In lecția aceasta o să fie vorba de cea d’intâiu atitudine a oamenilor Revoluției francese față de întrebarea aceasta dacă hotarele unui Stat sânt a se schimba sau nu sânt a se schimba, și dacă îndreptățirea aceasta trebuie căutată în domeniul juridic, în domeniul unor obișnuințe medievale din care fac parte și aceste considerații juridice speciale, sau dacă oamenii aceștia ai Revoluției francese în considerarea chestiunii hotarelor se îndreaptă după altceva.

    Pentru a ajunge la cunoașterea stărilor de spirit am întrebuințat această metodă. Am luat pe vecinii Statului frances așa cum se presintă la 1789 și am căutat să văd dacă în apropierea hotarelor acestora ale vechii Francii existau oarecare tendinți de schimbare, care să fi provocat intervenția armatelor francese și, după aceia, consecințile produse de armatele care intervin : ocupația mai îndelungată, anexarea, ceva asă-mănător cu ceia ce se petrece, din nenorocire» în momentul de față înaintea ochilor noștri intre Rusia și Finlanda, în care se pare că se inventează lucruri ce nu s’au petrecut, se caută a se crea o anumită stare de spirit bolnăvicibasă în mijlocul muncitorimii, pentru ca pe urmă să se spună că armatele rusești întră pe teritoriul finlan-des cu o misiune liberatoare, clasele muncitorești apăsate așteptând cu nerăbdare apariția armatei sovietice. Să vedem dacă la hotarele vechiului Stat franees se găsesc în formațiunile provinciale grupări umane care să aștepte cu nerăbdare o intervenție liberatoare din partea armatelor regalității constituționale, sau, de la 1792 înainte, a armatelor Republicii francese ieșite din Revoluție.

    Pe urmă vom căuta, în altă lecție, să vedem cari sânt agenții pe cari i-a putut întrebuința Revoluția francesă pentru ca prin ei, ca agitatori politici și ca șefi de armată, să se petreacă anumite schimbări, care ar putea să fie în legătură cu acele anumite stări de spirit și tendinți manifestate în teritoriile vecine.

    Să luăm deci harta Franciei, pe singura lăture importantă, care este cea de Est, pentru că laturea cealaltă este a Pirenei-lor, cari sânt un element isola-tor, de și Ludovic al XIV-lea a putut să spună nepotului său Filip, când acesta a luat coroana Spaniei, că de acum înainte numai sânt Pireneii, dar vorba aceasta a rămas zadarnică, căci, de fapt, supt Filip al V-lea, Spania a păstrat tot vechile ei tradiții, și față de Franța n’a avut altă atitudine decât a Habsburgilor odinioară. Iar, în ce privește granița de Nord, acolo este Canalul Mânecii —, și dintre Englesi se apropie de ia început de Revoluție doar acel Sir Samuel Romii'y, de care a vorbit la 1818 Benjamin Constant, arătîndu- i legăturile cu însuși Mirabeau—, granița de Apus este Oceanul.

    Granița aceasta răsăriteană s’o luăm de la Marea Nordului până la Alpi, ca să vedem ce formațiuni politice erau acolo, care era starea de spirit în aceste formațiuni politice, dacă acolo se manifestă fenomene revoluționare. Insă trebuie să băgăm de samă ca aceste fenomene revoluționare să fie în sensul Revoluției francese, să fie în esența lor potrivite cu Revoluția francesă, pentru că revoluțiile sânt de multe feluri, și sînt și revoluții conservatoare.

    Avem întâiu provinciile belgice ale Casei de Austria. Atunci când posesiile habsburgice s’au împărțit, aceste provincii belgice, aceste „Tări-de-Jos“, care erau odinioară în legătură cu Spania, au trecut la Viena, fără să fie, în realitate, o legătură directă, ci numai anumite posibilități de trecere a trupelor, reglementate prin cine știe ce convenții și obișnuințe. De la Viena se guvernează, prin guvernatorii trimeși de împărat aceste Țări-de-Jos.

