Tot așa în Austria Mariei-Teresei sânt doar mai multe provincii, care nu sânt legate prin altceva decât persoana aceleia care este regina Ungariei în Ungaria, regina Boemiei în Boe-mia, arhiducesă în Austria de sus și în Austria de jos, contesă în Tirol, etc. Fiecare din provinciile acestea are un trecut medieval deosebit și Suverana, sau Suveranul, trebuie să țină samă de toate aceste obișnuințe, și ce se hotărește în Dietele locale, aceasta are o valoare de Drept peste care nu se poate trece. Nu se găsește nimic comun, afară de anumite Consilii, afară de Curtea Mariei-Teresei, care germanisa și austria-cisa, până și pe cel din urmă nobil ungur din Ardeal, când ajungea la. Curtea împărătesei, unde era operă italiană și unde se vorbia franțuzește, unde arhitecți și pictori și sculptori de pretutindeni erau chemați ca să facă locuințile frumoase de la Belvedere și de aiurea și fiecare, ori de unde ar fi venit, ajungea să iasă din tipul tradițional al provinciei sale, pentru ca să se creeze ceia ce se poate numi și pe vremea aceia „omul austriac”. De sigur că Austria aceasta este un Stat medieval, medieval în forme deosebite după fiecare din provinciile care alcătuiesc acest Imperiu. Și Iosif al II-lea n’a reușit în ce privește urmărirea scopurilor sale tocmai prin faptul că el gândia raționalist, că la dânsul era luptă între cele două concepții. Văzând înainte de toate Omul, pentru dânsul Ungurul nu era Ungurul care să aibă toate amintirile trecutului și aspirațiile ce se desfac din el, cu atât mai puțin putea să deosebească Ungurul din Ungaria de jos, Ungurul din Ungaria de sus, Ungurul de la Buda sau Ungurul din Ardeal, care represinta și, pe o basă etnică deosebită, altă fisionomie ungurească ; pentru dânsul, Ungurul era un „om”, un „supus”, un unterthan, și el nu face decât să cultive pa oameni și pe unterthani. In ce privește mijloacele pe care le întrebuința, mijloacele centraliste și întrebuințarea limbii germane, nu trebuie să se creadă că el era naționalist german. Toată cultura lui era france-ă; toată direcția lui era „filosofică”, tot spiritul lui era universal, iar limba germană numai un instrument: pe lângă școala ortodoxă, unită, ungurească din Ardeal, el venia cu școală de limbă germană, care servia ca mijloc de legătură între deosebitele elemente ce se găsiau în Statele sale. Dar toți aceștia cărora el vroia să li impună o anumită formă care pleca din raționalism, nu o voiau. Dacă i-ar fi întrebat care formă li pare mai bună, în abstract ar fi recunoscut poate că este bine să se desființeze anumite privilegii care folosesc de multe ori unor oameni cari nu le merită, pentru că o generație nu este ca și generația precedentă, ar fi recunoscut că decât munca silnică a țăranului, care se ridică din când în când într’o cumplită rebeliune, e mai bine, după religia creștină, deși creștinii cei dintâiu au avut sc avi și au recunoscut sclăvia, să se dea țăranilor libertatea. Filosofii din Paris și de aiurea îl aplaudau pentru măsurile pe care le lua. Dar, orice ar fi răspuns oamenii din Țările de Jos și cin Ungaria, din alte păr'i aia stă-pânir i sale, — cei mai zgomotoși au fost Ungurii și viitorii Belgieni, din Țările de Jos —, ei ar fi adăugat: „O fi așa. dar ținem la privilegiile noastre”. Un fel de a gândi care se întâlnește și astăzi în clasele populare din anumite regiuni. Nobilii din Țările de Jos spuneau : noul ni trebuie Constituția noastră medievală; prin urmare tot ceia ce împăratul cu intenții filantropice și umanitare a introdus, e un păcat față de aceste așezăminte care erau menite să nu se clintească niciodată. Și la Unguri este același lucru.
Iată lupta dintre imperialismul raționalist și medievalismul acesta care a trecut prin atâtea veacuri și s’a lipit așa de strâns de sufletul omului. Căci oamenii iubesc înainte de toate, nu lucrurile care sânt bune prin ele înseși, ci lucrurile în care au ei o parte, chiar dacă partea aceasta ar fi o caricatură.
Dacă împăratul n’a biruit pretutindeni, ca în Țările-de-Jos, care au revenit la vechiul regim, ca în Ungaria, care s’a întors mai puțin la ceia ce fusese înainte, dar, din reformele lui Iosif al II-lea, multe i-au supraviețuit. Insă, dacă ar fi biruit pretutindeni evul mediu, noi n’am avea nicio formă de imperialism în secolul al XlX-lea. Din două motive: fiindcă evul mediu este local, el stă locului și iubește locul unde stă și, al doilea motiv, pentru că evul mediu se conduce de autoritate, pe când raționalismul nu cunoaște decât Omul care cugetă în același fel, omul supus unei logice stricte, unei raționări perfecte. Suveranul este stăpânul unui oarecare ținut, pe care ținut nu-l mai vede în bucăți ca odinioară- Raționalismul cere să fie însă o formă rațională, care să se poată explica, să se poată apăra logic. Revoluția francesă a dărâmat atâta în calea ei, pentru ce? Pentru că lucrurile acestea de trecut nu puteau să aducă o îndreptățire. Pentru a o face ar fi trebuit odinioară să se scoată nu știu câte documente, nu știu câte manuscrise, ca să arăte că este cutare lucru fiindcă într’un anume moment s’a produs un eveniment, o Schimbare, și trăiește cineva în resultatul acelui eveniment sau acelei schimbări. Dar, în concepția raționalistă, aceasta n’are valoare, ci trebuie să se afle explicația plecând numai dela anumite principii de caracter general, care în epoca noastră, prin altă psihologie, au ajuns să nu mai fie așa de esențiale.
