Mai târziu, în 1798, generalul Championnet va face a ce laș lucru la Neapole. Acolo, lazzaronii cheiurilor se ridicaseră cu doi șefi, dintre cari unul se chema Mihai cel Nebun, și, într’o bună dimineață, ei s’au trezit în bătaia tunurilor francese. Napoletanii s’au găsit înaintea unei Republice asemenea cu cele ligură, cisalpină, pe câteva luni. Pănă la răsbunarea regelui, a funcționat aici o republică „partenopeană“, a vechii Parthenope. Generalii comandau pretutindeni, făceau deposite de muniții și de hrană, și armatele treceau ca prin teritoriul lor propriu.
Ca să se înțeleagă aceste prefaceri nu ajung capriciile comandanților. Directoriul era un guvern al oamenilor din dreapta. Barras, care fusese și prin India pe vremuri și care i-a spus lui Bonaparte să nu facă expediția în Egipt, pentru că India nu represintă mare lucru, — și expediția lui Bonaparte în Egipt și Siria era în legătură cu un plan indian, — fusese marchis al vechiului regim, Sieyes era un fost abate. Uitându-se cineva bine la oamenii aceștia, descopere moștenirea trecutului, din /remea cugetării raționaliste și mecanice. Numai cât, în secolul al XVIII-lea, planurile de împărțire se făceau față de moșteniri deschise, pe când în cașul acesta, dela 1796 la 1797, moștenirea deschisă nu există, ci se omoară acela a cărui moștenire poate fi întrebuințată.
înainte de 1796 se discută doar bietele țări ale noastre, Serbia, celelalte provincii din Peninsula Balcanică, Constantinopolul, Insulele, pentru că era o dogmă diplomatică și politică în această vreme că Imperiul Otoman nu poate trăi, că el se desface. Polonia era iarăși supusă la această operație, tăietura pe hârtie, care se prefăcea mai târziu în tăietura în came, pentru că Republica polonă, împărțită în deosebite partide, în confederații care se ciocniau între dânsele, era o pradă gata. Dar de la 1789 înainte se trecuse, fără a părăsi principiile epocii „filosofice", dincolo de asemenea calcule; se ajunsese în atingere cu o viața care putea să inspire.
Dar, când au venit foștii regaliști, cari l-ar fi adus pe Ludovic al XVIII-lea dacă nu se întorcea Bonaparte din Egipt, ei represin-tau tradiția Monarhiei de la 1789, mai mult sau mai puțin constituțională.
Se înțeleg cu mult mai greu însă Austriecii, Imperialii dela Viena ai împăratului Francisc. Participanții la împărțirea Poloniei, îndata ce au mirosit că se pregătește împărțirea unei noi prăzi, au fost gata să discute partea care le revine lor. Preliminariile dela Leoben, tratatul de la Campo-Formio aduc condamnarea Veneției, căreia i se oferise pentru posesiunile ei să capete ceva în Statele Papei, cu Ferra-ra, Bologna, pe când se recunoștea stăpânirea francesă în ceia ce va forma Belgia și pe linia Rinului, părăsindu-se însă unele cuceriri dincolo de această linie, și Cisalpina.
Austria făcea cesiuni teritoriale și față de Elveția, care, de alminteri, va avea, îndată, aceiași situație pe care o avuse teritoriul german, amestecându-se agenți frances ta să susție cantonul Vaud contra guvernului din Berna și să se folosească la Ziirich de o situație amestecată, Geneva, oraș liber, „rugându-se“ atimci să fie anexată, spre a fi la adăpost. Genovei i se dădură feude imperiale, și ea începea să ridice pretenții spre Răsărit. I s’a promis Austriei ca despăgubire Bavaria de la Inn și, evident, Salzburgul. Ducelui de Modena, Hercule al III-lea, i se crea o feudă austriacă. Și, după ce făcuseră toate „combinațiile" acestea, s’a adaus clausa următoare: „dacă una din Puterile contractante ar face achisiții în Germania, cealaltă va căpăta un echivalent". Și împăratul german se îndatoria că, dacă se poate întâmpla ca unele State germane să nu primească noua situație, el nu va face niciun gest să apere aceste State lovite în interesele lor.
