Acesta este regele „glorios”, „regele soare", după o terminologie cam banală, de pus în legătură cu o medalie și cu un baiet, căci niciodată el n’a reclamat permanent acest titlu și nu se vede întru cât l-ar fi dorit și ar fi fost încântat de dânsul.

    De unde vine această „glorie"? Vine din învățământul iesuit. Spiritul Renașterii a trecut în acest învățământ al clericilor cari au format toate generațiile de la începutul secolului al XVII-lea. In acest învățământ este vorba de Grecia, de Roma și de voința lui Dumnezeu întrupată în soarta „poporului ales", a poporului evreiesc; dar în același timp este și Grecia văzută în personalități ca a lui Miltiade, Temistocle, Epaminonda și Pelopida, și sînt Romanii din vremea Republicii, din vremea Imperiului, presin-tați ca niște setoși de această glorie a armelor. O anumită literatură și o anumită școală au pus societatea aceasta pe o linie care este linia „gloriei" Dar regalitatea de „glorie" nu trebuiș să fie confundată cu un imperialism cuceritor. Imperialismul cuceritor nu întrebuințează totdeauna soarta unei bătălii câștigate; el poate câștiga foarte ușor un Stat prin aceia că în el se găsesc un număr de oameni ambițioși cari-șj trădează țara și pun la dispoziția cuceritorului. Re pot întrebuința astfel metode pașnice prin care nu sacrifică cineva nimic și își întregește foarte larg hotaiele.

    Intr’o altă lecție am observat un lucru: Frederic al II-lea a moștenit o mulțime de provincii răzlețe: el avea un teritoriu ia Rinul-de-Jos, la Cleve, un teritoriu central care era Marca de Brandenburg, și Ludovic al XV-lea îi spunea în batjocură lui Frederic al II-lea: „Monsieur le Marquis de Brandebourg", iar, pe lângă această basă a țărilor lui, moștenirea lui Albrecht de Hohenzollern, fost Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni, trecut la religia protestantă, Prusia aceasta, care nu era legată de Brandenburg; el avea drepturi asupra Silesiei. Un imperialism cuceritor înseamnă însă întâiu a consolida aceste sfărâmături și pe urmă, pe basa acestui Stat consolidat și cu o armată care să fie scoasă de acolo, să se înceapă un războiu în direcția în care se presintă posibilitatea unei întinderi. Așa face Frederic al II-lea? Nu. Este adevărat că a reclamat întâiu numai trei teritorii în Silesia-de-Sus, și pe urmă a luat și altele, anexând și Silesia-de-Jos, dar cu superioritatea evidentă a armatelor sale se putea merge mai departe. Totuși în Germania n’a urmărit astfel de cuceriri pentru a forma marele Stat german.

    Ce era pentru Frederic al II-lea Frederic Barbă-Roșie, toată tradiția mare a imperialismului german din evul mediu ? El a scris doar Istoria Casei de Brandenburg. E un Hohenzollern care a căpătat pământuri și este gata să mai ia și altele, dar fără a risca prea mult, iar, în ce privește armata lui, ea este făcută din soldați de pretutindeni. în legătură cu așa-numiții ,.Lungi" ai tatălui său, Frederic-Wilhelm I. Erau o mulțime de Francesi în această armată ; armata era comandată de oameni formați în Franța. Francesi din Franța, Francesi formați în teritoriul prusian și cari se deplânseseră cu tara.

    Regalitatea de ”glorie” este ceva peste realitate, și Frederic însusi dă definiția acestei regalități de glorie, el care curte nește pe un om de un caracter așa de inferior cum era VoHaire, capabil de toată nerecunoștința chiar fată de acela pe lângă care fusese șambelan, pentru că acesta era un distribuitor literar de "glorie". Remită ti a lui era așa de bine pregătită. încât acea doamnă francesă spunea: dacă ar veni Frederic al II-lea la Paris să Văd și eu un erou !

    Cu aceasta am ajuns la margenea epocei moderne și ne apropiem de începutul vremii contemporane, asupra căreia trebuie să se întindă o expunere mult mai amănunțită a tuturor elementelor pregătitoare pentru a înțelege, imperialismul din zilele noastre, si atunci vom avea în lecția viitoare naționalismul fată de noțiunea imperialistă.

Lecția a V-a - RAȚIONALISMUL IZVOR AL IMPERIALISMULUI

    Ați văzut de unde a venit imperialismul lui Ludovic al XIV-lea, că această așa de interesantă personalitate istorică datorește tendințile sale de a întinde margenile teritoriului frances, nu unei singure cauze, ci mai multora : am încercat să stabilesc o legătură între Monarhia spaniolă a lui Filip al II-lea și între Monarhia francesă a lui Ludovic al XIV-lea, și cred că v’am dovedit că, tocmai din causa acestei legături cu regele Spaniei, Ludovic al XIV-lea nu este pe linia regilor francesi. Linia aceasta avea alt caracter, și nu numai că ea este întreruptă prin Ludovic al XIV-lea, dar ea nu va mai fi niciodată, reluată. Nu mai vorbesc de regii francesi moderni, cari vin din altceva și în cari intră totuși ceva din spiritul Revoluției francese, ci de cei doi urmași până la Revoluție, cel din urmă fiind martor al ei, Ludovic al XVI-lea și Ludovic al XV-lea, cari sânt pe linia deviată, deraiată a regalității francese. Tendințilș acestea către o dominație europeană nu se întâlnesc la dânșii; ele au încetat cu Ludovic al XIV-'ea, poate tocmai din causă că influența spaniolă, care îndeamnă către un anume imperia.ism, dacă se exercită asupra lui Ludovic al XVI-lea, nu poate continua să se exercite asupra celorlalți.

    Monarhia francesă este amestecată de acum într’o mulțime de războaie, care sânt mai mult de echilibru european. Echilibrul european nu putuse să domine politica lui Ludovic al XIV-lea, dar de la el înainte regii Franciei, ca și ceilalți suverani contemporani, se referă cu mai multă sau mai puțină sinceritate, la această doctrină, după care toate Statele așezate în anume hotare la 1648 trebuie să se păstreze în proporțiile fixate atunci.

