La întrebarea: există imperialismul, așa cum îl înțelegem, acolo, în secolul al XVI-iea, răspunsul trebuie să fie, cu toată hotârîrea, de oricine are mijloace directe de informație, nu.
Lecția a IV-a - FILIP AL II-lea, LUDOVIC AL XIV, FREDERIC AL II-lea ȘI IMPERIALISMUL
După Caro! Quintul, pe care um căutat să-l explic altfel decât de obiceiu, cred că s’a fixat convingerea că avem a face cu un om din evul mediu, care gândește așa, care are în mâna sa un număr de State, dar, departe de a urmări gândul de a anexa aceste State, nu urmărește să schimbe nimic din vechile statute ; statutul flamand pentru Flandra, tradiția castiliană în Castilia, privilegiile cele vechi ale Cataloniei în Catalonia, unde sentimentul local este aproape un sentiment național, fiind și altă rasă și altă limbă, și Aragonul era altceva. Dacă ar fi izbutit să capete coasta de Nord a Africei, acolo ar fi trebuit să dea un alt statut, dar nu unul național, ci un statut de cruciată. Pentru că aceia ce formează basa imperialismului din timpurile noastre e o formă care se întinde asupra unui teritoriu, și, dacă stăpânitorul cucerește ceva, forma aceasta o mută aiurea, chiar dacă ea poate avea, ca la Napoleon I-iu, un caracter universal, inspirat de antichitatea romană, și, în același timp, sau în altfel de împrejurări, pentru alte provincii, un caracter specific modem. îndată ce un teritoriu se adaoge pe lângă teritoriul pe care stăpânitorul îl avea mai înainte, el primește această formă. La Carol Quintul nu este nimic din toate aceste fenomene de un caracter modern foarte înaintat, mai mult contemporan.
înainte de a trece la regalitatea de „glorie" care poate să creeze și un Stat mai întins, de mai multe națiuni, cu teritorii de origini deosebite, spre care este îndreptat regele ,,gloriei‘f numai din acest motiv al gloriei, cred că este bine să vă vorbesc de un alt fenomen din Istoria Modernă care e tot în legătură cu Carol Quintul, dar care se leagă, pe de altă parte, 'cu ce va fi în vremea lui Ludovic al XlV-lea. Suveran de ,.glorie", anume cu acel tip politic, de obicei u rău înțeles, care se chiamă Filip al II-lea.
Filip al II-lea a fost cercetat din nou în timpuri mai apropiate. Odinioară, acum o sută de ani. multă lume se lua, în ce privește această stăpânire spaniolă în curs de mai multe generații, după cartea, care se cetește și acum cu o mare plăcere, a unui American. Prescott.. care a scris și despre Ferdinand și Isabela. Dar asupra acestei perioade s’au făcut cercetări noi. Prin opera d-lui Brandi s’a făcut o oarecare revisuire a lui Ca-rol Quintul: Filip al II-lea trebuie revisuit și el.
Haria stăpânirii și influenței regelui Filip e foarte largă Rege în Spania și stăpânitor al ținuturilor producătoare de aur din America, rege în Neapole. și, o bucată de vreme, Portugalia a fost reunită cu coroana Spân’ei, el e nepotul împăratului Ferdinand l-iu și mai târziu Vărul fiului acestuia. Maximilian Se știe ce măsuri aspre a luat el împotriva rebelilor supt raportul religios în Țările de Jos. Armatele lui Filip au fost chemate la Paris, unde au ținut gamisoamă, îr legătură cu Liga Catolică, îndreptată împotriva unor regi al căror catolicism era socotit ca suspect, pentrucă erau prea toleranți față de Hughenoți, Calvinii din Franța, și ele au apărat Parisul împotriva intrării regelui Navarei, Henric, care era șeful acelor Hughenoți pentru ea, la sfârșit, când Henric a putut să intre în capitala sa, el să ureze Spaniolilor drum bun, dar să nu se întoarcă niciodată înapoi. Filip formase față de Franța un mare plan; fata lui, Isabela, trebuia să se mărite cu unul din membrii Casei de Guise, de Lorena, care stătea în fruntea mișcării de oposiție catolică și astfel ar fi fost Isabela regina Franței, lucru care nu ar fi fost de mirare; între soțiile lui Carol Quin-tul și ale lui Filip al II-lea însuși nu sunt numai princese din Casa de Habsburg, ci Isabela de Portugalia și cutare princesă din Casa de Franța, elementul dinastic jucând pe vremea aceia rolul cel mare. Măritată apoi cu un arhiduce, ea a guvernat Țările de-Jos în așa fel, încât, a doua zi după execuțiile lui Egmont și Horn, după scenele de sânge de pe vremea Ducelui de Alba, a împăcat spiritele și cârmuirea aceasta a fost liniștită și privită chiar cu multă simpatie. S’ar zice că omul care vrea să dispună de soarta Franciei și să instaleze pe fiica lui, măritată cu un Frances, la Paris e un întrupător al imperialismului în sensul contemporan al cuvântului. Dar nu, el nu represintă așa ceva.