Dacă stă cineva să judece și atitudinea unui general îmbătat de victorii și care, Italian, înțelegea puțintel să hotărască lucrurile ca acasă la dânsul, cum era Bonaparte, și Directonul acesta de oameni de dreapta, cari judecau după ideile celor caii împărțiseră Polonia, se poate înțelege’totuși ceva. Dar se înțelege mult mai puțin Austria în rolul cel nou pe care și-l atribuise. De ce se amesteca împăratul în acest răsboiu ? Ca apărător al vechilor drepturi istorice, ca represintant al legitimității, ca sprijinitor al vechilor dinastii, iar acuma el se arătase dispus să primească orice fel de târguieli pentru a crea un echilibru care se putea deranja din-tr’o zi pe alta; părăsia lucruri stabilite de secole, pentru ca să aibă avantagii de acestea momentane, pe care nu le va putea apăra mâne. Fe de altă parte, el, care înțelegea încă să păstreze situația sa în Imperiu, desfăcea interesele Casei sale din toate in teresele Imperiului. Și aceasta pentru un armistițiu care va dura numai câțiva ani, căci el însuși l-a rupt, revenind, cu răs-bunările sale, în Italia, alături de bandele rusești ale lui Suvorov. Și, îndată după întoarcerea lui Bonaparte și crearea Consulatului, care a evoluat spre Imperiu, va fi nevoie de a se reface acea campanie italiană din 1796 ale cării resultate fuseseră cu desăvârșire pierdute.
Lecția a XII-a - NAPOLEON PE LINIA IMPERIALISMULUI
Trecerea de la ideologia filantropică la spiritul de anexiune care se produce chiar în anul 1796, represintă una din schimbările cele mai interesante în istoria unui popor care pornește la războiu cu o anumită tendință și care o schimbă imediat, ajungând Ia opusul stării de spirit inițiale.
Dar înainte de aceasta e ceva de adaus cu privire la atitudinea populațiilor invadate. Am găsit acum în urmă niște fapte atât de interesante, încât n-aș putea să las neîntrebuințat și acest mijloc de dovadă în ce privește pătrunderea în țările vecine a Francezilor.
Pătrunderea aceasta s-a făcut în același timp în mai multa regiuni. N’avem ordine precise ale Directoriului sau rapoarte de ale generalilor care să spuie ce s-a petrecut în Olanda, unde a intrat generalul Pichegru încă din Ianuar 1795, înainte de căderea lui Robespierre, în Biscaia, dar scrisorile lui Bonaparte cu privire la expediția lui italiană arată cum s’a ajuns să se formeze o politică definită, față de populația năvălită.
Când Bonaparte a izbutit să creeze o armată din adunătura de desbrăcați, desculți, flămânzi, anarhisați, gata să se răscoale în fipcare moment, strigând „Trăiască Delfinul" și așteptând să se așeze Ludovic al XVIII-lea, atunci nici Directoriul nu s’a mai ținut în samă, iar, cât despre comisarii civili, ei au fost trimeși înapoi la Paris; când a fost vorba să se dea Kellermann ca ajutor, Bonaparte a ținut și a izbutit să rămână singur.
Bonaparte avea vederile lui. Corespondența-i vădește că în fața Jui juca fantoma Italiei. Toscan de origine, așezat în Corsica, figurând ca Napolione până și în contradtut de căsătorie cu Iosefina — mama lui i-a spus așa pană foarte târziu, — omul care niciodată n’a avut spiritul limbii francese, avea de sigur un gând italian, dar el nu putea să fie realisat de acela care va ținea mai târziu, ca împărat, să fie și „rege al Italiei". După biruința asupra armatei sarde, el a stat un moment la îndoială unde se va duce înainte, — căci nu se aștepta la resistența foarte puternică a Austriecilor, care a prelungit campania așa de mult—: la Roma sau la Neapole? Cu privire la Genova, i-a displăcut întâiu o acțiune dușmănoasă, pentru ca pe urmă să se ajungă acolo încât doi generali francesi se amestecau în toate rosturile genovese, până s-a creat republica ligură, care nu era să fie decât un pas către anexiune.