    Atunci, se pune întrebarea: dacă Ludovic al XV-lea, din lipsă de energie, din despreț față de ceia ce peniru alții putea să fie un obiect de amb'ție, dacă Ludovic al XVI-lea, din causa dificultăților pe care le oferă epoca sa de reforme, ca și din causa tragediei care l-a prins așa de răpede și l-a dus la eșafod, mu represintă tendința imperialistă în secolul al XVIII-lea, acest secol are sau ba în el însuși elemente care să poată servi pe urmă ia forma specială de imperialism care se întâlnește de la o vreme în epoca Revoluției francese și care se întrupează la capătul Revoluției în continuatorul și întregitorul, consolidatorul operei, care este Napoleon I-iu ?

    Trebuie să răspundem că ten-dinț le imperialiste n’au lipsit secolului XVIII-lea, dar ele pleacă de aiurea. Nu vin din imitația imperialismului habsburgic, d.n Spania ca și din Imperiu, din tradiția creată de Carol Quintul și care a trecut la Ludovic al XIV-lea, ci dintr’un motiv de caracter general, ce se leagă de starea de spirit specială creată în Franța și din Franța întinsă în Europa, chiar cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Raționalismul, care ajunge a pune stăpânire pe spirite în această vreme, este acela cate, prin anumite consecinți ale lui, determină neputința de a se păstra în hotarele proprii a atâtora din suveranii Europei, în acest secol al „fUosofiei”. Dar filosofia recomandă în rândul întâiu reforme „binefăcătoare” claselor fundamentale ale societății, întemeiarea unui nou regim care să nu aibă nimic istoric și nimic religios, ea îndeamnă la prefaceri care erau de caracter material, pentru că este și un astfel de materialism în secolul al XVIII-lea.

    Și, atunci, o altă întrebare se poate pune : cum totuși există tendințile acestea de întindere peste hotare, de anexare a provinciilor străine, într’un secol rare avea atâta de lucru în ce privește noua orânduire sprijinită pe motive materiale și dominată de concepția raționali stă care este caracteristică acestui timp ? Pentru aceasta, raționalismul trebuie urmărit de ia început, ca să vedem ce este în el însuși și ce piedeci întâlniște în calea sa.

    Raționalismul pleacă dela Descartes, dela „Discursul asupra Metodei", care a avut o influență așa de mare asupra jumătății a doua a secolului al XVII-lea. Descartes nu este un scri'tor frances, ei este Frances ca spirit în ce privește partea aceia esențială din spiritul poporului frances care cuprinde logica, consecvența, urmărirea unor idei și continuarea unor acțiuni pe o anumită linie ; este ceva din burghesul frances, înr tr’însul, deși el nu făcea parte din burghesie, ci dintr’o nobilime mai modestă de provincie, dar tipul poporului frances în epoca modernă este burghesul; Francesul se poate recunoaște într’msul, cum se poaț.e recunoaste în aniversarul lui mu’t superior, al cărui gând mprgra mult mai sus, care vedea multilateral și era însuflețit de puternice sentimente religioase, Pascal, spirit matematic cum o arată și invențiile lui în domeniul științific, dar tocmai prin spii-tul matematic este legătura între Pascal, și Descartes, cu deosebirea că Pascal, peste metoda matematică, vede în lumea care o întrece ceia ce este dincolo de ținta ultimă a acestei activități logice, fiind pentru el mult mai. important decât ceia ce a găsit în cale. Dar și unul și altul sunt represintanți tipici ai spiritului frances, care, ch'ar când este vorba de un escalada-tor de ceruri cum a fost Pascal, de un căutător de mistere insolubile, rămâne legat de nota fundamentală a rasei.

    Dar, prin viața sa, Descartes, care a stat atâta vreme în Țările de Jos, care a fost poftit de Cristina de Suedia și și-a isprăvit zilele tocmai din causa acestei călătorii obositoare față de vârsta și starea sa de sănătate, este represintantul spiritului european în ee privește o anumită tendință a lui în momentul când gândește, scrie și exercită influența așa de puternică asupra societății. El este un „mare European" și pregătirea lui latină, cunoștința limbii latine, întrebuințarea limbii latine sânt lucruri care arată că nu avem a face cu un gânditor aparținând unei singure națiuni și unui singur teritoriu, întrupând numai acea națiune și fiind legat exclusiv de acest teritoriu. Franța, pe care a servit-o ca ostaș, este pentru dânsul punctul de plecare, desigur și ceia ce i-o fi încălzit inima, i-o fi stârnit devotamentul, dar avem a face cu un om care cugetă pentru toată lumea, urmărind adevăruri abstracte care să aibă valoare pentru oricine, oriunde ar fi așezat și oricării rase i-ar aparținea și, în afară de aceasta, el nu consideră raționalismul lui ca un punct de vedere și un mijloc de exemplificare, de caracter numai filosofic și în afară de realitate, ci înțelege, ca toți oamenii timpului acelu'a, — Pascal poate mai puțin decât alții, din causa vieții lui scurte, stării lui de sănătate, isolării lui voite din motive religioase în relație cu Port-Royal — să fie un mânuitor de realități. El a trăit în lume, a participat la viața lumii, a luptat alături de alții, a căutat să influențeze anumite personalități conducătoare din această vreme. De aici a ieșit nu numai „Discursul asupra Meto-dei“, dar o întreagă operă a că-rii influență a fost imensă. Avem a face cu cineva care se gândește la Om, care întrebuințează mijloace ce sânt la îndemâna oricărui om și țintește către scopuri care să fie în legătură cu luminarea umanității în genere. Prin aceasta el deschide un drum nou, care este în legătură și cu șirul de idei pe care le urmărim în cursul din acest an.