    Ce sînt ele în apropierea anului 1789 ? Cum am spus și în-tr’o lecție precedentă, acolo se păstrează în cea mai mare part.5 așezămintele evului mediu, și psihologia oamenilor cari se află acolo nu se deosebește de cea medievală. Este o nobilime care a rămas pănă în timpurile noastre foarte conservatoare. Statul belgian actual are deci un caracter curios : o înfățișare foarte democratică, cu organi-sații populare socialiste care au dominat în unele împrejurări situația, dar alături de tendin-țile acestea spre o democrație foarte înaintată este o aristocrație care s’a păstrat, și influența foarte adâncă a clerului. In timpul Marelui Războiu, conștiința naționa'ă a Belgiei, care nu putuse răspinge cucerirea germană, de si se luptase cu cea mai mare îndărătnicie împotriva străinului apăsător, conștiința aceasta se cuprinde în doi oameni, dintre cari unul este un șef socialist care a trăit până dă-unăzi, căci a murit acum câteva săptămâni, Van Der Velde, care a fost și la noi la Iași în timpul refugiului nostru și a întărit credința noastră în biruința finală, iar celălalt, un om admirabil, Cardinalul Mercier, care a resistat, prin mijloacele prestigiului Bisericii catolice și prin ale patriotismului său, împotriva ocupației. Când a fost tras la răspundere, el a invocat drepturile sale în calitatea lui de arhiepiscop, de cardinali, și, când oamenii ocupației îi arătau că acțiunea lui este revoluționară, aducea înainte texte, iar, dacă nici textele nu parveniau să convingă pe unii ofițeri germani, observa : „nu este vina mea dacă d-stră nu știți franțuzește". Lupta poporului belgian a fost represintată deci de un șef socialist șl de un cardinal, si aceasta vă spune tot rostul Belgiei. Pe de altă parte, nu poate exista un rege mai popular, mai legat de toată populația de acolo, din toate stratele, decât regele Belgiei, și pe vremea regelui Albert și pe vremea actualului rege Leopold, dar, cu toate acestea, Curtea cuprinde un număr de coborîtori ai marilor familii de odinioară, a căror întreagă atitudine arată cât de mult s’a păstrat până în momentul de față sentimentul acesta al unei foarte vechi și dârze aristocrații. Este apoi o burghesie care în Istorie a lăsat urme glorioase prin resistența față de regii Franciei, ca la Courtray și Rosebecque. Și, în sfârșit, o țărănime de o altă orientare decât a nobilimii sprijinite pe privilegiile de odinioară. Este foarte greu ca într’o țară așa de mică să se găsească forme de viață așa de deosebite și antagonisme profunde care totuși nu primejduiesc țara, precum o primejduiește în oarecare măsură antagonismul dintre elementul valon, de limbă fran-cesă, și elementul flamand, care vorbește un dialect german.

    Pe la 1789, situația nu era ace--asi în deosebitele provincii, pentru că viitoarea Belgie era o colecție de provincii și fiecare din provinciile acestea, Brabantul, Hainaut, Flandra, Limbourg, avea altă origine istorică, altă desvoltare și altă tradiție. Și, cum spuneam în altă lecție, toate deosebitele teritorii pe care le stăpânia Casa de Austria își aveau zestrea lor ereditară deosebită. De zestrea aceasta a lor istorică nu se poate atinge Suveranul. Iosif al II-lea a vrut să introducă anumite reforme, care, din punctul de vedere al rațiunii, al filantropiei, al avantagiilor materiale, evident că se puteau aprecia, însă locuitorii Țârilor-de-Jos, indiferent de clasa lor, n’au vrut să primească reformele lui, și împotrivirea aceasta față de reforme a mers așa de departe, încât s’au produs fenomene revoluționare. In frunte au fost intelectualii aparținând clasei mijlocii. Cutare avocat, Van der Noot, pe care-l întâlnește cineva apoi la Paris, a fost silit să fugă și a fost primit în mediul revoluționar. Dar avocatul acesta revoluționar din Țările-de-Jos, care avuse un rol esențial în ce privește lupta contra reformelor împăratului, n’are, sufletește, nimic a face cu oamenii Revoluției. Aceștia plecau de la un crez raționalist: pentru dâhșii trecutul n’are nici-o valoare, o îndreptățire istorică nu însemna nimic, pe când rebelii din Țările-de-Jos presintau contrariul, privilegiile fiind pentru ei lucrul de căpetenie, moștenirea istorică, aceia ce trebuie să birue; rațiunea era liberă să judece cu logica ei, dar aceasta nu angajează oameni cari sint deprinși să judece altfel și al căror patriotism consistă in a se păstra formele vechi neatinse.

    Deci, în unele împrejurări, „Belgienii** aceștia pot să folosească Revoluției francese și Revoluția francesă poate să se folosească împotriva Casei de Austria de această nemulțămire și de forma revoluționară în care ea s’a. îmbrăcat, dar aceasta nu înseamnă că locuitorii din Țările-de-Jos ar fi dorit intervenția revoluționarilor francesi, că ar fi prevăzut o schimbare a stărilor de lucruri care să fie determinată de ideile dominante în Franța de la 1789 și la 1792, când intrară Francesii acolo, să fi tins la o uniformisare a felului de viață politic în aceste două țări, așa de deosebite între dânsele.