Regele Sardiniei, învins, dar nu împăcat, ceruse un armistițiu, care s’a discutat cu Directoriul. Lipsit de încredere, desgustat, Victor-Amedeu, murind în cursul anului, va lăsa tronul lui Victor-Emanuel, cam de aceiași valoare în ce privește însușirile militare și politice, ca și putința dt a se acomoda cu spiritul vremii. Primul, care era de fapt creatorul armatei sale, cerea să i se dea o parte din Lombavdia. Se pornise deci jucăria cu teritoriile și națiunile, fără a întreba pe oameni, după conveniențele fiecărui puternic. Și, mai târziu, regele Sardiniei oferea chiar un ajutor militar, 5.000 de oameni, în schimb pentru Lombardia.
Ar fi fost o pregătire a unității italiene. Dar, pe de o parte, Bonaparte, pe de alta, Directoriul aruncau, de fapt, astfel de vorbe, rămânând să se vadă cum se vor desvolta împrejurările. La Neapole, Bourbonul slab de acolo, cu toată tinereța sa în care încredințase puterea reformatorului „filosofic" Tanucci, putea să fie ușor atacat. Ferdinand al IV-lea, soțul surorii ambițioase a Mariei-Antoinettei, era un rege incapabil și un popular, inițiativa politică fiind, cum se vede din sciisorile ei, a reginei, care stătea supt influența lui Acton, un aventurier engles și, în general, aventurierii puteau găsi un rost la Curtea această, de moravuri dubioase.
Cât despre deosebitele categorii ale populației italiene, Jomini observă cu dreptate că, de câte ori e vorba de sentimente revoluționare, favorabile Franciei, trebuie să ne gândim numai la clasele de sus: câțiva intelectuali, câțiva burghesi și atât; pe urmă și unele elemente militare, între gradele mai tinere. Dar țăranii, aceștia nu înțelegeau mai nimic. Când revoluționarii francesi făgăduiau desființarea drepturilor feudale și o mulțime de reforme favorabile claselor rurale, ele erau așa de deprinse cu regimul cel vechiu, încât nu se arătau deloc încântate de schimbarea promisă. Ba erau țărani italieni pe cari-i putea îndemna cineva împotriva Francezilor, făcându-i să se coboare din munte, cum în două locuri s-a și întâmplat aceasta, și de altfel ca și țăranii din Vendeia, cari omorau pe Albaștrii republicani, și cu „Invisibilii“ din Spania, cari au decimat armatele francese.
Când armatele acestea au întrat pe teritoriul venețian, țăranii din Bresclano și din Bergamo erau pentru revoluție, din care causă, când s-a creat trecăloarea republică transpadană, din ducatul de Modena și din posesiunile Papei, și republica lombardă a Cisalpinei, care a înglobat pe cealaltă, răsculații aceștia din Brescia au trecut la Cisalpina, pe când alți țărani, din văile Alpilor, erau pentru Veneția, în contra Francesilor. In Verona, un grup democratic republican se manifesta pentru Francezi, pe când alt grup s-a ridicat contra lor, ca și la Genova, unde erau partide oe se mâncau necontenit, până ce generalii francesi i-au împăcat impunând protectoratul lor. La Verona. în tumulturi de stradă, s-a vărsat sânge frances și Bonaparte a protestat: de aici sila contra guvernului venețian și, supt presiunea unui improvisat partid democratic, dogele, consilierii, Senatul au părăsit puterea, Bonaparte, stăpân, având apoi să vândă teritoriul venețian și Veneția însăși, în calitate de compensație, Austriecilor.