    In secolul al XVII-lea, în care a trăit și a scris el, sunt două-trei tendinți. Una din ele e în legătură cu acea generalitate umană, cu acea gândire comună tuturor oamenilor, cu mijloace care nu sânt numai ale unora, ci ale tuturor, și cu scopurile care, odată atinse, pot să ajute la ceia ce se considera pe atunci ca drumul lung al progresului uman. Dar, pe lângă aceasta, mai sânt două alte ten-dinți, dintre care una va fi întreruptă o bucată de vreme, rămânând să învie mai târziu și să exercite o înrâurire mult mai puternică asupra spiritelor, de cum o exercitase la început. In Ludovic al XIV-lea este, pe lângă imitatorul lui Filip al II-lea, care și el nu e decât continuatorul împăraților bizantini prin-tr’o lungă transmisie care pleacă din fundul evului mediu și chiar din epoca romană, Suveranul după Biblie, acela care represintă voința lui Dumnezeu, omul prin care lucrează Dumnezeu, după ce Dumnezeu a co-borît în sufletul lui anumite elemente, care nu sânt în sufletul altor oameni. Regii de acest tip continuă pe vechii regi din Iudeia și Israel, fiind unșii Domnului’ după teoria pe care o întâlnim în Bossuet, care cuprinde, în „Discursul despre Istoria un versală”, și anumite elemente în legătură cu desvoltarea ideilor imperialiste: Dumnezeu lucrează asupra unei epoci, căci „omul se agită și Dumnezeu îl conduce11. Dar. pentru ca Dumnezeu să poată face dintr’o societate ceia ce vrea el, nu poate întrebuința pe toți regii unui timp, ci trebuie să se oprească asupra unuia care întrupează mai mult voința divină.

    Marele realisator al voinții divine din secolul al XVII-lea este Ludovic al XIV-iea. Dacă el ia o provincie, fie și pe basa unor anumite pergamente și a unei anumite transmisiuni de drept, cei cari sânt cuceriți astfel pot să-l primească pentru că este voia lui Dumnezeu, ceia ce face el aparține părții rezervate Cesarului, numai cât: „Dați lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și Cesarului ce este al Cesarului", se transformă puțin : „Dați Cesarului și ceia ce d to-rați lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu n'are nevoie de partea care-i revine, decât numai atunci când ea se găsește în mâna Cesarului voit de el“. Dar tot odată mai este, la Ludovic al XIV-lea și ceva roman. Când e vorba de imperialism, de sigur că în imperialismul de acum nu este nimic care să vie din Plutarh și din felul cum se înfățișa Istoria romană pe vremea iui Roi lin, dar pe vremea aceia felul cum se înțelegea Roma a contribuit foarte mult la această imposibilitate de a se rnărgeni un Suveran între hotarele moștenirii sale. Astfel și la Ludovic al XIV-lea, pe o vreme când Istoria romană era în program, e o influență a Cesarilor de odinioară. August nu este pomenit dese ori în scrisul timpului, dar cu toate acestea și August era întrupat în personalitatea așa de cuprinzătoare a lui Ludovic al XlV-lea.

    Dar ceia ce domină e concepția universală, a Omului în sine și a Omului prin Om, cere iese din raționalism. Evul mediu a fost foarte dese ori atacat, pângărit și scăzut, considerat ca o epocă de ignoranță, și toată lumea ar fi trebuit să fie foarte bucuroasă când a văzut că se mântuie o vreme așa de fatală pentru închipuitul progres. al omenirii. Dar nu numai că acum se recunosc meritele lui, ci, ici și colo, meritele acestea sânt și recompensate. Evul mediu nu s’a oprit în secolul al XV-lea, chiar în ce privește Franța, iar în unele țări el a trecut și peste al XVIII-lea și peste epoca Revoluției și se continuă până în timpurile noastre.

    Astăzi se vorbește de țări to-, talitare și de țări democratice. Așa-numitele țări democratice, dacă se uită cineva foarte atent la dânsele, arată un important element care vine din evul mediu. Anglia este o țară medievală și până acum, în fundamentele ei, în obișnuințile ei, și tocmai puterea Angliei vine din faptul că acest ev mediu, care avea mult mai multă vitalitate decât toate teoriile politice și sociale ale epocei noastre și decât toate formele de drept- pe care pe urmă omenirea le-a împrumutat dela Romani, ba decât toate ilusiile contemporane, însuflețește și azi Anglia într’o stăpânire mondială caro nu are de loc caracter modern și contemporan. Legătura Dominioanelor cu Metropola sânt de un caracter care este cu totul neinteligibil pentru persoanele care n’au făcut studii de ev mediu. Dacă trece cineva de Paris, care e dominat de ideile Revoluției francese, de ideile napoleoniene, pe care și adversarii regimului republican le au în fundul sufletelor lor, dacă trece cineva dincolo de această formă și de orașul care o cuprinde și exprimă mai bine, pentru a se duce în provincie, provincia trăiește și astăzi cum trăia pe la 1539 și în obișnuințile populației de acolo întâlnește lucruri foarte familiare istoricului care a umblat prin cronicile și documentele medievale. Nu este aici locul să vă înfățișez mai pe larg probele pe care se sprij'nă felul acesta de a vedea lucrurile.

    Dar raționalismul este una și toate obișnuințile acestea din evul mediu, ca și toată autoritatea care vine din Roma de odinioară, ca și toate binecuvântările resultând din ungerea cu mirul sfânt, așa cum fusese unși odinioară Saul și David, toate sânt altceva. Raționalismul este în conflict cu ele toate; el trebuie să se lupte cu ele, ca să capete o biruință pe care și-a căpătat o și de unde au resultat, în secolul al XVIII-lea, anumite porniri către înlăturarea hotarelor, către constituirea unor State mai mari, fără să se întrebe totdeauna mărturia documentară și criteriul de Drept, ci numai prin faptul că dispune cineva în acel moment de mijloacele militare trebuitoare pentru a pune stăpânire pe o țară. Evul mediu cere probele scrise de care v’am vorbit, și, când Erederic al II-lea anexează Silesia, el începe prin a căuta documente spre a se sprijini pe aceste documente, cum făcuse Ludovic al XlV-lea când a căpătat Flandra în puterea dreptului de devoluțiune. Partea documentară, necesitatea documentării este fără îndoială un lucru moștenit din evul media, care e o epocă de pledoarii, de procese care nu-și capătă uneori niciodată sfârșitul. Dar, afară de recursul acesta la probele de Drept care vin dintr’un trecut așa de îndepărtat, la multe din Statele acestea ale secolului al XVIII-lea nu simte cineva că se găsește la o epocă așa de înaintată din desvoltarea omenirii. Ungaria a rămas totdeauna pe o basă de Drept medieval, și până astăzi Dreptul unguresc este în legătură cu culegerea de principii a lui Verboczy, care e dela începutul secolului al XVI-lea și sânt feluri de a argumenta ungurești pe care cineva de aiurea nu le poate înțelege. Polonia a rămas supt foarte multe raporturi în legătură cu trecutul ei medieval, și multe neajunsuri ale Poloniei vin din faptul acesta că acolo evul mediu nu este mort; aristocrația polonă de toate categoriile este întipărită și până astăzi de o conștiință care. aparține epocei regelui Ioan-Albert sau cutărui altuia din înaintașii lui, cari au căutat să întindă prin anume legături feodale sfera de influență a regatului.