    Este, apoi, o altă țară în părțile acestea care a avut și relații foarte rele cu Franța, pe vremea lui Ludovic al XlV-lea, când, ca astăzi, Olanda a fost inundată pentru ca pătrunderea armatelor francese să fie împiedecată, și deci nu se poate zice că intre Olanda și Franța ar fi fost tradiții istorice comune. Aceasta cu toate că și în Olanda a fost o mișcare revoluționară. Acolo era un curent pe care l-am putea numi democratic și, pe lângă aceasta, tendința, tot mai „monarhică", pe care de multă vreme me o manifesta stathuderul. Stathuderul era succesorul guvernatorului spaniol de pe vremuri, pentru ca și Olanda, ca și viitoarea Belgie, a fost cândva provincie spaniolă. In lupta aceasta a învins partidul sprijinit de Prusia pe acela care, de ia suirea pe tron a lui Wilem de Orange, se sprijină pe Anglia. Erau niște legături de familie prin căsătorie între stathuderul de pe la 1780 și dinastia prusiană, și succesorul lui Frederic al II- lea, Frederic Wilhelm al II-lea, a trimes deci armatele sale, supt conducerea ducelui de Braunschweig, care, față de slabele mijloace de apărare ale Olandesilor, a câștigat ușor biruința uneia dintre cele mab bune armate din lume. Exista deci acolo o revoluție și acum rămăsese o stare de spirit postrevoluționară, ca oriunde a fost o revoluție care n’a izbutit și o apăsare a căzut grea asupra populației care nu mai poate urmări scopurile el. Dar și aici punctul de vedere al Olandesi-lor în revoluția lor n’are nimic a face cu acei raționalism al Revoluției francese.

    Oiandesii sânt un popor foarte conservativ și acum, și lucrul are avantagii, cum și desavantagii. Astfel, aceasta a produs în timpurile noastre protestările violente, foarte interesante supt raportul literar, ale unuia dintre cei mai însemnați scriitori în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Multatuli, (Dekker), care fusese întrebuințat in guvernarea Indiilor olandese și de acolo protestase împotriva apăsării Ia care era supusă populația indigenă; o mare parte dintre Olandesi nu s’au împăcat nici până acum cu gloria lui Muiitatuli. Vedeți: dacă un om se ridică în lumea aceasta olandesă împotriva vieții îndătinate, societatea îl răspinge. Chiar monarhismul Or landei, iubirea de care este înconjurată regina Wilhelmina, moștenitoarea Iuliana, copiii pe cari îi are ea, arată, cu toată existența unui partid, socialist, unui partid comunist și chiar unui partid catolic, în țâra care și-a căpătat independența prin lupta calvinismului împotriva catolicismului impus Țărilor-de-jos, că Olanda este o țară conservativă.

    Care este conclusia lucrurilor spuse până acum? La granița de Nord-Est a Franciei, în adevăr sânt fenomene revoluționare, care, de altfel, se transmit dela o țară la alta, dar să nu credem câtuși de puțin că basa acestor mișcări revoluționare e în sensul frances, că se dorește o schimbare de lucruri care să transforme totul, așa cum tindea să se transforme Franța în acel moment.

    Dacă se coboară cineva mai jos, va găsi în regiunea Rinului mijlociu o mulțime de mici formațiuni medievale. In Alsacia, autoritatea prinților din Imperiul german era de un caracter foarte învechit și de sigur neplăcut pentru populație, întru cât poate fi ceva neplăcut atunci când te-ai obișnuit cu dânsul. Și unul din motivele pentru care Franța revoluționară a intrat în războiu cu Europa a fost chestiunea drepturilor pe care le aveau prinții germani în Alsacia. Alsacia era provincie franoesă încă din Războiul de treizeci de ani, și, când s’au introdus reformele Revoluției, prinții aceștia au protestat la organele de drept ale Confederației germanice, iar de aici au ieșit anumite fricțiuni care au contribuit la începerea ostilităților. In regiunea aceasta erau si prinți eclesiastici, cari aveau venituri mari și au desvoltat o activitate de civilisație foarte înaintată, cu construcții arhitehtonice îndrăznețe și’ costisitoare prin împodobirea acestor palate cu toate mijloacele pe care le putea da marea desvoltare artistică a secolului al XVIII-lea.

    Veți întreba : lumea aceasta era ea mulțămită sau nemulță-mită, căuta ea să pătrundă la ei Francesii pentru a li aduce libertatea ? Răspunsul trebuie să fie că, în condițiile acestea restrânse și modeste în care trăiau, oameriii erau în genere foarte mulțămiți. Aceasta o putem constata și într’un cas particular, pe care noi îl putem urmări cu mai multă atenție și cu oarecare simpatie pentru că este în legătură cu istoria Dinastiei noastre, și în ce privește pe Hohenzollemii catolici de la Rin, și în ce privește familia de Wied, din care a’ venit regina Elisabeta. Hohenzollernii aceștia de la Singmaringen erau foarte populari; cu toate că asupra orășelului foarte modest se ridica un castel imens, castelul nu era privit cu ochi răi de populație. Toți Hohenzollernii au fost încunjurați pănă în timpul din urmă, de șl Casa aceasta renană a Hohenzollemllor și-a sacrificat suveranitatea și a trecut toate drepturile ei de stăpânire asuDra regelui Prusiei, de simpatie, fiind considerați și mal târziu ca șefi naturali ai regiunii. De Casa de Wied m’am ocupat în deosebi vorbind de regina Elisabeta, după cartea ei Mein Penatenwinkel. Evident că erau și foarte multe lucruri învechite, unele duioase, altele ridicole, pentru că lucrurile învechite se compun din ambele aceste elemente, era un fel de autoritate ca în fundul evului mediu. Ce viață tristă a dus viitoarea Elisabeta a României atunci când, acasă, era silită să învețe o mulțime de lucruri care nu sânt în legătură cu formarea unui suflet femeiesc! Era un adevărat supliciu pentru copii, într’o lume care samănă întru câtva, dar potrivit cu vremea, cu aceia ne care o găsim în memoriile marchisei de Bayreuth, sora lui Frederic al II-lea, așa de rău tratată în familia soțului ei, trebuind să intervină iine ori pentru ca socrul să nu ia la bătaie pe fiul său, iar, în ce privește sentimentele pe care le avea pentru dânsa familia ei de la Berlin, ea le-a simțit pe urmă, când o lăsau aproape să moară de foame, de și era o femeie foarte simpatică, foarte inteligentă, care merita o altă • soartă. Intre ce spune markgrafina și între ce mărturisește regina Elisabeta este de sigur o foarte mare asămănare. Dar cu toate acestea familia de Wied era iubită acolo : tatăl ?i mama reginei Elisabeta, copiiij acestora, între cari Elisabeta însăși. Aduc înainte, aici, lucruri care fac parte din secolul al XlX-lea mai înaintat, pentru că atunci avem mai multe lămuriri, dar cum era pe la 1850—60, pe vremea știrilor acestora de-, spre familia de Wied, tot așa era și cu o jumătate de secol înainte.