Cum nu este, de altfel, adevărată nici cealaltă părere, care face dintr’însul un suflet uscat și aspru, aplecat către prigonire, fără milă pentru supușii săi, căutând să li zdrobească sufletul-S’a spus de dânsul, întrupătorul catolicismului, că printr’un catolicism, ce poate n’ar fi fost cu totul sincer, ar fi voit stăpâni* ea Europei : „demonul dela Miază zi“. II vede cineva acolo la Escurial, ascuns, pândind, trimețând ordine care ar fi represintat acte de tăgăduiri brutale a drepturilor istorice și drepturilor omenești celor mai elementare. Dar nici în ce privește însuși temperamentul lui Filip al II-lea, el nu e așa. Sânt scrisori de-ale lui către Isabela, de visător romantic, iubitor al naturii, cu efusii sentimentate oa înduioșarea pentru cântecul privighetorilor in grădinile Escurialului.
Nu mai vorbesc de tot ce este în legătură, supt influența tragediei lui Schiller, Don Car-los, cu tatăl nemilostiv, care ar fi procedat față de fiul său ca Petru cel Mare față de fiul său Alexe, punându-l, m condiții de trebuia să moară. Avem destule izvoare ca să vedem ce era Don Carlos, natură anormală, care nu putea domni: ca să facă în necaz tatălui său, vărsa apă pe plăcile de piatră ale odăii până ce s’a îmbolnăvit.
Dar în afară de aceste constatări, sprijinite pe scrisori autentice, fisionomia politică a fiului lui Carol Quintul trebuie schimbată. Politica lui, după părerea mea, nu corespunde cu legenda formată în jurul lui, cum nu corespunde nici figura omului frumos, simpatic. Dar Filip al II-lea este fără îndoială un catolic convins, care doria să vadă pretutindeni restabilită „credința cea adevăra-tă“; luteranismul și calvinismul i se păreau niște păcate față de Dumnezeu și un mijloc de a nenoroci oamenii: ca și cei din evul mediu, el se gândia la salvarea umanității din ghiarele demonului care pusese stăpânire pe atâtea suflete. Dar nu s’a gândit să întrebuințeze această credință catolică și dorința lui de a o vedea biruitoare ca un mijloc de a stăpâni lumea. In Țările-de-Jos era, și el, tot un stăpânitor în sensul medieval, dator să țină samă de anumite privilegii, dar numcCi de acelea. In timpurile noastre, și, când zic timpurile noastre înțeleg pe cele înainte de devalorisarea tuturor valorilor, în timpurile noastre noi credem că un Suveran are anumite datorii umane fată de supușii săi ca oameni. In epoca lui Filip al II-l ea nu e asa: el este dator să observe anumite privilegii: poate fi convins că aceste privilegii sânt nedrepte, stricătoare, ruinătoare. el nu se poate îndepărta dela dânsele, ci totul se face pe basa lor.
Când Ludovic al XIV-lea a început războiul cu Filip al IV-lea, ruda sa de aproape, pentru că soția lui Ludovic, Maria-Teresa, era princesă de Spania, el a reclamat Flandra pe basa „dreptului de devoluție",- și acesta înseamnă că, murind un moștenitor al Flandrei care lasă copii din prima și a doua căsătorie, dar dacă din întâia .căsătorie este măcar o fiică ea moștenește Flandra și nu fiul din a doua căsătorie. Ludovic al XIV-lea procedează întocmai așa cum procedase și Filip al Il-lea.
In ce privește mijloacele care au fost întrebuințate de Filip, atn putea spune că sufletele mâi blânde ale epocei noastre s’ar revolta împotriva unor procedări care nu țin samă de respectul vieții omenești și de mila față de suferință, dar ceia ce se întâmplă de o bucată de vreme ne face să înțelegem și lucrurile cele mai crude din trecutul cel mai depărtat, al umanității. Trebuie să se observe însă că, în Franța, armatele lui Filip al II-lea intervin pentru că au fost chemate, Nu ele au trezit luptele religioase din Franța. Acolo stau față în față două tabere-, și se poate întâmpla să nu fi fost numai motivul religios, și în tabăra unora și în aceia a altora, ci, mai mult reminiscența războaielor care încetaseră Dar se putea face un apel la Filip al II-lea în numele catolicismului, iar el să refuse ? Dacă s’a amestecat în Germania, unde a trimes buna infanterie spaniolă, care printr’un Castaldo s’a întins și până în Ardeal, niciodată n’a urmărit el. ceia ce i-ar fi fost oarecum îngăduit față de slăbiciunea unchiului și a vărului său, o reunire a celor două coroane habsburgice, ca să fie în acelaș timp și stăpânitor în Imperiu. N’a urmărit gândul acesta în nici o formă și nu-l putea urmări, pentru că Imperiul înseamnă un lucru, un drept, o tradiție politică, iar ceia ce avea el, iu în întregimea Statelor sale, dar pentru fiecare din bucățile din care se compuneau Statele acestea. înseamnă alt drept altă tradiție, care aveau valoare acolo, dar nu aveau valoare nicăiri aiurea. Bine privit și înțeles cum trebuie, și el e un continuator al felului de a gândi și a lucra al evului mediu, sprijinit pe viața locală :și privilegiile care domină această viață locală.