    Tot așa în Austria Mariei-Teresei sânt doar mai multe provincii, care nu sânt legate prin altceva decât persoana aceleia care este regina Ungariei în Ungaria, regina Boemiei în Boe-mia, arhiducesă în Austria de sus și în Austria de jos, contesă în Tirol, etc. Fiecare din provinciile acestea are un trecut medieval deosebit și Suverana, sau Suveranul, trebuie să țină samă de toate aceste obișnuințe, și ce se hotărește în Dietele locale, aceasta are o valoare de Drept peste care nu se poate trece. Nu se găsește nimic comun, afară de anumite Consilii, afară de Curtea Mariei-Teresei, care germanisa și austria-cisa, până și pe cel din urmă nobil ungur din Ardeal, când ajungea la. Curtea împărătesei, unde era operă italiană și unde se vorbia franțuzește, unde arhitecți și pictori și sculptori de pretutindeni erau chemați ca să facă locuințile frumoase de la Belvedere și de aiurea și fiecare, ori de unde ar fi venit, ajungea să iasă din tipul tradițional al provinciei sale, pentru ca să se creeze ceia ce se poate numi și pe vremea aceia „omul austriac”. De sigur că Austria aceasta este un Stat medieval, medieval în forme deosebite după fiecare din provinciile care alcătuiesc acest Imperiu. Și Iosif al II-lea n’a reușit în ce privește urmărirea scopurilor sale tocmai prin faptul că el gândia raționalist, că la dânsul era luptă între cele două concepții. Văzând înainte de toate Omul, pentru dânsul Ungurul nu era Ungurul care să aibă toate amintirile trecutului și aspirațiile ce se desfac din el, cu atât mai puțin putea să deosebească Ungurul din Ungaria de jos, Ungurul din Ungaria de sus, Ungurul de la Buda sau Ungurul din Ardeal, care represinta și, pe o basă etnică deosebită, altă fisionomie ungurească ; pentru dânsul, Ungurul era un „om”, un „supus”, un unterthan, și el nu face decât să cultive pa oameni și pe unterthani. In ce privește mijloacele pe care le întrebuința, mijloacele centraliste și întrebuințarea limbii germane, nu trebuie să se creadă că el era naționalist german. Toată cultura lui era france-ă; toată direcția lui era „filosofică”, tot spiritul lui era universal, iar limba germană numai un instrument: pe lângă școala ortodoxă, unită, ungurească din Ardeal, el venia cu școală de limbă germană, care servia ca mijloc de legătură între deosebitele elemente ce se găsiau în Statele sale. Dar toți aceștia cărora el vroia să li impună o anumită formă care pleca din raționalism, nu o voiau. Dacă i-ar fi întrebat care formă li pare mai bună, în abstract ar fi recunoscut poate că este bine să se desființeze anumite privilegii care folosesc de multe ori unor oameni cari nu le merită, pentru că o generație nu este ca și generația precedentă, ar fi recunoscut că decât munca silnică a țăranului, care se ridică din când în când într’o cumplită rebeliune, e mai bine, după religia creștină, deși creștinii cei dintâiu au avut sc avi și au recunoscut sclăvia, să se dea țăranilor libertatea. Filosofii din Paris și de aiurea îl aplaudau pentru măsurile pe care le lua. Dar, orice ar fi răspuns oamenii din Țările de Jos și cin Ungaria, din alte păr'i aia stă-pânir i sale, — cei mai zgomotoși au fost Ungurii și viitorii Belgieni, din Țările de Jos —, ei ar fi adăugat: „O fi așa. dar ținem la privilegiile noastre”. Un fel de a gândi care se întâlnește și astăzi în clasele populare din anumite regiuni. Nobilii din Țările de Jos spuneau : noul ni trebuie Constituția noastră medievală; prin urmare tot ceia ce împăratul cu intenții filantropice și umanitare a introdus, e un păcat față de aceste așezăminte care erau menite să nu se clintească niciodată. Și la Unguri este același lucru.

    Iată lupta dintre imperialismul raționalist și medievalismul acesta care a trecut prin atâtea veacuri și s’a lipit așa de strâns de sufletul omului. Căci oamenii iubesc înainte de toate, nu lucrurile care sânt bune prin ele înseși, ci lucrurile în care au ei o parte, chiar dacă partea aceasta ar fi o caricatură.

    Dacă împăratul n’a biruit pretutindeni, ca în Țările-de-Jos, care au revenit la vechiul regim, ca în Ungaria, care s’a întors mai puțin la ceia ce fusese înainte, dar, din reformele lui Iosif al II-lea, multe i-au supraviețuit. Insă, dacă ar fi biruit pretutindeni evul mediu, noi n’am avea nicio formă de imperialism în secolul al XlX-lea. Din două motive: fiindcă evul mediu este local, el stă locului și iubește locul unde stă și, al doilea motiv, pentru că evul mediu se conduce de autoritate, pe când raționalismul nu cunoaște decât Omul care cugetă în același fel, omul supus unei logice stricte, unei raționări perfecte. Suveranul este stăpânul unui oarecare ținut, pe care ținut nu-l mai vede în bucăți ca odinioară- Raționalismul cere să fie însă o formă rațională, care să se poată explica, să se poată apăra logic. Revoluția francesă a dărâmat atâta în calea ei, pentru ce? Pentru că lucrurile acestea de trecut nu puteau să aducă o îndreptățire. Pentru a o face ar fi trebuit odinioară să se scoată nu știu câte documente, nu știu câte manuscrise, ca să arăte că este cutare lucru fiindcă într’un anume moment s’a produs un eveniment, o Schimbare, și trăiește cineva în resultatul acelui eveniment sau acelei schimbări. Dar, în concepția raționalistă, aceasta n’are valoare, ci trebuie să se afle explicația plecând numai dela anumite principii de caracter general, care în epoca noastră, prin altă psihologie, au ajuns să nu mai fie așa de esențiale.