Încă din această campanie a lui Bonaparte se pronunță deci schimbarea de direcție. Nu mai sânt ideologii cari vin fără nici un fel de interes, plantează arborii libertății, înteme!ază gărzi naționale, ca și în acea Cisapină unde Francezii nu aveau garnizoană, pentru că erau localnicii cu adunările lor naționale pentru constituirea Statului. Nu mai este vorba numai de aducerea libertății și de exploatarea acestei libertăți pentru a duce lucrurile către republica provizorie, care să se transforme în provincie francesă, ci se substituie împărțirea teritoriilor după anumite conveniențe momentane. Nici echilibru european, nici cea mai îndepărtată ideie de principiu național, nici cercetarea cea mai superficială a drepturilor, nici măcar cererea permisiunii dela Paris când era vorba să se dea o lovitură care să transforme cu totul situația în cutare sau cutare regiune.
Dar actul cel mai caracteristic pentru această schimbare este ceia ce, la un anume moment, Directoriul a propus Austriei. Directoriul a fost foarte puțin loial față de Bonaparte, care făcuse Isprava aceia mare și guvernanții francesi l-au urmărit cu bănuiala și invidia pănă la capăt. Astfel, nu l-a lăsat pe dânsul, care era la fața locului să negocieze, și n-au dat sarcina aceasta nici rivalului lui, care lucra pe vremea aceia în Germania, ci a trimes pe un negociator anume născocit, generalul Clarke, de origine Irlandes, dar născut în Franța, delegat la Viena ca să vadă în ce condiții se poate face înțelegerea cu imperialii.
Pe atunci la Viena nu era niciun fel de conducere politică serioasă. Francisc I-iu avea generali foarte buni; pe lângă cei doi arhiduci, Carol și Ioan, toată seria aceasta de conducători și mai noi și mai vechi de toate națiunile, între care și Unguri foarte mulți, pe vremea când dieta Ungariei vota câteva mii de soldați și făgăduia provisii pentru cinci sute de mii, dar oameni cari să conducă diplomația austriacă pe vremea aceasta n-au fost până la ivirea lui Metternich, care venia însă din Germania apuseană. Instrucțiile date lui Clarke sânt de tot interesul, răzimate pe sistemul „compensațiilor", care admite „o mulțime de combinații". Pe Marele Duce de Toscana ar fi să-l mute la Roma, să-i dea Statele Papei, făcându-l chiar „rege al Romei"; la Florența să se treacă ducele de Parma, un Rourbou, ale cărui teritorii să rămâie la dispoziția Francesilor; Franța să ia insula Elba, în care a mers pe urmă Napoleon după cea dintâiu cădere a sa. Urmărind despăgubirile, ele se caută și1n America.
Cum Francezii voiau să capete Rinul pe amândouă malurile și erau acolo Electorate eclesiastice și Electorul Palatin, de ce nu s’ar muta Electorul la Roma? Austriei i s’ar putea da: Bavaria, Palatinul-de-Sus, Passau, Salzburgul, care forma alt Stat bisericesc. Dacă totuși Palatinul nu s’ar putea pune la Roma, atunci s-ar așeza în Polonia, dar numai pe teritoriul austriac, căci cu Prusia se încheiase pacea la 1795 și deci trebuia cruțată. Dar, cum se adăugia și oarecare generositate pe lângă atșta prosție sa strecura ideia că Statul polon ar putea să înceapă a învia supt conducerea Palatinului.
Iată care este o parte numai din planul dela 14 Novembre 1796, care poartă iscălitura ministrului de externe, E. Delacroix.
Acum este întrebarea: cum au trecut oamenii aceștia dela vechea stare de lucruri, desintere-sată, generoasă, internațională, la imperialismul acesta anexionist, care nu ține samă nici măcar de interesele reale ale Franciei ?