Dacă este ceva modem în-tr’.însul, este altceva, și adaug că,' în tirppul din urmă, am avyt în mână o foarte interesantă carte despre regimul lui, Primo de Rivera, carte spaniolă tradusă în franțuzește : „Primo de Rivera et la dictature en Espagne“. Autorul acestei cărți, care se chia-mă Jose Pemartin, face o foarte interesantă comparație între Franța celor din urmă Valois și între Spania lui Filip al II-lea. ET arată și caracterul dualist al Spaniei, care s’a păstrat totdeauna, și s’a întrupat, spune el. în cele două figuri din Don Qui-Tidte; ..asa suntem noi: pe o parte Don Ouihote însuși pe altă lăture Saneho Panca“. Dar în Franța regalitatea are o influență șubredă și trecătoare; se formează acolo o ooosiție înarmată împotriva politicii regelui. în războaiele de religie, Liga Catolică împotriva lui Henric al III-lea oounându-se suirii pe tron a lui Henric al IV-lea: atâta timp pierdut, atâta sânge- vărsat, un baos indescifrabil. Pe când, în Spania, ordine perfectă, stăpânire sigură, sacrificiu al tuturor puterilor și al întregului timp al monarhului. Pe când orbecăiau în politica lor regii Franciei, Filip al II-lea acolo, la Escurial, stă toată noaptea de scrie ordinele sale, trimese în toate părțile vastelor și variatelor lui posesiuni; el „își înroșește ochii" la lumina slabă a unei făclii. Acesta este Suveranul modern, guvernând ca un împărat roman, ca un Marcu-Aureliu, indiferent dacă este mai multă sau mai puțină virtute la Suveranul iberic față de împăratul roman de odinioară.
Dar este ceva modern și în altceva, de un caracter particular, individual, la Filip al II-lea. Spania înainte de dânsul nu avea. capitală, și lui nu-i trebuia capitală pentru Spania : dacă ar fi fost in Castilia, protesta Arago-nul, dacă ar fi fost în Aragon, ar fi dorit poate Catalanii să aibă în mijlocul lor pe Suveran. Dar capitala care-i trebuie lui e punctul central de unde să dea ordine în toate direcțiile, la Răsărit, la Nord. la Sud. De aceia el nu se gândește la niciunul din orașele istorice ale Spaniei; când se desvoltă drama spaniolă din vremea aceasta, drama lui Guillen de Castro și Lope de Vega, ea nu se represintă la Madrid. Ce însemna Madridul ? Un oraș cu climă imposibilă, cu vânt tăios iarna și secetă vara. Că Madridul este de dată recentă, aceasta re poate vedea și după caracterul bisericilor sale, nefiind nicio biserică medievală în Madrid. Dar Madridul e așezat în mijloc, și, într’o guvernare de caracter abstract, cum era a lui Filip al II-lea. se impunea alegerea unui astfel de centru Dar el nu vrea să stea nici în Macrid, pentru că, Suveran spaniol, în ce privește dreptul, dar nu Spaniol în ce privește inima, cu un oiizont universal, îi trebuie un loc care să fie numai al lui, care să fie numai casa lui, de unde să poată porunci oriunde, și atunci se alege în regiunea pietroasă de lângă Madrid, într’o vecinătate rare este aproximativă, un peisagiu în care nu era nimic înainte. Acolo plantează copaci, ridică marea biserică a lui Dumnezeu și alături își face cui-bușorul de rege în câteva odăi, dormind într’o înfundătură a păretului, aparat numai printr’o perdea de lumea care trece acolo unde lucrează. Un loc unde odinioară fuseseră mine și, rămăseseră zgurile, de unde și numele de Escurial, „locul de zgură“.
Dacă îl vede cineva pe Filip al II-lea supt acest aspect multiplu, atunci de sigur nu-l poate lega nici pe dânsul, cum nu-l poate lega nici pe Caroi Quintul, de anumite direcții politice din timpurile noastre, care acestea au a se îndreptăți cu motivele lor proprii, fără să caute în trecut un sprijin care nu există.