    Acolo erau și orașe libere, ca Frankfurtul, și putem cunoaște foarte bine ce era la Frankfurt pe vremea aceasta prin multele lămuriri care s’au strâns în jurul familiei lui Goethe. Avem scrisorile lui Frâu Aja, mama poetului, care spune multe lucruri cam alandala, dar câteva din dânsele interesante, ca de la o femeie foarte formalistă, pe de o parte, iar, pe de alta, trecând peste toate formele, cum era, in genere, burghesia din Frankfurt pe vremea aceia. Avem și scrisorile tatălui lui Goethe, om de o inteligență mediocră. Avem, In sfârșit, și scrisorile foarte interesantei surori a lui Goethe, Cornelia. Aici nu era spirit revoluționar de loc, la burghesii aceștia pentru cari cea mai mare satisfacție era doar Dieta imperială de alegere, la care veniau toți prinții cu caleștile lor aurite, aducând cu ei o cheltuială de lux, și locuitorii doriau poate să trăiască împăratul cât mai puțin, pentru ca să vie o nouă petrecere în localitate. Era acolo și o burghesie de origine francesă, foarte influentă o bucată de vreme, care stătea în fruntea societății de acolo, și mal erau apoi mulți Evrei: Rothschilzii vin de acolo. Pentru ca să se știe ce era Evreimea aceasta de acolo și din alte părți, n’are decât să ia cineva amintirile lui Heine, cu Evreii lui bogați și Evreii săraci din cari făcea parte, zugrăviți cu un amestec de duioșie și de ridicol.

    Goethe însuși a înfățișat jnai târziu starea de spirit creată prin influența Revoluției francese, când Revoluția a fost aproape, și orașe ca Maiența fură ocupate. Ocupația francesă a fost primită cu plăcere, dar nu din punctul de vedere revoluționar. Francesii mai fuseseră pe acolo și ei represintau încă, după tradiție, o oarecare eleganță, așa încât în lumea femeiască erau foarte bine primiți, lăsând și amintiri vii.

    Dacă se coboară cineva mai jos, în lumea elvețiană, care este în cea mai mare parte germană, nefiind decât continuarea vieții renane între Strasbourg și Basel, aici este un Spiesbuergerthum care se urmează și până acum, cu orașe liniștite ca Berna, cu casele vechi supt arcade, prăvălioare mărunte în care se vorbește cu clienții ca în familie și distracția în’ jurul gropii urșilor de import.