Ce fac deci acești Suverani cari sunt convinși cu toții că ei pot guverna orice fel de oameni ? Dacă au mijloacele materiale pentru a-și anexa o provincie, pentru a-șieăpăta un număr oarecare de ființe omenești, ei își simt o singură datorie: aceia de a-i trata uman, de a ajuta înaintarea lor, desvoltarea lor materială, fericirea lor pe pământ: să aibă mai mulți boi, mai mulți cai, mai multe oi, casa lor să capete mai multe fereșii, etc. Maria-Teresa n’a fericit oaie Ardealul, și Iosif al II-lea, după dânsa, în felul acesta ? Ce erau Românii aceștia ? Un număr de oameni înapoiați. Care era datoria Suveranului ? De a-i sili să-și facă noi case de cărămiiă care să nu fie acoperite cu stuf ca înainte, de a li planta un număr de copaci roditori, de a li vinde anumite produse de fabrică pentru a înlocui cămășile și celelalte veșminte care se făceau până atunci în casă, de a li croi drumuri, de a li săpa canale, de a-i supune la forme administrat ve pregătite geometric, una din alta și pe o linie de ierarhie perfect șigură.
Dar, daci este așa, un Stat se poate întinde oriunde, în vecinătate, este un popor mai slab, un Stat mai șubred. Așa a și fost în anumite cașuri din secolul al XVIII-lea. Frederic al II‘- ea, pe lângă urmărirea „gloriei", pe lângă titlurile ce avea asupra unor teritorii din Silesia de Nord, se simția un perfect organisator și ’ administrator, un fericitor de oameni. Silesia de sigur că a progresat foarte mult pe vremea lui. înainte erau mai multe formații mărunte, răzlețe, într’o desordine abso’u-tă, ca niște rămășițe de ev mediu: a venit el și, de la o bucată de vreme, Silesienii, fiindcă nu se ivise încă adevărata conștiință națională, și, de altfel, ei știau și mai multe limbi, fiind foarte amestecați ca rasă, au fost foarte bucuroși că au un părinte cum este regele Prusiei. Tot așa, la sfârșitul carierei lui Frederic, în războiul pentru moștenirea Bavariei, disputată și de Austria, pe Frederic nu-l interesa că Bavaria este un teritoriu bine definit, că Bavares.i încă de pe vremea lui Tassilo, luptătorul contra lui Carol-cel-Mare, represintă o altă alcătuire istorică, având și o basă romanică, și că dinastia și instituț'ile pe care dinastia le-ă creat, le-a moștenit, le-a păstrat și desvol-tat, creiază o individualitate. Acestea toate nu au nicio valoare în concepția curentă a „Omului".
Exact același lucru ca și, astăzi, în anexarea Austriei. Austria evident că este o țară de limbă germanică, dar, în ce privește caracterul populației, e foartș amestecată, omul alpin fiind amestecat cu foarte multe elemente venite din foarte multe locuri. Aici a fost, apoi, o altă dinastie, un catolicism fanatic; metropola aceia vienesă e mai aproape de Paris decât de un oraș din Europa centrală. Ce au a face aces-țea, tot după concepția raționalistă a secolului XVIII-lea, dacă străzile sunt mai bine curățite, dacă felinarele se înmulțesc, dacă este mai multă ordine \ Astăzi ca și pe la 1770... Numai cât mi se pare că nu este exact același lucru, fiindcă fondul sufletesc a evoluat.
Dar cașul cel mai caracteristic pentru imperialismul venit din raționalism, îl oferă Polonia. Polonia era un teritoriu, pe teritoriul acesta erau oameni. Această Polonie, supt vechiul regim al liberului veto și al adunării, în diete, a mii și mii de nobili, cari petreceau supt corturi, mâncau, beau. făceau politică, strigau și se băteau între dânșii, Polonia, cu Confederații, Confederaț'a de la Bar și celelalte grupări disidente, cu lupta dintre protestanți și catolici, cu dușmănia dintre diferitele provincii, supt reg'mul, ultim, al lui Stanislas Poniatowski, om inteligent și iubitor de cultură, care a dat Varșoviei un splendid palat și l-a împodobit cu opere de artă, supt regimul lui de Curte, imitat după cel dela Versailles, nu putea face fericirea provinciilor. Și, atunci, care era datoria lui Frederic al II-lea, cel mai bun administrator din toată Europa, care era datoria Mariei-Terese', mamă pentru oricâți copi, — nu mai vorbesc de Ecaterina a Il-a, binefăcătoare prin reforme „filosofice?” A împărți Polonia fără nici cel mai mic scrupul, doar Maria-Teresa, din punct de vedere religios, protestând, dar „a plâns și a luat”.