In fața lui Filip al II-lea cel ascuns este Ludovic al XlV-iea. Ludovic este cel dintâi căutător de „glorie". Dela el a plecat apoi celalt căutător de „glorie" din Germania, care este Frederic al Il-a. In fața acestuia, Maria-Teresa trăia cu conștiința medievală a drepturilor ei în deosebitele provincii; erau numai anumite Consilii pentru toate provinciile ei: Austria-de-Sus, Austria-de-Jos, Tiroul, fiecare o bucată de ev mediu care rămânea în rosturile ei; numai Consiliile acestea și persoana Suveranei formau legădura. S’a întâmplat că pe vremea Mariei-Teresei să se facă o întindere a Statului acestuia austriac, pe care noi îl numim așa, de și nu era și pentru contemporani, dar ea a aprobat înaintarea „vulturilor" numai fiindcă era îndemnată, silită să meargă în-tr’o anumită direcție. Să nu se uite un lucru : că în secolul al XVIII-lea este încă dogma echilibrului european, fixat prin tratatele din Vestfalia: dacă vecinul vrea ceva, ai datoria să vrei tot așa de mult, fără îndreptățire. In timpurile noastre poate ocupa Rusia Sovietică un anume teritoriu polon, dacă se razimă pe faptul că acolo se găsesc Ruși Albi sau Ruteni; nu se referă la echilibrul european ca în secolul al XVIII-lea. Dar Maria-Teresa nu știa ce este gloria, și ea n’a umblat după dânsa. Dar, în ce privește pe soțul ei, împăratul Francisc, — pentru că ea era regină, în Ungaria și Boemia. iar împărăteasă numai prin faptul că Francisc fusese ales, la Frankfurt, împărat, — acesta nu avea nicio noțiune politică; era mare stăpân în gospodăria lui, mare adunător de* bani; făcând contrabandă pentru Fredefic al II-lea în momentul când acesta era în luptă cu ea, cu Maria-Teresa. Ecaterina a Il-a, da, ea este tovarășa în urmărirea „gloriei" a lui Frederic al II-lea.
Să fixăm puțin mai de aproape pe Ludovic al XlV-lea istoricii francesi cari nu cunosc destul Istoria Universaiă l-ar vedea supt un îndoit aspect care este fals. Ca rege frances, ca rege într’adevăr frances și, pe de altă pa>“te. și ca figură istorică originală. Nu este nici una, nici alta. Cineva care cunoaște Istoria Franciei așa de bine, s’ar putea zice mai mult decât alții cari au scris-o mai pe larg, fostul mieu profesor de la Sorbonna. care din fericire este încă m viață, d. Seignobos, a spus cândva, nu într’o carte, ci într’o discuție la Societatea de Istorie Modernă, că Ludovic al XTV-lea este cel mai puțin frances dintre toți regii Franciei : ,.le moins francais de nos rois“. Și avea dreptate, nu numai în ce privește eticheta, care nu avea a face cu regalitatea francesă. Și- nepopulari tatea dela sfârșit era pentru că iesise din tradiția Franciei, și, dacă Ludovic al XlV-lea n’ar fi ieșit din tradiția regilor Frarieiei, cari erau foarte populari, dacă Ludovic al XV-a nu s’ar fi închis în „micile apartamente" dela Versailles, ba chiar și dacă Versail-les însuși n’ar fi fost făcut de Ludovic al XlV-lea, Ludovic al XVI-lea nu s’ar fi ivit total desorientat în mijlocul acestei tradiții străine, în care el însuși nu-și găsia drum, și n’ar fi fost Revoluția francesn.
Ludovic al XlV-lea n’a fost crescut într’un mediu frances- el a fost crescut de Ana de Austria, care era o princesă spaniolă, deși venită în Franța foarte tânără, dar înconjurată de acele doamne spaniole, femei de oarecare vârstă, care păzesc virtutea celorlalte, duenas. Cutare regină a Spaniei, princesă france-să. soția lui Carol al Il-lea, a murit de pe urma acestui regim, pentru ca pe urmă soțul să plângă necontenit la mormântul ei. Ana de Austria cu greu a scăDat prin stăruințiie șocului ei de această supraveghere spaniolă. Marea ei evlavie, biserica pe care o clădi. Val de-grâce trimet în altă lume. Ludovic și fratele său Gaston au fost crescuți spaniol, și spaniol au trăit întru toate, afară de un lucru care la Madrid nu se pomenia : succesiunea de metrese cu un caracter aproape oficial care s’a desfășurat în cursul domniei lui, tatăl însuși ducând asemenea legături în afară de căsătorie.
In politica sa, Ludovic al XIV-lea a cerut înapoi locurile care i se cuveniau : Flandra prin „dreptul de devoluție“, Franche-Comte, Cerdagne și Roussillon, provincii care fuseseră ale Franciei și trecuseră la Spanioli. In afară de aceasta, și deci nu este originalitate la dânsul, el n’a făcut decât să continue ce făcuseră Francisc l-iu și Henric al Il-lea: lupta cu Casa de Austria. E lupta între două dinastii, nu între două nații. Prin anexarea dela Rin, intrarea în Strasburg, cu acea legitimație pe care o cunoaște toat ălumea, că altfel întră ceilalți, el a trezit tot felul de dușmănii, chiar de asociații. Apoi alianța cu Turcii, relațiile în regiunile acestea ale Europei răsăritene. Acestea nu-l arată mânat de dorința de a căuta anumite întinderi care nu erau sprijinite pe drepturi naționale, ci represintă numai antagonismul față de Casa de Austria, care părea că voiește să domine, din mijlocul acesta al Europei, Continentul întreg.