    Geneva o lăsăm de o parte; acolo există un spirit revoluționar, dar nu în sens frances, raționalist, căutând o nouă stare de lucruri perfect logică și provocând din partea întemeietorilor acestui regim revoluționar o tendință de expansiune. Geneva este în adevăr foarte interesantă. In încercarea mea de Istorie Universală, în volumul care cuprinde Revoluția francesă. am arătat întâia oară, — cum cred că tot întâia oară s’au pus în legătură cu Revoluția francesă fenomenele din Țările-de-Jos șl din Olanda, care, de altminteri, sânt pretutindeni presintate, dar fără legătură cu Revoluția, ca In foarte buna veche Istorie a secolului al XVIII-lea, tradusă și în franțuzește, de Schlosser,— ce este comun între fenomenul revoluționar general de atunci și între Istoria specială a Genevei. Geneva calvină, în care trăiește încă feribilu1 stăpân absolut, necruțător pănă la trimete-rea la eșafod, care este Calvin, e cel mai conservativ oraș care se noate .închipui. Aici e lupta îndărătnică a vechilor familii împotriva oricării încercări de reformă; toți cei veniți de aiurea, în mare parte din Franța, nu erau admiși în viața publică. Rousseau, care este presintat de obiceiu ca fiind un cugetător radical,—în anume sens, în sensul raționalist, este revoluționar —, iscălia : „cetățean al Genevei14. Dar aceasta însemna privilegiul: el a părăsit Geneva, s’a așezat la Paris și. cu toate acestea, păstra titlul acesta, precum poate ar fi făcut-o cu acelea de baron și de conte. Tot planul revoluționar al lui Rousseau este făcut nu pentru o mare țară de vre-o treizeci de» milioane, ca Franța, ci pentru un mic oraș, cum era Geneva. A scoate pe Rousseau din genevismul lui originar, aceasta înseamnă a nu-l înțelege de loc. In Franța, el a fost totdeauna un străin, un străin curios și interesant, care nu și-a găsit niciodată așezarea acolo, și de aceia ușor i-a fost să treacă în Anglia, unde a stat o bucată de vreme. Am putea spune chiar că el a fost totdeauna pe ducă în societatea francesă, unde nu și-a căpătat nicio profesie- și, în orice cas, n’a fost legat de niciuna, nici când era, într’un rând, secretai? al represintantului Franciei la Veneția și-i făcea rapoartele, ceia ce este datoria secretarului, numai cât, pe când secretarul nu trebuie să o spună, el a spus-o și a trebuit să plece și de acolo, trăind pe urmă și pe sama unor anumite persoane feminine.

    Aceasta era Geneva, și au fost acolo intervenții militate supt vechiul regim frances, ca și o intervenție militară a regelui Sardiniei, fostul duce de Savoia, care de atâtea ori dorise- să anexeze Geneva la Statele sale, fiindcă lupta aceasta producea o stare de anarhie primejdioasă pentru toți vecinii.

    In Geneva era deci o stare de revoluție, numai cât starea aceasta revoluționară din Geneva nu avea, nici ea, nimic a face cu felul de a gândi al Franciei anterevoluționare și cu tendin-țile Revoluției francese. Francesii n’au fost chemați la Geneva; ei au venit într’un anume moment, dar venirea acestor catolici, a acestor oameni de purtări mai libere, a acestor „stricați“, cum judecau Genevesii, a fost privită cu antipatie.

    Mai e necesar, revenind la granița Pireneilor, să spun că dincolo de dânsa era un popor care ura adânc, și din gelosie, pe Francesi ? Cu toată dinastia francesă, înrudită și cu familii italiene, vechea Spanie a perseverat, cum spuneam, în aceiași isolare. Și, când vor veni Francesii, mai târziu, ei vor fi primiți foarte rău. Aceștia erau ateii, oamenii lipsiți de credință, anarhiștii, cari dărâmau orice ordine materială și morală. Nici măcar în Catalonia n’au fost chemați Francesii, de și această regiune, care este o țară, a manifestat dorința de a forma cel puțin un Stat autonomjn secolul al XVII-lea și Francesii lui Ludovic al XIV-lea au fost chemați acolo. Vom vedea mai târziu, în războaiele lui Napoleon, cum populația întreagă s’a ridicat împotriva lor, până la așa-numiții „invisibili“, cari trăgeau din dosul copacilor și stâncilor.

    Astfel Francesii n’au fost poftiți nicăiri în epoca Revoluției cele mari pentru a începe o operă de pătrundere militară îi de expansiune politică.

    Vom vedea acum dacă Francesii ei înșiși aveau tendința de a trece hotarele și ce au înțeles, pe urmă, să facă dincolo ie hotarele încălcate.

Lecția a VIII-a - ATITUDINEA FRANCESILOR FAȚĂ DE VECINI

    Să cercetăm acuma care a fost atitudinea dela început a „filosofilor", a revoluționarilor cari transformaseră Statele Generale în ceia ce nu se gândise a face Ludovic al XVI-lea, în „Adunare Națională". Am văzut ce era de jur împrejurul acestei Francii pe cale de a se revoluționa, ce se putea aștepta, față de încercarea revoluționară, din partea populației țărilor vecine.

    Acum trebuie să se vadă în însăși societatea aceasta care era pe cale de a schimba complect Franța, care era atitudinea față de vecini, pentru a ni da samă dacă într’adevăr Revoluția fran-cesă a avut dela început intenția de a lărgi hotarele țării sau de a aduce o solie de libertate celor cari până atunci erau, ori se credeau că sunt, supt apăsarea unui tiran.

    Cea dintâi observație de făcut în această privință este că Adunarea Națională nu era pregătită pentru niciun rol, nici măcar pentru rolul de transformare internă. Transformarea aceasta internă a venit printr’o se-n'p de surprinderi și actele cele mai importante ale ei, de o importanță relativă din punctul ei de vedere, dar de sigur importante în ce privește desfășurarea împrei'urărilor revoluționare au fost luate și ele fără să fi «știut nimeni ce se va petrece. Am urmărit cândva în amănunte ceia ce s’a întâmplat în noaptea, dela începutul lui August 1789, în care unii cred că s’a desființat regimul feudal, care nu exista de multă vreme, ci era vorba numai de „drepturile senioriale', și atunci represintanții clerului și nobilii au părăsit aceste drepturi, care aveau o însemnătate foarte redusă și, în orice caz, nu trăia o mare parte din nobilime din veniturile ce puteau fi culese dela acest izvor: în tot cursul acestei ședințe se găsește cineva înaintea neașteptatului și neprevăzutului. Era o întrecere de retorică în domeniul ideologiei.