Același lucru care s’a făcut cu Polonia, era să se facă și cu țările noastre. Ocupație rusească, ocupație austriacă, fel de fel de planuri de reforme. Oltenia a stat un șfert de veac supt stăpânirea austriacă, și, când au plecat Austriecii, ei s’au mirat de ce Oltenii au fost foarte bucuroși să se întoarcă la Domnul sălbatec dela București, Nu trebuie să uităm însă că acest Constantin Mavrocordat înainte de era tilosofiei a început cu reforme de cea mai nobilă inspirație, dar, pentru oamenii dela Viena, el era un înapoiat, un repre-s'ntant al autorității tiranice a Sultanului. S’or fi mirat deci că Oltenii sânt așa de bucuroși să se întoarcă la „Domnul din București“- Doar li s’au făcut drumuri — la Arxavia, Via Ca-rol'na, după numele lui Carol al Vl-lea, — s’a adus atâția coloni bulgari, așezați la Râmnicul Vâlcii și în cutare sat, spre a înmulți populația, s’au creat atâtea mijloace de progres material, toate datorite nesfârșitei iubiri a împăratului pentru oamenii săi, pentru oricari represintanți ai umanității, cari se întâmplau a se găsi în cutare loc. Și asupra pieii noastre s’a exercitat deci imperialismul acesta raționalist care nu face deosebire între popoare, care ține samă numai de întinderea teritoriului, pentru ca asupra lui să se desfășure o operă de refsr-me mântuitoare pentru oricine.
Lecția a VI-a - STĂRI DE SPIRIT ÎN SOCIETATEA FRANCESĂ A SECOLULUI AL XVIII-lea
Înainte de a cerceta felul cum se considera doctrina care ar putea fi asimilată cu imperialismul din timpurile noastre în epoca Revoluției francese și a cunoaște dacă Revoluția este un fenomen de caracter național sau universal și dacă, în acest cas, măsurile recomandate și luate în Franța erau de pus in aplicare Ia orice națiune și în orice țară, putând determina o politică de expansiune dincolo de margenile vechii Francii, aș vrea să revin însă, nu prea mult, în urmă pentru a mai însemna un lucru: dacă în secolul al XVIII-lea, când s’au purtat atâtea războaie între Marile Puteri europene și une ori în dauna acelora care nu faceau parte dintr’însele, a fost o opinie publică prielnică unei astfel de întinderi. De la un timp în secolul al XIX-lea guvernele sănt împinse oarecum în direcția aceasta a cuceririlor; se întâmplă chiar că un guvern, cum a fost al lui Napoleon I-iu, nu se poate menținea decât prin triumfuri cât de dese. S’a spus de Ludovic al XIV-lea, relativ la tapițeriile dela Notre-Dame, că el trimetea steagurile biruinților pentru a împodobi biserica. Napoleon a îndeplinit aceiași funcțiune: se aștepta ca el să facă minunea din fiecare zi. Dictatorii și cuceritorii au totdeauna această osândă asupra lor, că sânt datori cu minuni în serie; se acceptă chiar mai curând o înfrângere făcută în împrejurări eroice decât o guvernare în condiții obișnuite, pentru că în înfrângerea eroică este totuși elementul dramatic pe care lumea îl așteaptă, pe când viața obișnuită este considerată ca un lucru pe care-l poate face oricine și prin urmare nu se plătește sa aibă cineva un dictator și să ridice pe jscut un cuceritor.
Deci ift timpurile noastre se întâmplă că un anume spirit public, o sete de cucerire, un avânt necontenit către glorie, silește orice Conducător de Stat, orice clasă guvernantă să facă o astfel de politică. Dar în secolul al XVIII-lea se poate constata la orice popor, și mai ales Ia țara care se găsește mai totdeauna în fruntea marilor schimbări și inițiativelor însemnate în această vreme, se întâlnește oare la Francesi tendința de a se trece hotarele, de a pătrunde în Spania, de a trece Rinul, de O'ataca Țările de Jos ?
Răspunsul la aceasta trebuie să fie că, în tot cursul secolului al XVIII-lea, manifestații de opinie publică în acest sens nu se întâlnesc. Poporul frances este ocupat de glumele zilnice, de manifestările, une ori spirituale, alte ori violente, brutale, de nemulțămire cu deosebitele regimuri; se fac deci poesii glumețe, se atacă poliția, se dă foc câte unei gherete, mult înainte de Revoluția francesă, care s’a produs în mare parte pentru că lumea era obișnuită cu anarhia din fiecare moment. Se întâlnește o pornire instinctivă împotriva oricării guvernări, chiar dacă guvernarea aceasta era relativ bună, dar marele curent de opinie publică tinzând către expansiune, către stăpânirea altor popoare, nu se poate întâlni.