Pentru că Franța nu putea să aibă niciun interes în formațiunile acestea. Adesea întețirea urei plebi total needucate ducea la o anarhie, pe care generalii Directoriului nu erau. în măsură s’o potolească. La Roma, unde fusese omOrît un diplomat frances Basseville (1793), apoi unul din generalii ocupației, doi alți generali se luptau între dânșii, Massena și d’Allemagne, care, acesta din urmă, cu mai multă măsură, a putut să se stabilească.
Mai târziu, în 1798, generalul Championnet va face a ce laș lucru la Neapole. Acolo, lazzaronii cheiurilor se ridicaseră cu doi șefi, dintre cari unul se chema Mihai cel Nebun, și, într’o bună dimineață, ei s’au trezit în bătaia tunurilor francese. Napoletanii s’au găsit înaintea unei Republice asemenea cu cele ligură, cisalpină, pe câteva luni. Pănă la răsbunarea regelui, a funcționat aici o republică „partenopeană“, a vechii Parthenope. Generalii comandau pretutindeni, făceau deposite de muniții și de hrană, și armatele treceau ca prin teritoriul lor propriu.
Ca să se înțeleagă aceste prefaceri nu ajung capriciile comandanților. Directoriul era un guvern al oamenilor din dreapta. Barras, care fusese și prin India pe vremuri și care i-a spus lui Bonaparte să nu facă expediția în Egipt, pentru că India nu represintă mare lucru, — și expediția lui Bonaparte în Egipt și Siria era în legătură cu un plan indian, — fusese marchis al vechiului regim, Sieyes era un fost abate. Uitându-se cineva bine la oamenii aceștia, descopere moștenirea trecutului, din vremea cugetării raționaliste și mecanice. Numai cât, în secolul al XVIII-lea, planurile de împărțire se făceau față de moșteniri deschise, pe când în cașul acesta, dela 1796 la 1797, moștenirea deschisă nu există, ci se omoară acela a cărui moștenire poate fi întrebuințată.
Înainte de 1796 se discută doar bietele țări ale noastre, Serbia, celelalte provincii din Peninsula Balcanică, Constantinopolul, Insulele, pentru că era o dogmă diplomatică și politică în această vreme că Imperiul Otoman nu poate trăi, că el se desface. Polohia era iarăși supusă la această operație, tăietura pe hârtie, care se prefăcea mai târziu în tăietura în came, pentru că Republica polonă, împărțită în deosebite partide, în confederații care se ciocniau între dânsele, era o pradă gata. Dar de la 1789 înainte se trecuse, fără a părăsi principiile epocii „filosofice", dincolo de asemenea calcule; se ajunsese în atingere cu o viața care putea să inspire.
Dar, când au venit foștii regaliști, cari l-ar fi adus pe Ludovic al XVIII-lea dacă nu se întorcea Bonaparte din Egipt, ei represin-tau tradiția Monarhiei de la 1789, mai mult sau mai puțin constituțională.
Se înțeleg cu mult mai greu însă Austriecii, Imperialii dela Viena ai împăratului Francisc. Participanții la împărțirea Poloniei, îndata ce au mirosit că se pregătește împărțirea unei noi prăzi, au fost gata să discute partea care le revine lor. Preliminariile dela Leoben, tratatul de la Campo-Formio aduc condamnarea Veneției, căreia i se oferise pentru posesiunile ei să capete ceva în Statele Papei, cu Ferrara, Bologna, pe când se recunoștea stăpânirea francesă în ceia ce va forma Belgia și pe linia Rinului, părăsindu-se însă unele cuceriri dincolo de această linie, și Cisalpina.
