nu-i trăsnească Dumnezeu din senin?

Consternarea ordonanţei îi făcea bine. "Dacă un om simplu se revoltă, atunci eu ce să fac? îşi zise Bologa, uitându-se mulţumit la Petre, şi îndată urmă în sine: Atunci cum să nu înţeleagă şi generalul?..."

De azi-noapte îl urmărea gândul cu generalul şi se sforţa mereu să-şi întărească convingerea. A chibzuit bine, a prevăzut probabilităţile şi... Klapka n-are dreptate. De altfel, Klapka e un fricos, care vede pretutindeni călăi şi spânzurători. Pe când el, Apostol Bologa, cu trei semne de vitejie pe piept... Sfaturile totdeauna I-au plictisit, dar acuma ale lui Klapka îl înfuriau.

Resemnarea i s-a părut o atitudine animalică, nevrednică de omul liber. Cu atât mai mult i se părea azi că a sta cu mâinile în sân ar fi o crimă cel puţin egală cu plecarea la război.

Închipuirea că ar putea merge acolo îi stătea totuşi înţepată în creieri ca o baionetă vrăjmaşă. Trebuie s-o smulgă! Altfel, nu mai poate trăi. Mai ales că, în lumina spaimei de azi, amintirile trecutului îl împresurau ca nişte ameninţări din ce în ce mai negre...

Nădejdea în generalul de divizie îi risipea spaima. Şi aceasta era o dovadă împotriva lui Klapka. Se hotărî să se prezinte la raport, să-i explice situaţia, să-l roage şi să-i făgăduiască solemn că îşi va face datoria oriunde, afară de acolo... Vru să plece îndată, să sfârşească

mai repede şi să se liniştească. Puse mâna pe aparatul telefonic să

anunţe că doreşte să se înfăţişeze comandantului diviziei. În ultimul moment îşi luă seama. Cum să ceară generalului mutarea, când nu ştie nimeni despre schimbarea diviziei? L-ar întreba: de unde a aflat,

cine i-a spus? Ar fi o murdărie să trădeze pe Klapka, ar fi...

"Deocamdată trebuie să mai aştept, îşi zise dânsul. Întâi să se publice vestea schimbării, chiar neoficial... Trebuie să procedez cu băgare de seamă şi cu demnitate!"

Se linişti. Trecură trei zile... Nu se auzi nimic despre strămutarea diviziei. Nici Klapka nu mai veni, parcă i-ar fi fost frică să dea ochii cu Bologa care, din ce în ce mai stăpânit de speranţă, începea să

creadă că poate s-a contramandat ordinul. Inima îi ticăia de o emoţie plăcută. Şi, fiindcă se simţea fericit, scrise mamei sale o scrisoare lungă şi plină de credinţă, în care, pe două pagini întregi, veştejea fapta lui Pălăgieşu împotriva protopopului Groza; apoi altă

scrisoare, cu foc, Martei, comunicându-i că dragostea lui, în ciuda tuturor suferinţelor, n-a scăzut şi de-abia aşteaptă ceasul când să-şi poată strânge în braţe logodnica.

Mai trecu o zi senină. Pe urmă sublocotenentul de la baterie îi spuse cum a aflat de la un infanterist că peste patru zile, cel mult, toată divizia trece pe frontul românesc. Bologa păli, dar ceru amănunte. Sublocotenentul i le dădu: că ofiţerilor de la infanterie li s-a comunicat vestea, confidenţial, de trei zile, că primele trupe din divizia de schimb au şi sosit la Zirin...

În aceeaşi noapte, târziu, se ivi iarăşi reflectorul, în sectorul de alături. Bologa, în postul de comandă, cu receptorul la ureche, asculta indicaţiile observatorilor. Tunurile bubuiau aspru, răguşit, încât se cutremura pământul şi, din tavanul adăpostului, printre bârnele groase, se scurgeau firişoare de nisip.

"Ce-ar fi să-l doboare tocmai acuma alţii?" se gândi el cu o părere de rău ciudată.

Când amuţiră tunurile şi auzi că lumina a dispărut, Bologa avu o tresărire de bucurie. Îi veni în minte că Klapka a vorbit despre o decoraţie pentru distrugerea reflectorului...