De altminteri, când se vorbește de națiune în acest secol, ,.națiunea" are alt sens, decât acela în care o considerăm astăzi. „Națiune", „popor", înseamnă tot ce este în afară de guvernare, înseamnă clasele guvernate, cărora ar trebui, după socotința gânditorilor, să li se recunoască anumite drepturi. Pentru ca să existe tendința de a trece un hotar, de a lua în stăpânire o națiune vecină, trebuie să existe însă un sens al națiunii care dorește să se mărească, și cum nu există acest sens, nu poate exista nici tendința aceasta. N’are decât să cerceteze cineva cărțile de Istorie din această vreme, pentru ca să vadă cât de mult lipsește aqest element. Vechile Istorii ale Franciei nu cuprind altceva decât biografii regale, presintate într’o formă tradițională, cu o mulțime de legende, frământate cu atâtea prejudecăți. Aceste vechi Istorii ale Franciei sunt oarecum interesante. și cea din urmă dintre dânsele, scrisă târziu în timpul Revoluției francese, de cineva caro era la închisoare și nu știa care era soarta qe-l aștepta Anquetil, carte destul de răspândită și cetită cu simpatie, nu cuprinde nimic din elementul activ, ațâțător, provocant, care se întâlnește astăzi în cărțile acelea care produc cetitorilor o pornire peste hotare și peste drepturi1 e națiunilor vecine.
Istoria Universală a Iui Voltaire, care este fără îndoială o lucrare foarte interesantă, mai bine informată decât se crede, chiar cu unele elemente de originalitate, căci este vorba de China, de India, căutând a introduce elementul european care nu este frances și fenomenul asiatic, represintă lupta împotriva a ceia ceciede Voltaire că este superstiție, pornirea împotriva autorității care este socotită nedreaptă; sânt critici mai mult sau mai puțin întemeiate în această direcție, dar nu voroește un Frances, în numele poporului frances. Mai mult decât atâta, Voltaire, îndemnat de o princesă germană, s’a apucat să scrie Istoria Imperiului german, a Imperiului, pentru că pe dânsul națiunea germană nu-l interesează, cum nu l-a interesat nici națiunea francesă. Omul care a stat totdeauna în Paris, care n’a avut legături cu provincia, acela căruia cetirea cronicilor și documentelor i se va fi părut lucru apăsător pentru o inteligență vie, va vorbi, și acolo, de diferite evenimente războinice, de tratatele de pace încheiate la cutare vreme va schița anume biografii, dar ceia ce este națiunea germană nu vede. Cum tot trecutul frances nu-l îndeamnă pe o anumită linie de ofensivă, el nu se simte umilit de slăbiciunea militară a Franciei pe vremea lui Ludovic al XV- lea, de incapacitatea generalilor cari se lasă bătuți. El, — și orice Frances de pe vremea aceia, — nu resimte ceia ce ar resimți cineva din timpurile noastre: un sentiment de gelo-sie pentru faptul că Frederic al II-lea este ceia ce este, că izbutește să câștige biruințe și contra Francesilor; el nu crede că Francesii sânt micșorați prin astfel de înfrângeri, care privesc pe generali, fiind datorite și unui anumit moment, lucruri care se pot repara, și, dacă nu, nu e nici o scădere pentru onoarea națiunii. .
Este foarte interesant Voltai-re și în altă privință. El a presintat în același timp și Viața lui Petru cel Mare și viața lui Carol aț XII-lea. In timpurile noastre, când legăturile dintre națiuni sunt foarte- strânse, noi raportăm ceiace se petrece în străinătate către interesul nostru național: fără să fie în joc poporul’nostru, ne gândim la ce s'a întâmplat în străinătate, căutând a ni da samă întru cât lucrul care s’a întâmplat poate fi favorabil sau nu intereselor noastre. Sentimentul acesta Voltaire nu-l putea avea. Am spus că el nu este atâta Fran-ces, cât Parisian, dintr’un sirat foarte restrâns, în care este cultul Omului în genere și prin urmare orice represintant al omului cu literă mare este interesant din punctul de vedere al său personal, și poate fi apreciat după eroismul pe care-l represintă. Carol al XII-lea nu-l interesează pentru rostul lui suedes, ci pentru că este un erou, și am observat și în conferințile mele de la Paris despre Frederic al II-lea cultul contimporan al eroului, arătând că Frederic s’a bucurat de o așa de largă popularitate, pentru că el avea continuu atitudinea eroică, și ea nu venia la dânsul dintr’o pornire de temperament, ci era un lucru precuge-tat: va fi erou în cutare moment, și eroismul acesta s’a manifestat la dânsul, într’o clipă de înfrângere, prin aceia că se hotărîse să se sinucidă: „vivre et mourir en roi“, în scrisoarea versificată trimeasă opiniei publice prin Voltaire.
Voltaire ar fi fost poate mal bucuros, fiind Frances de instinct, dacă nu altfel, dacă un rege al Franciei ar fi făcut așa ceva, dar, cum nu s’a găsit unul atunci și este un rege la Suediei, el își face datoria față de erou unde îl întâlnește.