    Ce fac deci acești Suverani cari sunt convinși cu toții că ei pot guverna orice fel de oameni ? Dacă au mijloacele materiale pentru a-și anexa o provincie, pentru a-șieăpăta un număr oarecare de ființe omenești, ei își simt o singură datorie: aceia de a-i trata uman, de a ajuta înaintarea lor, desvoltarea lor materială, fericirea lor pe pământ: să aibă mai mulți boi, mai mulți cai, mai multe oi, casa lor să capete mai multe fereșii, etc. Maria-Teresa n’a fericit oaie Ardealul, și Iosif al II-lea, după dânsa, în felul acesta ? Ce erau Românii aceștia ? Un număr de oameni înapoiați. Care era datoria Suveranului ? De a-i sili să-și facă noi case de cărămiiă care să nu fie acoperite cu stuf ca înainte, de a li planta un număr de copaci roditori, de a li vinde anumite produse de fabrică pentru a înlocui cămășile și celelalte veșminte care se făceau până atunci în casă, de a li croi drumuri, de a li săpa canale, de a-i supune la forme administrat ve pregătite geometric, una din alta și pe o linie de ierarhie perfect șigură.

    Dar, daci este așa, un Stat se poate întinde oriunde, în vecinătate, este un popor mai slab, un Stat mai șubred. Așa a și fost în anumite cașuri din secolul al XVIII-lea. Frederic al II‘- ea, pe lângă urmărirea „gloriei", pe lângă titlurile ce avea asupra unor teritorii din Silesia de Nord, se simția un perfect organisator și ’ administrator, un fericitor de oameni. Silesia de sigur că a progresat foarte mult pe vremea lui. înainte erau mai multe formații mărunte, răzlețe, într’o desordine abso’u-tă, ca niște rămășițe de ev mediu: a venit el și, de la o bucată de vreme, Silesienii, fiindcă nu se ivise încă adevărata conștiință națională, și, de altfel, ei știau și mai multe limbi, fiind foarte amestecați ca rasă, au fost foarte bucuroși că au un părinte cum este regele Prusiei. Tot așa, la sfârșitul carierei lui Frederic, în războiul pentru moștenirea Bavariei, disputată și de Austria, pe Frederic nu-l interesa că Bavaria este un teritoriu bine definit, că Bavares.i încă de pe vremea lui Tassilo, luptătorul contra lui Carol-cel-Mare, represintă o altă alcătuire istorică, având și o basă romanică, și că dinastia și instituț'ile pe care dinastia le-ă creat, le-a moștenit, le-a păstrat și desvol-tat, creiază o individualitate. Acestea toate nu au nicio valoare în concepția curentă a „Omului".

    Exact același lucru ca și, astăzi, în anexarea Austriei. Austria evident că este o țară de limbă germanică, dar, în ce privește caracterul populației, e foartș amestecată, omul alpin fiind amestecat cu foarte multe elemente venite din foarte multe locuri. Aici a fost, apoi, o altă dinastie, un catolicism fanatic; metropola aceia vienesă e mai aproape de Paris decât de un oraș din Europa centrală. Ce au a face aces-țea, tot după concepția raționalistă a secolului XVIII-lea, dacă străzile sunt mai bine curățite, dacă felinarele se înmulțesc, dacă este mai multă ordine \ Astăzi ca și pe la 1770... Numai cât mi se pare că nu este exact același lucru, fiindcă fondul sufletesc a evoluat.

    Dar cașul cel mai caracteristic pentru imperialismul venit din raționalism, îl oferă Polonia. Polonia era un teritoriu, pe teritoriul acesta erau oameni. Această Polonie, supt vechiul regim al liberului veto și al adunării, în diete, a mii și mii de nobili, cari petreceau supt corturi, mâncau, beau. făceau politică, strigau și se băteau între dânșii, Polonia, cu Confederații, Confederaț'a de la Bar și celelalte grupări disidente, cu lupta dintre protestanți și catolici, cu dușmănia dintre diferitele provincii, supt reg'mul, ultim, al lui Stanislas Poniatowski, om inteligent și iubitor de cultură, care a dat Varșoviei un splendid palat și l-a împodobit cu opere de artă, supt regimul lui de Curte, imitat după cel dela Versailles, nu putea face fericirea provinciilor. Și, atunci, care era datoria lui Frederic al II-lea, cel mai bun administrator din toată Europa, care era datoria Mariei-Terese', mamă pentru oricâți copi, — nu mai vorbesc de Ecaterina a Il-a, binefăcătoare prin reforme „filosofice?” A împărți Polonia fără nici cel mai mic scrupul, doar Maria-Teresa, din punct de vedere religios, protestând, dar „a plâns și a luat”.

    Același lucru care s’a făcut cu Polonia, era să se facă și cu țările noastre. Ocupație rusească, ocupație austriacă, fel de fel de planuri de reforme. Oltenia a stat un șfert de veac supt stăpânirea austriacă, și, când au plecat Austriecii, ei s’au mirat de ce Oltenii au fost foarte bucuroși să se întoarcă la Domnul sălbatec dela București, Nu trebuie să uităm însă că acest Constantin Mavrocordat înainte de era tilosofiei a început cu reforme de cea mai nobilă inspirație, dar, pentru oamenii dela Viena, el era un înapoiat, un repre-s'ntant al autorității tiranice a Sultanului. S’or fi mirat deci că Oltenii sânt așa de bucuroși să se întoarcă la „Domnul din București“- Doar li s’au făcut drumuri — la Arxavia, Via Ca-rol'na, după numele lui Carol al Vl-lea, — s’a adus atâția coloni bulgari, așezați la Râmnicul Vâlcii și în cutare sat, spre a înmulți populația, s’au creat atâtea mijloace de progres material, toate datorite nesfârșitei iubiri a împăratului pentru oamenii săi, pentru oricari represintanți ai umanității, cari se întâmplau a se găsi în cutare loc. Și asupra pieii noastre s’a exercitat deci imperialismul acesta raționalist care nu face deosebire între popoare, care ține samă numai de întinderea teritoriului, pentru ca asupra lui să se desfășure o operă de refsr-me mântuitoare pentru oricine.