Austria făcea cesiuni teritoriale și față de Elveția, care, de alminteri, va avea, îndată, aceiași situație pe care o avuse teritoriul german, amestecându-se agenți frances ta să susție cantonul Vaud contra guvernului din Berna și să se folosească la Ziirich de o situație amestecată, Geneva, oraș liber, „rugându-se“ atimci să fie anexată, spre a fi la adăpost. Genovei i se dădură feude imperiale, și ea începea să ridice pretenții spre Răsărit. I s’a promis Austriei ca despăgubire Bavaria de la Inn și, evident, Salzburgul. Ducelui de Modena, Hercule al III-lea, i se crea o feudă austriacă. Și, după ce făcuseră toate „combinațiile" acestea, s’a adaus clausa următoare: „dacă una din Puterile contractante ar face achisiții în Germania, cealaltă va căpăta un echivalent". Și împăratul german se îndatoria că, dacă se poate întâmpla ca unele State germane să nu primească noua situație, el nu va face niciun gest să apere aceste State lovite în interesele lor.
Dacă stă cineva să judece și atitudinea unui general îmbătat de victorii și care, Italian, înțelegea puțintel să hotărască lucrurile ca acasă la dânsul, cum era Bonaparte, și Directonul acesta de oameni de dreapta, cari judecau după ideile celor caii împărțiseră Polonia, se poate înțelege totuși ceva. Dar se înțelege mult mai puțin Austria în rolul cel nou pe care și-l atribuise. De ce se amesteca împăratul în acest răsboiu ? Ca apărător al vechilor drepturi istorice, ca represintant al legitimității, ca sprijinitor al vechilor dinastii, iar acuma el se arătase dispus să primească orice fel de târguieli pentru a crea un echilibru care se putea deranja dintr-o zi pe alta; părăsia lucruri stabilite de secole, pentru ca să aibă avantagii de acestea momentane, pe care nu le va putea apăra mâne. Fie de altă parte, el, care înțelegea încă să păstreze situația sa în Imperiu, desfăcea interesele Casei sale din toate in teresele Imperiului. Și aceasta pentru un armistițiu care va dura numai câțiva ani, căci el însuși l-a rupt, revenind, cu răsbunările sale, în Italia, alături de bandele rusești ale lui Suvorov. Și, îndată după întoarcerea lui Bonaparte și crearea Consulatului, care a evoluat spre Imperiu, va fi nevoie de a se reface acea campanie italiană din 1796 ale cării resultate fuseseră cu desăvârșire pierdute.
Cu lecția trecută am intrat în perioada de anexiuni, cum sânt acelea care se anunță cu amenințări în timpurile noastre, și însuși cursul, cu cât înaintează mai mult, cu atât, în legătură cu împrejurările de acum, capătă interes.
Am văzut de unde s-a pornit cu sistemul de anexiuni; el datează de la hotărîrea Directoriului de a se înțelege cu Austria pentru un schimb de pământuri și de grupe omenești: atâta să se dea Franciei Directoriului, și atâta să fie acordat în schimb Austriei. Prin urmare, Austria, care era represintanta legitimității, a moralei internaționale, se face complicea Franciei, care și- a părăsit tradiția de la început pentru a dispunem felul acesta în voie de oameni cari aveau și alt caracter și, acolo unde erau, aveau alt drept de a rămânea, de a trăi în Statul lor sau de a-și forma un Stat pe basa rostului lor național.
Când Bonaparte se duce în Egipt, — v’am arătat că expediția din Egipt a avut un caracter personal, fiind o reclamă personală a lui Bonaparte, care nu putea să meargă aiurea pentru ca să-și capete un plus de glorie așa de mare, — aceasta nu are a face cu politica Franciei. Dacă mai târziu s-a spus : iavă ce este al Franciei, iată ce este al lui Napoleon în lucrurile întâmplate în Europa, același lucru se poate spune în legătură cu campania din Egipt. Orice ar fi anunțat și făgăduit Bonaparte, cu toate acestea Franța în interesele ei nu era luată în considerație; din potrivă, ea a pierdut atunci foarte mult: a pierdut flota distrusă de Englesi, a pierdut o armată din care nu știu câți s’au întors înapoi, fiind decimată și de clima defavorabilă și în parte pierdută în luptele urmate după plecarea lui Bonaparte. In afară de Franța, el devine un om nou prin aceia chiar că nu mai este acasă.