Și tot așa față de Petru-cel-Mare, care și el este un erou, cu toată lepădarea de orice pompă exterioară a aceluia care se duce la Saardam și ciocănește cu barda, urmărind supremul scop al vieții sale: acela de a avea o flotă, pe care ar fi fost mulță-mit să și-o fi făcut singur. Când duce apoi lupta împotriva Turcilor și e învins la Prut, aceasta n’are a face: ajunge că a făcut actul eroic; faptul că l-au condus Turcii aproape ca pe un prisonier, aceasta nu scade eroul, cum Caro 1 al XII-lea n’a fost scăzut prin înfrângerea dela Pultava și retragerea la Ben-der.
Nu e vorba la Voltaire de o națiune, de un Stat, de un teritoriu, de un dușman care se presmtă față de poporul frances, ci de individualități eroice luate pe rând, așa cum au fost pe vremea Romei, Spartei, Tetei, și a cării contrafacere modernă este luată ca o apariție a unui șir nou de eroi, tot așa de autentici ca și eroii din antichitate.
In astfel de condiții popoarele nu cer nimic. Toată opera diplomației, toată isprava 'generalilor este marea lor distracție ; nu e un fenomen legat de interesul unei țări,.de viitorul unei națiuni și de o ideologie pe care un popor n‘o poate schimba ușor cu altul.
Așa fiind, de vreme ce am constatat această stare de spirit a unei societăți care nu do-ria întindere, care nu căuta con. curență cu nimeni, care nu era bucuroasă de înfrângerea și de zdrobirea nimănui, pe Voltaire îl interesa mult mâi mult ce făcea Ecaterina a II-a în războaiele cu Turcii, — și-i trimetea complimente pentru că a izbutit să bată pe Sultan, dorind împărătesei lingușite să se instaleze la Constantinopol, de și în împrejurări pe care el nu le vedea îndată. Aceasta va explica și cea dintâiu atitudine a revoluționarilor francesî.
Revoluția francesă este, în unele privința prea mult cunoscută, cunoscută cu prea multă abundență în ce privește detaliile, incidentele de stradă și spectacolele de eșafod, dar, ne de aită parte, este prea puțin cunoscută. Cunoaștem doar fenomene parisiene și în legătură cu o anumită clasă din Paris ; nici cu toată lumea parisia-nă, cu atât mai puțin cu lumea francesă. Erau mulți Francesi din Paris chiar, cari n’au fost niciodată în Piața Revoluției, devenită pe urmă Piața Concordiei, ca să vadă funcționând eșafodul; atâția nu fuseseră niciodată la un club. Cluburile și spectacolele sângeroase ale eșafodului erau pentru un anumit public: anumiți bărbați și anumite femei, caț;i nu aveau altă ocupație și se duceau acolo pentru a urla din tribune la Iacobini sau aiurea, fie și la cele trei Adunări ale Revoluției, ori să aplaude Ia arătarea de călău a capetelor tăiate; totdeauna aceiași oameni Și, în ce privește pe deputați, mai ales la cele d’intâiu două Adunări, și la Legislativă, deputații cari le frecventau erau reduși la număr. După ce Adunarea Constituantă s’a mutat dela Versailles la Paris, mulți nu mai veniau la ședințe; fiindcă nu-i interesau, nu atât de frică sau pentru a nu se compromite; discuția unor legi care treceau peste competența lor nu putea să-i reție. Când s’a hotărît soarta lui Ludovic al XVI-lea, numărul absenților era mare. Revoluția fran-cesă a fost făcută de o minoritate, si în cursul ei s’au săvârșit atâtea crime tocmai din cau-să că guvernanții își dădeau samă că sânt o minoritate și că o mare majoritate, regalistă în-tâiu, republicană, dar în alt sens, De urmă, este împotriva lor. Nimic nu face pe om mai crud, mai turbat, decât frica, și oamenii au trăit o bucată de vreme într’o teribilă frică permanentă, și față de amenințările din afară, și față de cela ce puteau aștepta, și meritau să aștepte, din interior.
Revoluția francesă să nu ni-o închipuim deci ca manifestația puternică a unui popor, care, însuflețit de un sentiment reformist, dar pe o basă națională, ar fi urmărit îndeplinirea unei acțiuni bine chibzuite la început și pe care lumea deplin conștientă era hotărîtă s’o ducă până la capăt. Ar fi o mare greșeală. Dacă ar fi fost un fenomen național, determinat de un prisos militar sau un prisos sufletesc la poporul frances, aceasta ar fi determinat îndată mari acțiuni cuceritoare, dar aceasta nu s’a întâmplat. Revoluția francesă a plecat de la anumite cercuri, de la un număr foarte restrâns de oameni; erau provincii întregi care. nu numai că nu urmăriau ideile Revoluției, dar manifestau în chipul cel mai hotărît că toată afacerea aceasta nu interesează lumea de acolo. In cutare din aceste provincii, pe care Revoluția le-a suprimat apoi, după programul abatelui Siejy&s, anume clase nici n’au vrut să la parte la vot. Și, când li s’a cerut să voteze pentru primele A-dunâri, care ri’au dat resultat, când au votat întâia oară, au făcut ceia ce erau obișnuiți să facă, și, când, neizbutindu-se a se resolva chestiunea financiară în această Adunare premergătoare, a trebuit să se ajungă la Statele generale, pe care regele voise să le evite, având conștiința primejdiei care putea ieși de aici, au fost foarte mulți cari nu știau exact de ce este vorba, șl un număr foarte restrâns de meneurs, cari nu erau înțeleși între dânșii și nu veniau dintr’o agitație generală, au provocat Revoluția francesă.