    Presidarea unei astfel de Adunări se făcea cu totul insuficient, președinții înșiși fiind improvi-sați; program de lucru nu exista, simț de responsabilitate nu se afla la nimeni. E o parte comică în această efervescență, din care a resultat pentru clasele de jos oarecare avantagii.

    Fiecare se transformă potrivit cu mediul aprins, nervos în care se găsește. Dar, în condițiile acestea, nu poate fi vorba nici de ordine în domeniul intern și cu atât mai puțin de una în domeniul extern. In ce privește pe cea d’intâiu, tot repertoriul lor se terminase foarte răpede: proclamarea Adunării Constituante, înlăturarea drepturilor senioriale, stabilirea ,,drepturilor omului'*.

    La 1790, îndată după strămutarea Adunării dela Versailles în capitala părăsită a Franciei, s’a întâmplat că nu veniau deputații; a fost o adevărată fericire că se puteau trimete grijile de legislație la o Adunare care va fi după aceasta Adunarea Legislativă. Până atunci, ceremonii solemne în Câmpul lui Marte, înfrățire înaintea „altarului patriei", îm-bățișări cu bietul Ludovic al XVI-lea.

    Dar, dacă în ordinea internă era așa până la 1792, când s’a declarat războiu Puterilor vecine, dacă în ordinea internă nu era program, nici o activitate urmată, nu era conștiință și simț de responsabilitate, ni putem închipui ce putea să fie în ce privește direcția de politică externă.

    Ministrul de Externe era la disposiția Adunării, cum erau toți miniștrii ceilalți, cum era și armata, căreia i se trimeteau deputați în misiune, cu o autoritate mai mare decât autoritatea generalilor.

    Astfel, în lucrurile din afară, conștiință și mai slabă decât în cele din interior. Ce se putea crede în provincie, întrece orice închipuire. A crede că grele  chestiuni de politică externă au fost tratate și discutate, aceasta înseamnă să nu fi avut niciun contact direct cu izvoarele. Legăturile cu Anglia, cu Spania nu Intrau în socoteală; cele, așa de importante, cu Italia, cu lumea germană, cu provinciile de la vărsarea Rinului scăpau cu desăvârșire cunoștinții și putin-ții de a prevedea și de a organi-sa a oamenilor Revoluției.

    S’ar crede că, de oare ce dela un timp s’au produs mișcări de expansiune, Intrând în războiul care a adus biruință și de acolo au ieșit anexări sau măcar stăpânirea francesă, într’o formă sau alta, s’ar fi căutat a se zgân-dări personal, sau prin cluburile lor, de formațiune nouă, toți vecinii, pentru a pregăti terenul. Lucruri de acestea le vedem în fiecare zi, în vremile aceste triste ale noastre, când fiecare se găsește supt o amenințare și se trimet pretutindeni necontenit agenții. Dar, în cei dintâiu doi ani și jumătate ai Revoluției francese nu se întâlnesc astfel de agenți. Era prinsă toată lumea în truda de a face din nepregătitul și neprevăzutul de la început opera revoluționară care cerea atâta osteneală și ar fi cerut și o înțelegere între oameni care nici aceia n’a existat dela început, pentru că fiecare a lucrat pe sama lui proprie.

    Cu toate acestea între Francesii de atunci și între vecinii lor au fost anumite legături, legături care nu erau propriu-vorbind de caracter imperialist în ce privește națiunea francesă însăși, dar în ce privește propagarea unor anumite idei. Si ideia poate fi imperialistă, chiar dacă de ideia aceasta nu se leagă dela început un interes de Stat, pentru că întâiu ideia este aceia care trece granița, care câștigă spiritele și, după ce terenul este câștigat prin propaganda ideii, pe urmă vine și interesul național, care, în concurență cu interesul ideologic, ajunge să domine. In timpurile noastre desvoltarea nazismului german este caracteristică; el a plecat dela o concepție care-l ridica împotriva Sovietelor, ceia ce nu împiedecă, în momentul de față, ca nazismul să meargă înpreună cu Sovietele. Același fenomen ca pe vremea Revoluției france-se. După ce pornește ideia, dela o vreme ea nu este cu desăvârșire stăpână, ci vine ceva din fondul cel vechiu și elementul acesta ajunge să domine.