Dar, afară de aceasta. Ludovic este împins și de altceva: de acea dorință de „glorie”. De unde a plecat dorința de glorie, care nu este numai decât în legătură cu anexarea unei provincii ? El face un războiu și îl pierde, dar pierderea unui războiu nu însemna prăbușirea Sfatului. Tntre monarhi era un fel de cruțare reciprocă, și, cum nu erau popoarele la snatele lor. nu era patima cumplită a națiunilor ațâțate. Ceia ce 1 interesa era o bătălie frumoasă și în acea'tă bătălie să aibă un rol potrivit, pentru ca la Versadles să se zugrăvească pe plafoane sau să se țeasă în tapițeriile de pe ziduri persoana sa învingătoare în fruntea unei armate care se aruncă vitează asupra dușmanului. Statuia lui de la Paris îl înfățișează călare pe calul ridicat în două picioare într’un avânt cumplit, ca și cum, când va lăsa copitele în jos, ar fi să strivească o armată întreagă.
Acesta este regele „glorios”, „regele soare", după o terminologie cam banală, de pus în legătură cu o medalie și cu un baiet, căci niciodată el n’a reclamat permanent acest titlu și nu se vede întru cât l-ar fi dorit și ar fi fost încântat de dânsul.
De unde vine această „glorie"? Vine din învățământul iesuit. Spiritul Renașterii a trecut în acest învățământ al clericilor cari au format toate generațiile de la începutul secolului al XVII-lea. In acest învățământ este vorba de Grecia, de Roma și de voința lui Dumnezeu întrupată în soarta „poporului ales", a poporului evreiesc; dar în același timp este și Grecia văzută în personalități ca a lui Miltiade, Temistocle, Epaminonda și Pelopida, și sînt Romanii din vremea Republicii, din vremea Imperiului, presin-tați ca niște setoși de această glorie a armelor. O anumită literatură și o anumită școală au pus societatea aceasta pe o linie care este linia „gloriei" Dar regalitatea de „glorie" nu trebuiș să fie confundată cu un imperialism cuceritor. Imperialismul cuceritor nu întrebuințează totdeauna soarta unei bătălii câștigate; el poate câștiga foarte ușor un Stat prin aceia că în el se găsesc un număr de oameni ambițioși cari-șj trădează țara și pun la dispoziția cuceritorului. Re pot întrebuința astfel metode pașnice prin care nu sacrifică cineva nimic și își întregește foarte larg hotaiele.
Intr’o altă lecție am observat un lucru: Frederic al II-lea a moștenit o mulțime de provincii răzlețe: el avea un teritoriu ia Rinul-de-Jos, la Cleve, un teritoriu central care era Marca de Brandenburg, și Ludovic al XV-lea îi spunea în batjocură lui Frederic al II-lea: „Monsieur le Marquis de Brandebourg", iar, pe lângă această basă a țărilor lui, moștenirea lui Albrecht de Hohenzollern, fost Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni, trecut la religia protestantă, Prusia aceasta, care nu era legată de Brandenburg; el avea drepturi asupra Silesiei. Un imperialism cuceritor înseamnă însă întâiu a consolida aceste sfărâmături și pe urmă, pe basa acestui Stat consolidat și cu o armată care să fie scoasă de acolo, să se înceapă un războiu în direcția în care se presintă posibilitatea unei întinderi. Așa face Frederic al II-lea? Nu. Este adevărat că a reclamat întâiu numai trei teritorii în Silesia-de-Sus, și pe urmă a luat și altele, anexând și Silesia-de-Jos, dar cu superioritatea evidentă a armatelor sale se putea merge mai departe. Totuși în Germania n’a urmărit astfel de cuceriri pentru a forma marele Stat german.
Ce era pentru Frederic al II-lea Frederic Barbă-Roșie, toată tradiția mare a imperialismului german din evul mediu ? El a scris doar Istoria Casei de Brandenburg. E un Hohenzollern care a căpătat pământuri și este gata să mai ia și altele, dar fără a risca prea mult, iar, în ce privește armata lui, ea este făcută din soldați de pretutindeni. în legătură cu așa-numiții ,.Lungi" ai tatălui său, Frederic-Wilhelm I. Erau o mulțime de Francesi în această armată ; armata era comandată de oameni formați în Franța. Francesi din Franța, Francesi formați în teritoriul prusian și cari se deplânseseră cu tara.
Regalitatea de ”glorie” este ceva peste realitate, și Frederic însusi dă definiția acestei regalități de glorie, el care curte nește pe un om de un caracter așa de inferior cum era VoHaire, capabil de toată nerecunoștința chiar fată de acela pe lângă care fusese șambelan, pentru că acesta era un distribuitor literar de "glorie". Remită ti a lui era așa de bine pregătită. încât acea doamnă francesă spunea: dacă ar veni Frederic al II-lea la Paris să Văd și eu un erou !
Cu aceasta am ajuns la margenea epocei moderne și ne apropiem de începutul vremii contemporane, asupra căreia trebuie să se întindă o expunere mult mai amănunțită a tuturor elementelor pregătitoare pentru a înțelege, imperialismul din zilele noastre, si atunci vom avea în lecția viitoare naționalismul fată de noțiunea imperialistă.