Lecția a VI-a - STĂRI DE SPIRIT ÎN SOCIETATEA FRANCESĂ A SECOLULUI AL XVIII-lea

    Înainte de a cerceta felul cum se considera doctrina care ar putea fi asimilată cu imperialismul din timpurile noastre în epoca Revoluției francese și a cunoaște dacă Revoluția este un fenomen de caracter național sau universal și dacă, în acest cas, măsurile recomandate și luate în Franța erau de pus in aplicare Ia orice națiune și în orice țară, putând determina o politică de expansiune dincolo de margenile vechii Francii, aș vrea să revin însă, nu prea mult, în urmă pentru a mai însemna un lucru: dacă în secolul al XVIII-lea, când s’au purtat atâtea războaie între Marile Puteri europene și une ori în dauna acelora care nu faceau parte dintr’însele, a fost o opinie publică prielnică unei astfel de întinderi. De la un timp în secolul al XIX-lea guvernele sănt împinse oarecum în direcția aceasta a cuceririlor; se întâmplă chiar că un guvern, cum a fost al lui Napoleon I-iu, nu se poate menținea decât prin triumfuri cât de dese. S’a spus de Ludovic al XIV-lea, relativ la tapițeriile dela Notre-Dame, că el trimetea steagurile biruinților pentru a împodobi biserica. Napoleon a îndeplinit aceiași funcțiune: se aștepta ca el să facă minunea din fiecare zi. Dictatorii și cuceritorii au totdeauna această osândă asupra lor, că sânt datori cu minuni în serie; se acceptă chiar mai curând o înfrângere făcută în împrejurări eroice decât o guvernare în condiții obișnuite, pentru că în înfrângerea eroică este totuși elementul dramatic pe care lumea îl așteaptă, pe când viața obișnuită este considerată ca un lucru pe care-l poate face oricine și prin urmare nu se plătește sa aibă cineva un dictator și să ridice pe jscut un cuceritor.

    Deci ift timpurile noastre se întâmplă că un anume spirit public, o sete de cucerire, un avânt necontenit către glorie, silește orice Conducător de Stat, orice clasă guvernantă să facă o astfel de politică. Dar în secolul al XVIII-lea se poate constata la orice popor, și mai ales Ia țara care se găsește mai totdeauna în fruntea marilor schimbări și inițiativelor însemnate în această vreme, se întâlnește oare la Francesi tendința de a se trece hotarele, de a pătrunde în Spania, de a trece Rinul, de O'ataca Țările de Jos ?

    Răspunsul la aceasta trebuie să fie că, în tot cursul secolului al XVIII-lea, manifestații de opinie publică în acest sens nu se întâlnesc. Poporul frances este ocupat de glumele zilnice, de manifestările, une ori spirituale, alte ori violente, brutale, de nemulțămire cu deosebitele regimuri; se fac deci poesii glumețe, se atacă poliția, se dă foc câte unei gherete, mult înainte de Revoluția francesă, care s’a produs în mare parte pentru că lumea era obișnuită cu anarhia din fiecare moment. Se întâlnește o pornire instinctivă împotriva oricării guvernări, chiar dacă guvernarea aceasta era relativ bună, dar marele curent de opinie publică tinzând către expansiune, către stăpânirea altor popoare, nu se poate întâlni.

    De altminteri, când se vorbește de națiune în acest secol, ,.națiunea" are alt sens, decât acela în care o considerăm astăzi. „Națiune", „popor", înseamnă tot ce este în afară de guvernare, înseamnă clasele guvernate, cărora ar trebui, după socotința gânditorilor, să li se recunoască anumite drepturi. Pentru ca să existe tendința de a trece un hotar, de a lua în stăpânire o națiune vecină, trebuie să existe însă un sens al națiunii care dorește să se mărească, și cum nu există acest sens, nu poate exista nici tendința aceasta. N’are decât să cerceteze cineva cărțile de Istorie din această vreme, pentru ca să vadă cât de mult lipsește aqest element. Vechile Istorii ale Franciei nu cuprind altceva decât biografii regale, presintate într’o formă tradițională, cu o mulțime de legende, frământate cu atâtea prejudecăți. Aceste vechi Istorii ale Franciei sunt oarecum interesante. și cea din urmă dintre dânsele, scrisă târziu în timpul Revoluției francese, de cineva caro era la închisoare și nu știa care era soarta qe-l aștepta Anquetil, carte destul de răspândită și cetită cu simpatie, nu cuprinde nimic din elementul activ, ațâțător, provocant, care se întâlnește astăzi în cărțile acelea care produc cetitorilor o pornire peste hotare și peste drepturi1 e națiunilor vecine.

    Istoria Universală a Iui Voltaire, care este fără îndoială o lucrare foarte interesantă, mai bine informată decât se crede, chiar cu unele elemente de originalitate, căci este vorba de China, de India, căutând a introduce elementul european care nu este frances și fenomenul asiatic, represintă lupta împotriva a ceia ceciede Voltaire că este superstiție, pornirea împotriva autorității care este socotită nedreaptă; sânt critici mai mult sau mai puțin întemeiate în această direcție, dar nu voroește un Frances, în numele poporului frances. Mai mult decât atâta, Voltaire, îndemnat de o princesă germană, s’a apucat să scrie Istoria Imperiului german, a Imperiului, pentru că pe dânsul națiunea germană nu-l interesează, cum nu l-a interesat nici națiunea francesă. Omul care a stat totdeauna în Paris, care n’a avut legături cu provincia, acela căruia cetirea cronicilor și documentelor i se va fi părut lucru apăsător pentru o inteligență vie, va vorbi, și acolo, de diferite evenimente războinice, de tratatele de pace încheiate la cutare vreme va schița anume biografii, dar ceia ce este națiunea germană nu vede. Cum tot trecutul frances nu-l îndeamnă pe o anumită linie de ofensivă, el nu se simte umilit de slăbiciunea militară a Franciei pe vremea lui Ludovic al XV- lea, de incapacitatea generalilor cari se lasă bătuți. El, — și orice Frances de pe vremea aceia, — nu resimte ceia ce ar resimți cineva din timpurile noastre: un sentiment de gelo-sie pentru faptul că Frederic al II-lea este ceia ce este, că izbutește să câștige biruințe și contra Francesilor; el nu crede că Francesii sânt micșorați prin astfel de înfrângeri, care privesc pe generali, fiind datorite și unui anumit moment, lucruri care se pot repara, și, dacă nu, nu e nici o scădere pentru onoarea națiunii. .