Cum se poate crede că Montesquieu, biet magistrat de provincie, care interzicea rudelor sale tinere să cetească „Lettres Persanes" ale tinereței sale, un om așa de comod și simandicos, să fi fost un agitator revoluționar, sau ușuratecul Voltai-re, pe care îl satisfăcea propria lui ghidușie, să fi umblat cum umbla până ieri un agitator politic din loc în loc, scormonind toate nemulțămirile, pentru o acțiune subversivă 1 Cei mai nenorocit om din timpul Revoluției francese ar fi fost Voltaire, dacă l-ar fi deranjat cineva din rosturile lui, prin urletul unei străzi pe care a desprețuit-o totdeauna și cu care n’a avut și nu putea să aibă niciun fel de contact. Sau Rousseau, un spirit așa de singular, urând pe toată lumea și veșnic nemulțâmit cu ei însuși, pierdut întT’o viață casnică umilitoare, asupra căreia biografii filosofului păstrează une ori tăcere, omul care rămăsese sufletește totdeauna în Geneva, al cârii organism politic era un lucru cu totul particular, cum nici n'a mai existat și nu se va putea niciodată reproduce în viitor, nu putea să aibă nici ambiția, nici mijloacele de a produce o schimbare de situații în țară străină. Nu era principial revoluționară nici atmosfera de la 1789 a unor aleși, cari niciodată în viața lor n’au fost visat un astfel de rol și cari nu aduceau de acasă decât cereri de amănunte, în așa—numitele caiete, cu un cuprins adesea contrazicător.
Așa presintându-se lucrurile, asupra cărora am crezut de folos să mă întind, să uităm și legenda Revoluției francese tn ea însăși și legenda Revoluției francese ca fenomen de energie națională, îndreptând societatea francesă contemporană către cucerirea Europei și către subjugarea altor națiuni. Așa ceva nu există. Un foarte vechiu discurs la Academia francesă al lui Mignet, care a scris o bună Istorie a Revoluției în linii generale, arată că a existat înainte de Adunarea Statelor Generale un singur program, al abatelui Sieyes. Tot ce s’a făcut, pănă și la împărțirea Franciei în departamente, pleacă de la acestălalt singuratec, foarte priceput în materie de argumentații filosofice, dar și el fără calități de agitator, vorbind slab și gata să se supere de câte ori nu se primia o propunere a lui, pentru ca mai mult timp să refuse de a participa la discuții. Nici acesta, un mare revoluționar activ. Gesturile lui Mirabeau erau aduse de acasă, cum discursurile îi erau pregătite adesea de secretarul lui.
Să nu creadă deci cineva că în această întâie fașă de dibuiri a putut Revoluția francesă să aibă un program de politică exterioară. Nu se simțiau nici vecinii amenințați prin aceia că s’a petrecut în Franța o schimbare de acestea care-i da un caracter constituțional în locul vechii forme tradiționale de până atunci. Războiul cu „Puterile" a venit târziu, în 1792 numai, și dintr’un anume motiv. Nu opinia publică l-a cerut, când Ludovic al XVI-lea sărmanul a venit într’un costum special, de mare șef de șotire, pentru ca să anunțe Adunării legislative un lucru pe care nu-l voia de loc. Pornirea ofensivă pleacă sau dintr’o anume filoso-fie politică pe care a ajuns a o cunoaște numai epoca noastră, sau dintr’o falsă interpretare a Istoriei, și nu existau nici una nici alta la 1789.
In ce privește clasa militară, ca iubia războiul, dar nu scopurile războiului, sensuL Era o distracție pe care un om de bună familie se simția dator să și-o caute de câteva ori în viață. Nu e același lucru ca în timpul Marelui Ră’zboiu, când o întreagă castă militară, în special la Berlin, a vrut războiul, și l-a avut. Pe vremea aceia armata însemna altceva decât armatele europene la 1914. Războiul revoluționar care a fost preconi-sat așa. de târziu a venit din anumite necesități de partid; cutare partid avea nevoie în momentul acela de războiu ; răz-‘ boiul întră în calculul făcut de acest partid pentru ca să se servească interesele sale și din nenorocire pentru el, nu le-a putut servi.
Numai în ideia raționalistă a Revoluției francese’ era ceva care putea să ducă la o lungă serie de războaie și la consecințe pe care nimeni nu putea să le prevadă.
Lecția a VII-a CE ERA ÎN JURUL FRANCIEI REVOLUȚIONARE
In lecția aceasta o să fie vorba de cea d’intâiu atitudine a oamenilor Revoluției francese față de întrebarea aceasta dacă hotarele unui Stat sânt a se schimba sau nu sânt a se schimba, și dacă îndreptățirea aceasta trebuie căutată în domeniul juridic, în domeniul unor obișnuințe medievale din care fac parte și aceste considerații juridice speciale, sau dacă oamenii aceștia ai Revoluției francese în considerarea chestiunii hotarelor se îndreaptă după altceva.