    In privința aceasta am căutat să urmăresc în două cașuri o astfel de propagandă. Pentru cașul întâiu nu este așa de mult de spus, cu toate că omul de care e vorba avea foarte multe resurse, o inițiativă foarte îndrăzneață și era capabil de multe lucruri, chiar de a servi o ideie pentru ca să se întoarcă pe urmă împotriva ei. Este vorba de Dumouriez, de fapt un aventurier, care a ajuns general cum se ajungea pe vremea aceia, care s’a trezit comandant al armatei Rinului ca și, altă dată, insignifiantul tânăr nobil de Beauhamais fostul soț al viitoarei Impărătese Iosefina. Dumouriez fusese întrebuințat ca agent pentru Polonia revoluționară, împărțită în această vreme, se întorsese în Franța și prin legăturile sale de club ajunsese să joace un rol mare. In lumea dela gurile Rinului, el a avut anumite legături locale. Conducând ofensiva francesă în această regiune a izbutit să pună stăpânire, după biruința dela Jemmapes, pe Țările de Jos, pe

    Care le-a „revoluționat". Prin urmare avem a face cu un aventurier, cu un general improvi-sat, cu un propagandist care odinioară servise pe rege și care acum se consacra în întregime operei revoluționare, care căuta să intre în legături cu oamenii de acolo și a stabilit un regim care a fost foarte simpatic pentru populație când era vorba numai să planteze arbori ai libertății, să se recomande portul bonetei roșii și să se facă discursuri răsunătoare pe tema libertății, dar, pe urmă, când au venit rechisițiile, când au apărut furnisorii de calitatea lui Rapinard, despre care întreba cântecul dacă numele lui vine dela ce face, rapine, sau viceversa, lucrurile s’au schimbat.

    Dar mai caracteristic e cașul generalului care a cucerit Savoia. Legăturile lui cu populația merită într’adevăr să fie observate în amănunte și de aceia am căutat să vi le înfățișez aceste amănunte. El a lăsat și memorii care ni arată și felul cum se putea proceda față de populația vecină. Doppet, care fusese la început medic, era din Chambery. Astfel, în loc să vie agentul din Franța care se duce în țara de câștigat, de convertit, de anexat, avem a face cu un om de acolo, care, în urma unor anumite nemulțumiri sau ambiții, vine el în Franța și se pune la disposiția Revoluției, ai carii oameni nu aveau încă astfel de intenții, și îndeplinește apoi acasă la dânsul funcțiunea revoluționară. Cum memoriile lui Doppet sunt. mai întinse și cuprind și acte publice, de acolo căpătăm mai multe informații decât din. memoriile, mai scurte, ale lui Dumouriez. Născut la 1753, el a stat un timp la Chambery, apoi a venit în Franța de a întrat în trupele francese, și anume în „gardes frangaises", apoi în cavalerie. O mare parte din oamenii Revoluției francese sânt de speța aceasta; un trecut amestecat; pornesc într’o direcție, trec în alta; starea lor sufletească este dela început confusă și bolnavă. Doppet se întoarce înapoi, se consacră iar studiilor medicale ; apare la Turin, în Piemont, care avea cu Savoia legături așa de strânse. A stat și în Elveția. Mai târziu îl găsim la Grenoble, unde fuseseră fenomene revoluționare foarte grave. Ajunge prieten cu cineva care era să fie consul al Franciei revoluționare la noi și a cărui corespondență e cuprinsă în colecția noastră Hurmuzaki, Aubert du Bayet; îl ajută la o publicație „patriotică" de azi până mâne, „Annales patriotiques“; are legături și cu Carra, care fusese înainte de aceasta preceptorul copiilor lui Grigore Alexandru Ghica-Vodă, Domnul Moldovei, și a tipărit o „Istorie a Moldovei" în care sânt și observații de present. Legăturile cu Du Bayet, candidat la un consulat în Orient, cu Carra, aventurierul care umblase pe la Curțile fanariote arată și mai clar calitatea oamenilor și a metodelor ce se întrebuințau.

    După intrarea în clubul Iacobi nilor, când, la 10 August 1792, s’a dat lovitura hotărîtoare împotriva lui Ludovic al XVI-lea, atacat în castelul său și silit să se refugieze în Adunare, care l-a trimes la Temple într’o situație care era a unui prisonier, Doppet agită pe Svițeri, mercenarii plătiți de- rege și foarte credincioși acestuia, ca unul care fusese prin Elveția și avuse relații politice, la Paris, și cu Piemontesi și Elvețieni. Din momentul acesta începe rolul revoluționar al lui Doppet în provincia vecină, dar el nu se adresează Savoiarzilor ca atari, ci, cum oamenii cari au jucat un rol important în Revoluție erau elevii unei școli de tradiție iesuită, care se sprijinia pe cunoașterea antichității grecești și romane interpretată în-tr’un anume fel, la Allobrogi. Tot așa Dumouriez are a face cu Belgii și, la noi, ideia „Daciei" înviate e tot în legătură cu pregătirea arheologică a oamenilor culți din acea vreme, cari trecuseră prin Colegiile iesuite și post-iesuite. Se întemeiază deci un club revoluționar și îndată va fi și o „legiune", a Allobrogi-lor.