In acest timp în politica francesă se urma curentul de părăsire a tuturor tradițiilor Revoluției, de însușire ă teritoriilor crue se întâmpla de stau la îndemâna armatelor francese. Vom aminti seria întreagă de evenimente din 1798—1799 care arată că direcția Revoluției francese a deviat cu totul; a deviat în așa fel, încât nu se mai poate recunoaște nimic din principiile frumoase de libertate, de înfrățire cu toate popoarele libere de a se desvolta, care fuseseră la început.
In cursul anului 1798 s’au întâmplat cele mai multe din aceste schimbări, uneie chiar în luna lui Ianuar. In ce privește Olanda, amestecul comisarului frances Delacroix, cred: același care a presintat Austriecilor, prin generalul Clarke, primul sistem de împărțire a Europei.
Acolo, în Olanda, el s-a amestecat în rosturile interne ale țării, care nu fusese anexată ca viitoarea Belgie, ci dăinuia încă republica batavă, o creațiune a armatelor francese, cu o Adunare a ei, și anumiți membri ai Adunării, cari nu i-au plăcut lui Delacroix, au fost arestați și înlăturați din viața politică, aplicându-se sistemul întrebuințat îr timpul Revoluției francese, când Convenția a fost de atâtea ori epurată și membri ai ei trimeși într-un depărtat exil, în Nordul Americii meridionale, la Cayena. Este ceva analog cu ceia ce se întâmplă în anumite țări din Europa, în Polonia, în Cehoslovacia, cu ce s’ar fi întâmplat în Finlanda prin acel presupus represintant al Finlandei roșii, comunist la Moscova, care este Kussinen, despre care nu se mai aude nimic. Cum Franța avea o Convenție, s-a creat imediat o Convenție de acestea și în Olanda, cu oameni cari trebuiau să pregătească anexiunea. Dar lucrurile n-au mers ușor în Olanda, o țară foarte resistentă prin întreaga ei îndelungată, tradiție de luptă, nu numai contra oamenilor, dar contra naturii, — însă anexarea nu va lipsi până la capăt, de și va trece o lungă bucată de vreme până ce se va atinge acest punct final. Deocamdată, o altă grupare, având în fruntea ei pe un general Daendels, a resistat loviturii ce se dăduse, și el a venit și la Paris ca să discute cu Directoriul.
Tot în cursul anului acestuia 1798 am văzut lucruri cu desăvârșire neașteptate, și nepotrivita cu vechile principii ale Revoluției, în Elveția. Elveția era o confederație de cantoane, cum este și acum, iar, Geneva, alături, un oraș liber, care nu făcea parte deci din confederația elvețiană. In viața Elveției au fost necontenit lupte între aristocrație și stratele mai de jos ale populației, în fiecare din orașe, și erau și ’ deosebirile- naționale, care au a\ut o oarecare influență asupra desvoltării vieții confederației helvetice. Prin urmai e, încercarea de răsturnare a elemeritelor oligarhice care până atunci stăpâniseră în unele orașe și nota națională, care se adaugă, deosebind unele cantoane de altele, la motivul acesta social-politic de turburare. Am vorbit de Grisoni, de cantonul Vaud, care mergea către Lausanne, în regiunea romandă, în fața regiunii germane, în care nu exa o înțelegere deplină. Altfel era viața la Basel, cu episcopul, vechiu (prinț de Imperiu, și la Schwitz, mult mai rurală decât la Berna, care exercita o hegemonie, dar, chiar în lumea aceasta orășenească, deosebită era viața la Berna, cu acel caracter patriarhal, și la Ziirich, cu activitatea comercială. Conflictul s-a produs înainte de toate între Berna foarte aristocratică și între tendința spre libertatea „democratică" a locuitorilor cantonului Vaud. Fără a mai vorbi de insula romanică, vorbind o limbă apropiată de a noastră, a Rumanșilor (Romanici), a Ladinilor, populație extrem de interesantă, care odinioară se afla și în Nordul Italiei, către Veneția, și în Tirol.