Lecția a V-a - RAȚIONALISMUL IZVOR AL IMPERIALISMULUI
Ați văzut de unde a venit imperialismul lui Ludovic al XIV-lea, că această așa de interesantă personalitate istorică datorește tendințile sale de a întinde margenile teritoriului frances, nu unei singure cauze, ci mai multora : am încercat să stabilesc o legătură între Monarhia spaniolă a lui Filip al II-lea și între Monarhia francesă a lui Ludovic al XIV-lea, și cred că v’am dovedit că, tocmai din causa acestei legături cu regele Spaniei, Ludovic al XIV-lea nu este pe linia regilor francesi. Linia aceasta avea alt caracter, și nu numai că ea este întreruptă prin Ludovic al XIV-lea, dar ea nu va mai fi niciodată, reluată. Nu mai vorbesc de regii francesi moderni, cari vin din altceva și în cari intră totuși ceva din spiritul Revoluției francese, ci de cei doi urmași până la Revoluție, cel din urmă fiind martor al ei, Ludovic al XVI-lea și Ludovic al XV-lea, cari sânt pe linia deviată, deraiată a regalității francese. Tendințilș acestea către o dominație europeană nu se întâlnesc la dânșii; ele au încetat cu Ludovic al XIV-'ea, poate tocmai din causă că influența spaniolă, care îndeamnă către un anume imperia.ism, dacă se exercită asupra lui Ludovic al XVI-lea, nu poate continua să se exercite asupra celorlalți.
Monarhia francesă este amestecată de acum într’o mulțime de războaie, care sânt mai mult de echilibru european. Echilibrul european nu putuse să domine politica lui Ludovic al XIV-lea, dar de la el înainte regii Franciei, ca și ceilalți suverani contemporani, se referă cu mai multă sau mai puțină sinceritate, la această doctrină, după care toate Statele așezate în anume hotare la 1648 trebuie să se păstreze în proporțiile fixate atunci.
Atunci, se pune întrebarea: dacă Ludovic al XV-lea, din lipsă de energie, din despreț față de ceia ce peniru alții putea să fie un obiect de amb'ție, dacă Ludovic al XVI-lea, din causa dificultăților pe care le oferă epoca sa de reforme, ca și din causa tragediei care l-a prins așa de răpede și l-a dus la eșafod, mu represintă tendința imperialistă în secolul al XVIII-lea, acest secol are sau ba în el însuși elemente care să poată servi pe urmă ia forma specială de imperialism care se întâlnește de la o vreme în epoca Revoluției francese și care se întrupează la capătul Revoluției în continuatorul și întregitorul, consolidatorul operei, care este Napoleon I-iu ?
Trebuie să răspundem că ten-dinț le imperialiste n’au lipsit secolului XVIII-lea, dar ele pleacă de aiurea. Nu vin din imitația imperialismului habsburgic, d.n Spania ca și din Imperiu, din tradiția creată de Carol Quintul și care a trecut la Ludovic al XIV-lea, ci dintr’un motiv de caracter general, ce se leagă de starea de spirit specială creată în Franța și din Franța întinsă în Europa, chiar cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Raționalismul, care ajunge a pune stăpânire pe spirite în această vreme, este acela cate, prin anumite consecinți ale lui, determină neputința de a se păstra în hotarele proprii a atâtora din suveranii Europei, în acest secol al „fUosofiei”. Dar filosofia recomandă în rândul întâiu reforme „binefăcătoare” claselor fundamentale ale societății, întemeiarea unui nou regim care să nu aibă nimic istoric și nimic religios, ea îndeamnă la prefaceri care erau de caracter material, pentru că este și un astfel de materialism în secolul al XVIII-lea.
Și, atunci, o altă întrebare se poate pune : cum totuși există tendințile acestea de întindere peste hotare, de anexare a provinciilor străine, într’un secol rare avea atâta de lucru în ce privește noua orânduire sprijinită pe motive materiale și dominată de concepția raționali stă care este caracteristică acestui timp ? Pentru aceasta, raționalismul trebuie urmărit de ia început, ca să vedem ce este în el însuși și ce piedeci întâlniște în calea sa.
Raționalismul pleacă dela Descartes, dela „Discursul asupra Metodei", care a avut o influență așa de mare asupra jumătății a doua a secolului al XVII-lea. Descartes nu este un scri'tor frances, ei este Frances ca spirit în ce privește partea aceia esențială din spiritul poporului frances care cuprinde logica, consecvența, urmărirea unor idei și continuarea unor acțiuni pe o anumită linie ; este ceva din burghesul frances, înr tr’însul, deși el nu făcea parte din burghesie, ci dintr’o nobilime mai modestă de provincie, dar tipul poporului frances în epoca modernă este burghesul; Francesul se poate recunoaște într’msul, cum se poaț.e recunoaste în aniversarul lui mu’t superior, al cărui gând mprgra mult mai sus, care vedea multilateral și era însuflețit de puternice sentimente religioase, Pascal, spirit matematic cum o arată și invențiile lui în domeniul științific, dar tocmai prin spii-tul matematic este legătura între Pascal, și Descartes, cu deosebirea că Pascal, peste metoda matematică, vede în lumea care o întrece ceia ce este dincolo de ținta ultimă a acestei activități logice, fiind pentru el mult mai. important decât ceia ce a găsit în cale. Dar și unul și altul sunt represintanți tipici ai spiritului frances, care, ch'ar când este vorba de un escalada-tor de ceruri cum a fost Pascal, de un căutător de mistere insolubile, rămâne legat de nota fundamentală a rasei.
