțime de combinații". Pe Marele Duce de Toscana ar fi să-l mute la Roma, să-i dea Statele Papei, făcându-l chiar „rege al Romei"; la Florența să se treacă ducele de Parma, un Rourbou, ale cărui teritorii să rămâie la dispoziția Francesilor; Franța să ia insula Elba, în care a mers pe urmă Napoleon după cea d’intâiu cădere a sa. Urmărind despăgubirile, ele se caută și1n America.
Cum Francezii voiau să capete Rinul pe amândouă malurile și erau acolo Electorate eclesiastice și Electorul Palatin, de ce nu s’ar muta Electorul la Roma? Austriei i s’ar putea da: Bavaria, Palatinul-de-Sus, Passau, Salzburgul, care forma alt Stat bisericesc. Dacă totuși Palatinul nu s’ar putea pune la Roma, atunci s’ar așeza în Polonia, dar numai pe teritoriul austriac, căci cu Prusia se încheiase pacea la 1795 și deci trebuia cruțată. Dar, cum se adăugia și oarecare generositate pe lângă atșta prosție sa strecura ideia că Statul polon ar putea să înceapă a învia supt conducerea Palatinului.
Iată care este o parte numai din planul dela 14 Novembre 1796, care poartă iscălitura ministrului de externe, E. Delacroix.
Acum este întrebarea: cum au trecut oamenii aceștia dela vechea stare de lucruri, desintere-sată, generoasă, internațională, la imperialismul acesta anexionist, care nu ține samă nici măcar de interesele reale ale Franciei ?
Pentru că Franța nu putea să aibă niciun interes în formațiunile acestea. Adesea întețirea urei plebi total needucate ducea la o anarhie, pe care generalii Directoriului nu erau. în măsură s’o potolească. La Roma, unde fusese omOrît un diplomat frances Basseville (1793), apoi unul din generalii ocupației, doi alți generali se luptau între dânșii, Massena și d’Allemagne, care, acesta din urmă, cu mai multă măsură, a putut să se stabilească.