Pentru a ajunge la cunoașterea stărilor de spirit am întrebuințat această metodă. Am luat pe vecinii Statului frances așa cum se presintă la 1789 și am căutat să văd dacă în apropierea hotarelor acestora ale vechii Francii existau oarecare tendinți de schimbare, care să fi provocat intervenția armatelor francese și, după aceia, consecințile produse de armatele care intervin : ocupația mai îndelungată, anexarea, ceva asă-mănător cu ceia ce se petrece, din nenorocire» în momentul de față înaintea ochilor noștri intre Rusia și Finlanda, în care se pare că se inventează lucruri ce nu s’au petrecut, se caută a se crea o anumită stare de spirit bolnăvicibasă în mijlocul muncitorimii, pentru ca pe urmă să se spună că armatele rusești întră pe teritoriul finlan-des cu o misiune liberatoare, clasele muncitorești apăsate așteptând cu nerăbdare apariția armatei sovietice. Să vedem dacă la hotarele vechiului Stat franees se găsesc în formațiunile provinciale grupări umane care să aștepte cu nerăbdare o intervenție liberatoare din partea armatelor regalității constituționale, sau, de la 1792 înainte, a armatelor Republicii francese ieșite din Revoluție.
Pe urmă vom căuta, în altă lecție, să vedem cari sânt agenții pe cari i-a putut întrebuința Revoluția francesă pentru ca prin ei, ca agitatori politici și ca șefi de armată, să se petreacă anumite schimbări, care ar putea să fie în legătură cu acele anumite stări de spirit și tendinți manifestate în teritoriile vecine.
Să luăm deci harta Franciei, pe singura lăture importantă, care este cea de Est, pentru că laturea cealaltă este a Pirenei-lor, cari sânt un element isola-tor, de și Ludovic al XIV-lea a putut să spună nepotului său Filip, când acesta a luat coroana Spaniei, că de acum înainte numai sânt Pireneii, dar vorba aceasta a rămas zadarnică, căci, de fapt, supt Filip al V-lea, Spania a păstrat tot vechile ei tradiții, și față de Franța n’a avut altă atitudine decât a Habsburgilor odinioară. Iar, în ce privește granița de Nord, acolo este Canalul Mânecii —, și dintre Englesi se apropie de ia început de Revoluție doar acel Sir Samuel Romii'y, de care a vorbit la 1818 Benjamin Constant, arătîndu- i legăturile cu însuși Mirabeau—, granița de Apus este Oceanul.
Granița aceasta răsăriteană s’o luăm de la Marea Nordului până la Alpi, ca să vedem ce formațiuni politice erau acolo, care era starea de spirit în aceste formațiuni politice, dacă acolo se manifestă fenomene revoluționare. Insă trebuie să băgăm de samă ca aceste fenomene revoluționare să fie în sensul Revoluției francese, să fie în esența lor potrivite cu Revoluția francesă, pentru că revoluțiile sânt de multe feluri, și sînt și revoluții conservatoare.
Avem întâiu provinciile belgice ale Casei de Austria. Atunci când posesiile habsburgice s’au împărțit, aceste provincii belgice, aceste „Tări-de-Jos“, care erau odinioară în legătură cu Spania, au trecut la Viena, fără să fie, în realitate, o legătură directă, ci numai anumite posibilități de trecere a trupelor, reglementate prin cine știe ce convenții și obișnuințe. De la Viena se guvernează, prin guvernatorii trimeși de împărat aceste Țări-de-Jos.
Ce sînt ele în apropierea anului 1789 ? Cum am spus și în-tr’o lecție precedentă, acolo se păstrează în cea mai mare part.5 așezămintele evului mediu, și psihologia oamenilor cari se află acolo nu se deosebește de cea medievală. Este o nobilime care a rămas pănă în timpurile noastre foarte conservatoare. Statul belgian actual are deci un caracter curios : o înfățișare foarte democratică, cu organi-sații populare socialiste care au dominat în unele împrejurări situația, dar alături de tendin-țile acestea spre o democrație foarte înaintată este o aristocrație care s’a păstrat, și influența foarte adâncă a clerului. In timpul Marelui Războiu, conștiința naționa'ă a Belgiei, care nu putuse răspinge cucerirea germană, de si se luptase cu cea mai mare îndărătnicie împotriva străinului apăsător, conștiința aceasta se cuprinde în doi oameni, dintre cari unul este un șef socialist care a trăit până dă-unăzi, căci a murit acum câteva săptămâni, Van Der Velde, care a fost și la noi la Iași în timpul refugiului nostru și a întărit credința noastră în biruința finală, iar celălalt, un om admirabil, Cardinalul Mercier, care a resistat, prin mijloacele prestigiului Bisericii catolice și prin ale patriotismului său, împotriva ocupației. Când a fost tras la răspundere, el a invocat drepturile sale în calitatea lui de arhiepiscop, de cardinali, și, când oamenii ocupației îi arătau că acțiunea lui este revoluționară, aducea înainte texte, iar, dacă nici textele nu parveniau să convingă pe unii ofițeri germani, observa : „nu este vina mea dacă d-stră nu știți franțuzește". Lupta poporului belgian a fost represintată deci de un șef socialist șl de un cardinal, si aceasta vă spune tot rostul Belgiei. Pe de altă parte, nu poate exista un rege mai popular, mai legat de toată populația de acolo, din toate stratele, decât regele Belgiei, și pe vremea regelui Albert și pe vremea actualului rege Leopold, dar, cu toate acestea, Curtea cuprinde un număr de coborîtori ai marilor familii de odinioară, a căror întreagă atitudine arată cât de mult s’a păstrat până în momentul de față sentimentul acesta al unei foarte vechi și dârze aristocrații. Este apoi o burghesie care în Istorie a lăsat urme glorioase prin resistența față de regii Franciei, ca la Courtray și Rosebecque. Și, în sfârșit, o țărănime de o altă orientare decât a nobilimii sprijinite pe privilegiile de odinioară. Este foarte greu ca într’o țară așa de mică să se găsească forme de viață așa de deosebite și antagonisme profunde care totuși nu primejduiesc țara, precum o primejduiește în oarecare măsură antagonismul dintre elementul valon, de limbă fran-cesă, și elementul flamand, care vorbește un dialect german.