Dar, prin viața sa, Descartes, care a stat atâta vreme în Țările de Jos, care a fost poftit de Cristina de Suedia și și-a isprăvit zilele tocmai din causa acestei călătorii obositoare față de vârsta și starea sa de sănătate, este represintantul spiritului european în ee privește o anumită tendință a lui în momentul când gândește, scrie și exercită influența așa de puternică asupra societății. El este un „mare European" și pregătirea lui latină, cunoștința limbii latine, întrebuințarea limbii latine sânt lucruri care arată că nu avem a face cu un gânditor aparținând unei singure națiuni și unui singur teritoriu, întrupând numai acea națiune și fiind legat exclusiv de acest teritoriu. Franța, pe care a servit-o ca ostaș, este pentru dânsul punctul de plecare, desigur și ceia ce i-o fi încălzit inima, i-o fi stârnit devotamentul, dar avem a face cu un om care cugetă pentru toată lumea, urmărind adevăruri abstracte care să aibă valoare pentru oricine, oriunde ar fi așezat și oricării rase i-ar aparținea și, în afară de aceasta, el nu consideră raționalismul lui ca un punct de vedere și un mijloc de exemplificare, de caracter numai filosofic și în afară de realitate, ci înțelege, ca toți oamenii timpului acelu'a, — Pascal poate mai puțin decât alții, din causa vieții lui scurte, stării lui de sănătate, isolării lui voite din motive religioase în relație cu Port-Royal — să fie un mânuitor de realități. El a trăit în lume, a participat la viața lumii, a luptat alături de alții, a căutat să influențeze anumite personalități conducătoare din această vreme. De aici a ieșit nu numai „Discursul asupra Meto-dei“, dar o întreagă operă a că-rii influență a fost imensă. Avem a face cu cineva care se gândește la Om, care întrebuințează mijloace ce sânt la îndemâna oricărui om și țintește către scopuri care să fie în legătură cu luminarea umanității în genere. Prin aceasta el deschide un drum nou, care este în legătură și cu șirul de idei pe care le urmărim în cursul din acest an.
In secolul al XVII-lea, în care a trăit și a scris el, sunt două-trei tendinți. Una din ele e în legătură cu acea generalitate umană, cu acea gândire comună tuturor oamenilor, cu mijloace care nu sânt numai ale unora, ci ale tuturor, și cu scopurile care, odată atinse, pot să ajute la ceia ce se considera pe atunci ca drumul lung al progresului uman. Dar, pe lângă aceasta, mai sânt două alte ten-dinți, dintre care una va fi întreruptă o bucată de vreme, rămânând să învie mai târziu și să exercite o înrâurire mult mai puternică asupra spiritelor, de cum o exercitase la început. In Ludovic al XIV-lea este, pe lângă imitatorul lui Filip al II-lea, care și el nu e decât continuatorul împăraților bizantini prin-tr’o lungă transmisie care pleacă din fundul evului mediu și chiar din epoca romană, Suveranul după Biblie, acela care represintă voința lui Dumnezeu, omul prin care lucrează Dumnezeu, după ce Dumnezeu a co-borît în sufletul lui anumite elemente, care nu sânt în sufletul altor oameni. Regii de acest tip continuă pe vechii regi din Iudeia și Israel, fiind unșii Domnului’ după teoria pe care o întâlnim în Bossuet, care cuprinde, în „Discursul despre Istoria un versală”, și anumite elemente în legătură cu desvoltarea ideilor imperialiste: Dumnezeu lucrează asupra unei epoci, căci „omul se agită și Dumnezeu îl conduce11. Dar. pentru ca Dumnezeu să poată face dintr’o societate ceia ce vrea el, nu poate întrebuința pe toți regii unui timp, ci trebuie să se oprească asupra unuia care întrupează mai mult voința divină.
Marele realisator al voinții divine din secolul al XVII-lea este Ludovic al XIV-iea. Dacă el ia o provincie, fie și pe basa unor anumite pergamente și a unei anumite transmisiuni de drept, cei cari sânt cuceriți astfel pot să-l primească pentru că este voia lui Dumnezeu, ceia ce face el aparține părții rezervate Cesarului, numai cât: „Dați lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și Cesarului ce este al Cesarului", se transformă puțin : „Dați Cesarului și ceia ce d to-rați lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu n'are nevoie de partea care-i revine, decât numai atunci când ea se găsește în mâna Cesarului voit de el“. Dar tot odată mai este, la Ludovic al XIV-lea și ceva roman. Când e vorba de imperialism, de sigur că în imperialismul de acum nu este nimic care să vie din Plutarh și din felul cum se înfățișa Istoria romană pe vremea iui Roi lin, dar pe vremea aceia felul cum se înțelegea Roma a contribuit foarte mult la această imposibilitate de a se rnărgeni un Suveran între hotarele moștenirii sale. Astfel și la Ludovic al XIV-lea, pe o vreme când Istoria romană era în program, e o influență a Cesarilor de odinioară. August nu este pomenit dese ori în scrisul timpului, dar cu toate acestea și August era întrupat în personalitatea așa de cuprinzătoare a lui Ludovic al XlV-lea.