"În orice caz, o citaţie pe divizie e asigurată fericitului care îl va nimici! îşi zise, întorcând spatele telefonului. Oare cine va fi norocosul?"

În suflet un glas îi răspunse că el trebuie să fie. Încercă să-l înăbuşe, dar glasul deveni poruncitor. Atunci îi fulgeră prin minte: dacă ar avea el norocul să spargă reflectorul rusesc şi dacă, drept recompensă, ar fi citat sau decorat, ce uşor şi cu câte şanse de izbândă s-ar putea duce la generalul Karg!

Ideea aceasta i se păru atât de minunată, că se miră cum de nu i-a venit mai curând, îndată ce s-a hotărât să se prezinte generalului... Îi pieri pe loc orice urmă de somn, se repezi la hartă şi se puse pe socoteli, pe însemnări, până la ziuă, cu o însufleţire neobosită şi cu convingerea aprigă că viaţa lui atârnă de ceea ce face acuma.

Toată ziua o petrecu apoi cu binoclul la ochi, examinându-şi sectorul cu atenţie, comparând în gând punctele reperate pe hartă...

Spre seară începu să-l roadă grija ca nu cumva, tocmai în noaptea aceasta, să lipsească iarăşi reflectorul mântuitor. Totuşi era gata să

vegheze şi o săptămână şi să-l nimicească... Numai, între timp, să

nu vie ordinul de schimbare! Dar nu, nu se poate! Trebuie să apară...

Trebuie... Seara, la zece, dădu poruncile cuvenite şi porni spre observatorul cel mai înaintat... Ploua rece, leneş, monoton. Săgeţile de apă se încovoiau, în văzduhul negru, cu luciri de oţel. Lutul ud, frământat de ploile toamnei, se agăţa de cizmele locotenentului şi plescăia la fiece pas. Bolta de nouri parcă stătea să cază pe pământul ameţit de întunericul fără margini. Apostol Bologa, cu casca de fier înfundată pe cap, strâns în ulancă blăniţă, cu gulerul ridicat, înainta cu băgare de seamă, ferindu-se de băltoace, cu barba în piept. Inima îi bătea atât de năvalnic, că nici nu simţea plesniturile ploii.

Cunoştea drumul şi terenul. De vreo trei luni, de când s-a statornicit frontul, a făcut calea aceasta de sute de ori. Intră în labirintul de şanţuri de comunicaţie, unde apa se aduna ca în nişte canale de irigaţie. Cizmele cu carâmburi înalţi i se scufundau până

din sus de glezne în noroiul cleios.

Ajunse asudat la postul de observaţie, ascuns chiar în prima linie de tranşee. Schimbă două vorbe cu plutonierul zgribulit şi apoi îl trimise la baterie.

Bologa se cocoţă în dosul teodolitului, pe pipăite. Nu vedea nimic. Aparatul era ferit de ploaie, în schimb în spatele observatorului se scurgeau şiroaie de apă din spărturile coperişului.

Căută să se orienteze, dar o beznă atât de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu puteau desluşi nici o nuanţă în negrul înăbuşitor, iar în urechi îi huruiau exasperant de uniform glasurile ploii, care înghiţeau toate zgomotele vieţii. Îşi simţea bătăile inimii, dar creierii parcă i se topeau, muiaţi de gânduri.

Peste un ceas răpăiala mai osteni puţin. În acelaşi timp Bologa îşi dădu seama că mintea iarăşi începe să frământe planuri şi socoteli.

Apoi se pomeni zicându-şi:

"Pe asemenea vreme poţi trece la duşman fără frică".

Cum pricepu rostul vorbelor, le curmă cu scârbă. Din clipa când şi-a făcut convingerea că, distrugând reflectorul buclucaş, va dobândi de la generalul Karg mântuirea, i-a părut rău şi i-a fost ruşine că s-a gândit măcar să treacă la inamic. În doi ani de război, spiritul milităresc i-a pătruns atât de adânc în fire, încât dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată.