    Este foarte interesant Voltai-re și în altă privință. El a presintat în același timp și Viața lui Petru cel Mare și viața lui Carol aț XII-lea. In timpurile noastre, când legăturile dintre națiuni sunt foarte- strânse, noi raportăm ceiace se petrece în străinătate către interesul nostru național: fără să fie în joc poporul’nostru, ne gândim la ce s'a întâmplat în străinătate, căutând a ni da samă întru cât lucrul care s’a întâmplat poate fi favorabil sau nu intereselor noastre. Sentimentul acesta Voltaire nu-l putea avea. Am spus că el nu este atâta Fran-ces, cât Parisian, dintr’un sirat foarte restrâns, în care este cultul Omului în genere și prin urmare orice represintant al omului cu literă mare este interesant din punctul de vedere al său personal, și poate fi apreciat după eroismul pe care-l represintă. Carol al XII-lea nu-l interesează pentru rostul lui suedes, ci pentru că este un erou, și am observat și în conferințile mele de la Paris despre Frederic al II-lea cultul contimporan al eroului, arătând că Frederic s’a bucurat de o așa de largă popularitate, pentru că el avea continuu atitudinea eroică, și ea nu venia la dânsul dintr’o pornire de temperament, ci era un lucru precuge-tat: va fi erou în cutare moment, și eroismul acesta s’a manifestat la dânsul, într’o clipă de înfrângere, prin aceia că se hotărîse să se sinucidă: „vivre et mourir en roi“, în scrisoarea versificată trimeasă opiniei publice prin Voltaire.

    Voltaire ar fi fost poate mal bucuros, fiind Frances de instinct, dacă nu altfel, dacă un rege al Franciei ar fi făcut așa ceva, dar, cum nu s’a găsit unul atunci și este un rege la Suediei, el își face datoria față de erou unde îl întâlnește.

    Și tot așa față de Petru-cel-Mare, care și el este un erou, cu toată lepădarea de orice pompă exterioară a aceluia care se duce la Saardam și ciocănește cu barda, urmărind supremul scop al vieții sale: acela de a avea o flotă, pe care ar fi fost mulță-mit să și-o fi făcut singur. Când duce apoi lupta împotriva Turcilor și e învins la Prut, aceasta n’are a face: ajunge că a făcut actul eroic; faptul că l-au condus Turcii aproape ca pe un prisonier, aceasta nu scade eroul, cum Caro 1 al XII-lea n’a fost scăzut prin înfrângerea dela Pultava și retragerea la Ben-der.

    Nu e vorba la Voltaire de o națiune, de un Stat, de un teritoriu, de un dușman care se presmtă față de poporul frances, ci de individualități eroice luate pe rând, așa cum au fost pe vremea Romei, Spartei, Tetei, și a cării contrafacere modernă este luată ca o apariție a unui șir nou de eroi, tot așa de autentici ca și eroii din antichitate.

    In astfel de condiții popoarele nu cer nimic. Toată opera diplomației, toată isprava 'generalilor este marea lor distracție ; nu e un fenomen legat de interesul unei țări,.de viitorul unei națiuni și de o ideologie pe care un popor n‘o poate schimba ușor cu altul.

    Așa fiind, de vreme ce am constatat această stare de spirit a unei societăți care nu do-ria întindere, care nu căuta con. curență cu nimeni, care nu era bucuroasă de înfrângerea și de zdrobirea nimănui, pe Voltaire îl interesa mult mâi mult ce făcea Ecaterina a II-a în războaiele cu Turcii, — și-i trimetea complimente pentru că a izbutit să bată pe Sultan, dorind împărătesei lingușite să se instaleze la Constantinopol, de și în împrejurări pe care el nu le vedea îndată. Aceasta va explica și cea dintâiu atitudine a revoluționarilor francesî.

    Revoluția francesă este, în unele privința prea mult cunoscută, cunoscută cu prea multă abundență în ce privește detaliile, incidentele de stradă și spectacolele de eșafod, dar, ne de aită parte, este prea puțin cunoscută. Cunoaștem doar fenomene parisiene și în legătură cu o anumită clasă din Paris ; nici cu toată lumea parisia-nă, cu atât mai puțin cu lumea francesă. Erau mulți Francesi din Paris chiar, cari n’au fost niciodată în Piața Revoluției, devenită pe urmă Piața Concordiei, ca să vadă funcționând eșafodul; atâția nu fuseseră niciodată la un club. Cluburile și spectacolele sângeroase ale eșafodului erau pentru un anumit public: anumiți bărbați și anumite femei, caț;i nu aveau altă ocupație și se duceau acolo pentru a urla din tribune la Iacobini sau aiurea, fie și la cele trei Adunări ale Revoluției, ori să aplaude Ia arătarea de călău a capetelor tăiate; totdeauna aceiași oameni Și, în ce privește pe deputați, mai ales la cele d’intâiu două Adunări, și la Legislativă, deputații cari le frecventau erau reduși la număr. După ce Adunarea Constituantă s’a mutat dela Versailles la Paris, mulți nu mai veniau la ședințe; fiindcă nu-i interesau, nu atât de frică sau pentru a nu se compromite; discuția unor legi care treceau peste competența lor nu putea să-i reție. Când s’a hotărît soarta lui Ludovic al XVI-lea, numărul absenților era mare. Revoluția fran-cesă a fost făcută de o minoritate, si în cursul ei s’au săvârșit atâtea crime tocmai din cau-să că guvernanții își dădeau samă că sânt o minoritate și că o mare majoritate, regalistă în-tâiu, republicană, dar în alt sens, De urmă, este împotriva lor. Nimic nu face pe om mai crud, mai turbat, decât frica, și oamenii au trăit o bucată de vreme într’o teribilă frică permanentă, și față de amenințările din afară, și față de cela ce puteau aștepta, și meritau să aștepte, din interior.