    Șeful „legiunii" devine deputat în Convenție, deputat al orașului unde se născuse. Mai târziu răsare ca general de brigadă, și comandant general al armatei careoperează în Alpi. Chemat înapoi atunci când se răscoală orașul Lyon, el joacă un rol important în această campanie, până ce e trimes în Pirinei; restul nu interesează: a fost comandant și la Metz. Doppet a lăsat o sumă de opere în toate domeniile. L’âcho des Alpes, studii asupra magnetismului, asupra medicinei, pe lângă lucrări de un caracter mai ușor, pe care le pune alături cu cercetările medicale și cele privitoare la manifestațiile curioase ale fluidelor necunoscute. Putem bănui că n’a fost amestecat și în mișcarea francmasonilor de atunci, fiindcă în Revoluția francesă francmasoneria a avut rol de căpetenie.

    Aceasta este calitatea agenților Revoluției francese. Ei pot să meargă din loc în loc, pot să câștige la un moment dat o popularitate locală, dar e de ajuns să fi străbătut cineva biografia unuia din ei, ca să-și dea samă că nu poate fi vorba de nimic prea serios, căci nu pătrunde cineva astfel în viața unei regiuni locuite de altă populație, iar, în cașul lui Doppet, împrejurările sânt mai favorabile pentru agent, pentru că este un om de acolo care vine și întrebuințează mijloacele Franciei pentru a revoluționa regiunea sa.

    Când se iau povestirile francese asupra celor dintâiu atingeri cu regiunile vecine, întâlnesc o mulțime de informații care se pot lua, dar cu foarte multă critică, fără să fie silit cineva numai decât să creadă că este vorba de manifestații sincere și permanente ale populațiilor cu care a intrat întâiu în legătură Revoluția. Dintr’o carte asupra Revoluției francese, a lui Rambaud, scrisă de un Frances, iau astfel următoarele informații cu privire la atitudinea Savoiarzilor îndemnați și împinși de Doppet. O deputăție savoiardă vine la Lyon și cere cocarda tricoloră. Lumea se câștigă foarte răpede în felul acesta. Oamenii naivi cred că este de ajuns să-i dai omului o cocardă, pentru ca' în felul acesta toată alcătuirea lui interioară să fie transformată. Oricum, era altfel decât cocarda albă pe care o purtau emigrații, deveniți oaspeți nesuferiți în țările unde se duceau, nea vând nicio ocupație — și aceasta ar fi fost de ajuns să-i îndemne către o viață destrăbălată, — luând bani pe cari nu-i plătiau, câștigând elemente așa de puțin serioase din locul lor de adăpost. Și unul din motivele pentru care a fost atacată, ușuratic, Franța din 1792 cu încrederea că se va ajunge la mari resultate, a fost că se vedeau Francesii supt forma emigratului, o secătură pretențioasă.

    Mai departe se arată cum, pe atunci, une ori, când au pătruns trupele lui Doppet, municipalitatea din Chambery a apărut cu cheile, foarte bucuroasă că poate preda orașul, și puțină vreme după aceasta cineva îi spunea generalului Montesquiou, îni Septembrie din acest an: „noi nu sântem un popor învins, ci un popor liberat". Se putea întâmpla, mai ales că și legătura între Savoia și Franța era foarte strânsă, și se știe că Savoia pe vremea lui Napoleon al III-lea a fost unită cu Franța. S’a făcut atunci, în 1792, un plebiscit, și cinci sute optzeci și trei de comune au fost pentru anexare.

    Intr’o lucrare despre Hohenzolerni: Fedor von Koppen, Die Hohenzollem und das Reich, am găsit un cas caracteristic, La Maiența, în jurul generalului cbmandant, se adunase, în Iulie 1792, o mulțime de lume. Emigrați nu erau, dar asupra acelora de acolo se exercita de mult o influență a acelor emigrați de la Coblenz, și aceștia oameni cu pretenții enorme și fără valoare reală. La un moment dat au început a vorbi între dânșii, și comandantul a spus: toți revoluționarii sânt buni de spânzurat (penddbles).

    Femeile oferă părul lor pentru aceasta. Apoi e o întrecere de asigurări ușuratece. Cutare ofițer va duce cu sine trei claponi, dintre cari pe unul îl va mânca la Landau, pe al doilea la Nancy, pe al treilea la Paris. „Cânii" vor fi închiși în casemate. Se dorește un joc cu capete de Iacobini sau măcar un deget al mojicului de Petion.

    Aici avem a face cu fenomene care se petrec înainte de marele războiu din 1792 care s’a făcut în Țările de Jos și la Rin și a dus la neașteptatele biruinți francese dela Jemmapes și Valmy.

Lecția a IX-a SOCIETĂȚILE EUROPENE FAȚĂ DE REVOLUȚIA FRANCESĂ

    Intrăm cu lecția aceasta într’un domeniu de precisiuni mai de aproape. Este vorba de atmosfera pe care au întâlnit-o Francesii în cea d’intâiu străbatere a lor dincolo de hotare: aceasta a început la 1792 și perioada asupra căreia se întinde va merge până la 1796.