Pe la 1789, situația nu era ace--asi în deosebitele provincii, pentru că viitoarea Belgie era o colecție de provincii și fiecare din provinciile acestea, Brabantul, Hainaut, Flandra, Limbourg, avea altă origine istorică, altă desvoltare și altă tradiție. Și, cum spuneam în altă lecție, toate deosebitele teritorii pe care le stăpânia Casa de Austria își aveau zestrea lor ereditară deosebită. De zestrea aceasta a lor istorică nu se poate atinge Suveranul. Iosif al II-lea a vrut să introducă anumite reforme, care, din punctul de vedere al rațiunii, al filantropiei, al avantagiilor materiale, evident că se puteau aprecia, însă locuitorii Țârilor-de-Jos, indiferent de clasa lor, n’au vrut să primească reformele lui, și împotrivirea aceasta față de reforme a mers așa de departe, încât s’au produs fenomene revoluționare. In frunte au fost intelectualii aparținând clasei mijlocii. Cutare avocat, Van der Noot, pe care-l întâlnește cineva apoi la Paris, a fost silit să fugă și a fost primit în mediul revoluționar. Dar avocatul acesta revoluționar din Țările-de-Jos, care avuse un rol esențial în ce privește lupta contra reformelor împăratului, n’are, sufletește, nimic a face cu oamenii Revoluției. Aceștia plecau de la un crez raționalist: pentru dâhșii trecutul n’are nici-o valoare, o îndreptățire istorică nu însemna nimic, pe când rebelii din Țările-de-Jos presintau contrariul, privilegiile fiind pentru ei lucrul de căpetenie, moștenirea istorică, aceia ce trebuie să birue; rațiunea era liberă să judece cu logica ei, dar aceasta nu angajează oameni cari sint deprinși să judece altfel și al căror patriotism consistă in a se păstra formele vechi neatinse.
Deci, în unele împrejurări, „Belgienii** aceștia pot să folosească Revoluției francese și Revoluția francesă poate să se folosească împotriva Casei de Austria de această nemulțămire și de forma revoluționară în care ea s’a. îmbrăcat, dar aceasta nu înseamnă că locuitorii din Țările-de-Jos ar fi dorit intervenția revoluționarilor francesi, că ar fi prevăzut o schimbare a stărilor de lucruri care să fie determinată de ideile dominante în Franța de la 1789 și la 1792, când intrară Francesii acolo, să fi tins la o uniformisare a felului de viață politic în aceste două țări, așa de deosebite între dânsele.
Este, apoi, o altă țară în părțile acestea care a avut și relații foarte rele cu Franța, pe vremea lui Ludovic al XlV-lea, când, ca astăzi, Olanda a fost inundată pentru ca pătrunderea armatelor francese să fie împiedecată, și deci nu se poate zice că intre Olanda și Franța ar fi fost tradiții istorice comune. Aceasta cu toate că și în Olanda a fost o mișcare revoluționară. Acolo era un curent pe care l-am putea numi democratic și, pe lângă aceasta, tendința, tot mai „monarhică", pe care de multă vreme me o manifesta stathuderul. Stathuderul era succesorul guvernatorului spaniol de pe vremuri, pentru ca și Olanda, ca și viitoarea Belgie, a fost cândva provincie spaniolă. In lupta aceasta a învins partidul sprijinit de Prusia pe acela care, de ia suirea pe tron a lui Wilem de Orange, se sprijină pe Anglia. Erau niște legături de familie prin căsătorie între stathuderul de pe la 1780 și dinastia prusiană, și succesorul lui Frederic al II- lea, Frederic Wilhelm al II-lea, a trimes deci armatele sale, supt conducerea ducelui de Braunschweig, care, față de slabele mijloace de apărare ale Olandesilor, a câștigat ușor biruința uneia dintre cele mab bune armate din lume. Exista deci acolo o revoluție și acum rămăsese o stare de spirit postrevoluționară, ca oriunde a fost o revoluție care n’a izbutit și o apăsare a căzut grea asupra populației care nu mai poate urmări scopurile el. Dar și aici punctul de vedere al Olandesi-lor în revoluția lor n’are nimic a face cu acei raționalism al Revoluției francese.