    Revoluția francesă să nu ni-o închipuim deci ca manifestația puternică a unui popor, care, însuflețit de un sentiment reformist, dar pe o basă națională, ar fi urmărit îndeplinirea unei acțiuni bine chibzuite la început și pe care lumea deplin conștientă era hotărîtă s’o ducă până la capăt. Ar fi o mare greșeală. Dacă ar fi fost un fenomen național, determinat de un prisos militar sau un prisos sufletesc la poporul frances, aceasta ar fi determinat îndată mari acțiuni cuceritoare, dar aceasta nu s’a întâmplat. Revoluția francesă a plecat de la anumite cercuri, de la un număr foarte restrâns de oameni; erau provincii întregi care. nu numai că nu urmăriau ideile Revoluției, dar manifestau în chipul cel mai hotărît că toată afacerea aceasta nu interesează lumea de acolo. In cutare din aceste provincii, pe care Revoluția le-a suprimat apoi, după programul abatelui Siejy&s, anume clase nici n’au vrut să la parte la vot. Și, când li s’a cerut să voteze pentru primele A-dunâri, care ri’au dat resultat, când au votat întâia oară, au făcut ceia ce erau obișnuiți să facă, și, când, neizbutindu-se a se resolva chestiunea financiară în această Adunare premergătoare, a trebuit să se ajungă la Statele generale, pe care regele voise să le evite, având conștiința primejdiei care putea ieși de aici, au fost foarte mulți cari nu știau exact de ce este vorba, șl un număr foarte restrâns de meneurs, cari nu erau înțeleși între dânșii și nu veniau dintr’o agitație generală, au provocat Revoluția francesă.

    Cum se poate crede că Montesquieu, biet magistrat de provincie, care interzicea rudelor sale tinere să cetească „Lettres Persanes" ale tinereței sale, un om așa de comod și simandicos, să fi fost un agitator revoluționar, sau ușuratecul Voltai-re, pe care îl satisfăcea propria lui ghidușie, să fi umblat cum umbla până ieri un agitator politic din loc în loc, scormonind toate nemulțămirile, pentru o acțiune subversivă 1 Cei mai nenorocit om din timpul Revoluției francese ar fi fost Voltaire, dacă l-ar fi deranjat cineva din rosturile lui, prin urletul unei străzi pe care a desprețuit-o totdeauna și cu care n’a avut și nu putea să aibă niciun fel de contact. Sau Rousseau, un spirit așa de singular, urând pe toată lumea și veșnic nemulțâmit cu ei însuși, pierdut întT’o viață casnică umilitoare, asupra căreia biografii filosofului păstrează une ori tăcere, omul care rămăsese sufletește totdeauna în Geneva, al cârii organism politic era un lucru cu totul particular, cum nici n'a mai existat și nu se va putea niciodată reproduce în viitor, nu putea să aibă nici ambiția, nici mijloacele de a produce o schimbare de situații în țară străină. Nu era principial revoluționară nici atmosfera de la 1789 a unor aleși, cari niciodată în viața lor n’au fost visat un astfel de rol și cari nu aduceau de acasă decât cereri de amănunte, în așa—numitele caiete, cu un cuprins adesea contrazicător.

    Așa presintându-se lucrurile, asupra cărora am crezut de folos să mă întind, să uităm și legenda Revoluției francese tn ea însăși și legenda Revoluției francese ca fenomen de energie națională, îndreptând societatea francesă contemporană către cucerirea Europei și către subjugarea altor națiuni. Așa ceva nu există. Un foarte vechiu discurs la Academia francesă al lui Mignet, care a scris o bună Istorie a Revoluției în linii generale, arată că a existat înainte de Adunarea Statelor Generale un singur program, al abatelui Sieyes. Tot ce s’a făcut, pănă și la împărțirea Franciei în departamente, pleacă de la acestălalt singuratec, foarte priceput în materie de argumentații filosofice, dar și el fără calități de agitator, vorbind slab și gata să se supere de câte ori nu se primia o propunere a lui, pentru ca mai mult timp să refuse de a participa la discuții. Nici acesta, un mare revoluționar activ. Gesturile lui Mirabeau erau aduse de acasă, cum discursurile îi erau pregătite adesea de secretarul lui.

    Să nu creadă deci cineva că în această întâie fașă de dibuiri a putut Revoluția francesă să aibă un program de politică exterioară. Nu se simțiau nici vecinii amenințați prin aceia că s’a petrecut în Franța o schimbare de acestea care-i da un caracter constituțional în locul vechii forme tradiționale de până atunci. Războiul cu „Puterile" a venit târziu, în 1792 numai, și dintr’un anume motiv. Nu opinia publică l-a cerut, când Ludovic al XVI-lea sărmanul a venit într’un costum special, de mare șef de șotire, pentru ca să anunțe Adunării legislative un lucru pe care nu-l voia de loc. Pornirea ofensivă pleacă sau dintr’o anume filoso-fie politică pe care a ajuns a o cunoaște numai epoca noastră, sau dintr’o falsă interpretare a Istoriei, și nu existau nici una nici alta la 1789.

    In ce privește clasa militară, ca iubia războiul, dar nu scopurile războiului, sensuL Era o distracție pe care un om de bună familie se simția dator să și-o caute de câteva ori în viață. Nu e același lucru ca în timpul Marelui Ră’zboiu, când o întreagă castă militară, în special la Berlin, a vrut războiul, și l-a avut. Pe vremea aceia armata însemna altceva decât armatele europene la 1914. Războiul revoluționar care a fost preconi-sat așa. de târziu a venit din anumite necesități de partid; cutare partid avea nevoie în momentul acela de războiu ; răz-‘ boiul întră în calculul făcut de acest partid pentru ca să se servească interesele sale și din nenorocire pentru el, nu le-a putut servi.

    Numai în ideia raționalistă a Revoluției francese’ era ceva care putea să ducă la o lungă serie de războaie și la consecințe pe care nimeni nu putea să le prevadă.

Lecția a VII-a CE ERA ÎN JURUL FRANCIEI REVOLUȚIONARE