Dar ceia ce domină e concepția universală, a Omului în sine și a Omului prin Om, cere iese din raționalism. Evul mediu a fost foarte dese ori atacat, pângărit și scăzut, considerat ca o epocă de ignoranță, și toată lumea ar fi trebuit să fie foarte bucuroasă când a văzut că se mântuie o vreme așa de fatală pentru închipuitul progres. al omenirii. Dar nu numai că acum se recunosc meritele lui, ci, ici și colo, meritele acestea sânt și recompensate. Evul mediu nu s’a oprit în secolul al XV-lea, chiar în ce privește Franța, iar în unele țări el a trecut și peste al XVIII-lea și peste epoca Revoluției și se continuă până în timpurile noastre.
Astăzi se vorbește de țări to-, talitare și de țări democratice. Așa-numitele țări democratice, dacă se uită cineva foarte atent la dânsele, arată un important element care vine din evul mediu. Anglia este o țară medievală și până acum, în fundamentele ei, în obișnuințile ei, și tocmai puterea Angliei vine din faptul că acest ev mediu, care avea mult mai multă vitalitate decât toate teoriile politice și sociale ale epocei noastre și decât toate formele de drept- pe care pe urmă omenirea le-a împrumutat dela Romani, ba decât toate ilusiile contemporane, însuflețește și azi Anglia într’o stăpânire mondială caro nu are de loc caracter modern și contemporan. Legătura Dominioanelor cu Metropola sânt de un caracter care este cu totul neinteligibil pentru persoanele care n’au făcut studii de ev mediu. Dacă trece cineva de Paris, care e dominat de ideile Revoluției francese, de ideile napoleoniene, pe care și adversarii regimului republican le au în fundul sufletelor lor, dacă trece cineva dincolo de această formă și de orașul care o cuprinde și exprimă mai bine, pentru a se duce în provincie, provincia trăiește și astăzi cum trăia pe la 1539 și în obișnuințile populației de acolo întâlnește lucruri foarte familiare istoricului care a umblat prin cronicile și documentele medievale. Nu este aici locul să vă înfățișez mai pe larg probele pe care se sprij'nă felul acesta de a vedea lucrurile.
Dar raționalismul este una și toate obișnuințile acestea din evul mediu, ca și toată autoritatea care vine din Roma de odinioară, ca și toate binecuvântările resultând din ungerea cu mirul sfânt, așa cum fusese unși odinioară Saul și David, toate sânt altceva. Raționalismul este în conflict cu ele toate; el trebuie să se lupte cu ele, ca să capete o biruință pe care și-a căpătat o și de unde au resultat, în secolul al XVIII-lea, anumite porniri către înlăturarea hotarelor, către constituirea unor State mai mari, fără să se întrebe totdeauna mărturia documentară și criteriul de Drept, ci numai prin faptul că dispune cineva în acel moment de mijloacele militare trebuitoare pentru a pune stăpânire pe o țară. Evul mediu cere probele scrise de care v’am vorbit, și, când Erederic al II-lea anexează Silesia, el începe prin a căuta documente spre a se sprijini pe aceste documente, cum făcuse Ludovic al XlV-lea când a căpătat Flandra în puterea dreptului de devoluțiune. Partea documentară, necesitatea documentării este fără îndoială un lucru moștenit din evul media, care e o epocă de pledoarii, de procese care nu-și capătă uneori niciodată sfârșitul. Dar, afară de recursul acesta la probele de Drept care vin dintr’un trecut așa de îndepărtat, la multe din Statele acestea ale secolului al XVIII-lea nu simte cineva că se găsește la o epocă așa de înaintată din desvoltarea omenirii. Ungaria a rămas totdeauna pe o basă de Drept medieval, și până astăzi Dreptul unguresc este în legătură cu culegerea de principii a lui Verboczy, care e dela începutul secolului al XVI-lea și sânt feluri de a argumenta ungurești pe care cineva de aiurea nu le poate înțelege. Polonia a rămas supt foarte multe raporturi în legătură cu trecutul ei medieval, și multe neajunsuri ale Poloniei vin din faptul acesta că acolo evul mediu nu este mort; aristocrația polonă de toate categoriile este întipărită și până astăzi de o conștiință care. aparține epocei regelui Ioan-Albert sau cutărui altuia din înaintașii lui, cari au căutat să întindă prin anume legături feodale sfera de influență a regatului.