"Totuşi dacă vrei să treci mai sigur, trebuie să pleci sau pe înserate sau în zorii zilei", îi veni iar în minte acelaşi gând, stăruitor, ca o muscă pe care în zadar vrei s-o alungi.

Încetul cu încetul ploaia conteni şi se porni un vânt aspru, cu şuierături sinistre, mai desţelenind puţin întunericul şi cotrobăind vajnic prin observatorul lui Bologa care, în curând, simţi în spinare o pată udă şi rece. Se ghemui mai bine, ferindu-şi spatele. Vântul însă

îi pătrundea prin haine, prin piele şi-i zgâlţâia inima.

― Şi reflectorul nu mai apare! murmură el dârdâind.

Îşi înfipse ochii în bezna subţiată, cu furie nerăbdătoare. Acuma începeau să se desluşească, în nemişcarea moartă, semne umile de viaţă. În dreapta şi în stânga tranşeele infanteriei se întindeau,

strâmbe şi capricioase, ca nişte linii grosolane pe o hârtie boţită. Ici-colo, ca muşuroaiele, înţepenite, poate chiar îngheţate, înaintea şanţurilor, zărea sau bănuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, în stânga, începe sectorul căpitanului Cervenko... "Ce-o fi făcând oare Cervenko?... Bietul Cervenko..." În faţă câmpului zăcea neted, pierdut în noapte şi biciuit de vântul ce mai scutura în răstimpuri stropi mari de apă din văzduh. Apostol Bologa ştia că, exact la cinci sute optzeci şi trei de metri, se află prima linie de tranşee ruseşti şi i se părea că deosebeşte zigzagurile care înseamnă gardul morţii, închipuirea lui mergea mai departe şi, bâjbâind prin întuneric, arăta unde vine linia a doua, a treia, bateriile vrăjmaşe, unde a fost ultima dată reflectorul...

Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu-şi piarză

nădejdea în apariţia reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nopţii. "Mai este vreme", îşi zicea din ce în ce mai amărât.

Singurătatea îl strângea de gât. Simţea o nevoie dureroasă de a schimba o vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu fie singur, să nu poarte singur povara aşteptării... Reflectorul nu s-a arătat niciodată

înainte de miezul nopţii; de obicei pe la două vine; deci nu i-a trecut vremea, poate să spere. Dacă însă n-ar apărea deloc, atunci...

"Numai el ar fi de vină dacă m-aş pierde!" se gândi furios, ameninţând cu pumnii liniile ruseşti nevăzute.

Apoi deodată, când se aştepta mai puţin, drept în faţă, chiar în sectorul bateriei, stârnită parcă de sfidarea lui, o lumină orbitoare şi mândră, zvârlindu-şi întâile raze spre cerul căptuşit cu nouri şi apoi coborând pe pământ, repede, cu tremurături înfrigurate. Apostol închise ochii, înfricoşat ca în faţa unei fantome, uitându-şi tunurile şi mânia, uitând tot, parc-ar fi visat.

― Hei!... Dormiţi acolo?... Tunurile!... Nu vezi reflectorul?

bombăni îndată un glas gros, batjocoritor, la câţiva paşi, în şanţul infanteriei.

Bologa se dezmetici brusc. Cunoştea glasul: era un locotenent de infanterie, foarte înalt şi uscăţiv, care dispreţuia făţiş pe toţi artileriştii. Ochi cu teodolitul izvorul luminii şi apoi aruncă un ordin scurt în gura telefonului. Peste câteva clipe bubuiturile izbucniră, rare, chibzuite. Totuşi, razele albe alunecau încet, nepăsătoare de obuzele vijelioase, scormonind întunericul, apropiindu-se parcă

sfidătoare de Bologa. Pe urmă, ca şi când I-ar fi descoperit cum stătea zgulit în observatorul umed, se opriră chiar asupra lui, învăluindu-l cu farmecul lor rece, străbătându-i, prin ochii bolnavi, în toate ascunzătorile inimii, răscolindu-i şi tulburându-i gândurile ca un neaşteptat răsărit de soare... În primul moment Apostol simţi numai o ură năprasnică împotriva luminii care îl îmbrăţişa fără voia lui. Dar când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să