6
Îi clocotea inima şi creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuşi pe scaun, în faţa hărţii, agăţându-se de compas ca de o nădejde mântuitoare. Dar nici degetele nu-l mai ascultară... În sufletul lui, ca şi împrejurul lui, simţea o scârbă chinuitoare, în care i se scufunda toată viaţa.
Îşi rezemă capul pe palme, privind liniile, punctele, unghiurile însemnate pe hartă. I se păreau nişte semne cabalistice şi se mira cum le-a putut înţelege până azi. Şi, în acelaşi timp, îi încolţi în minte o întrebare, ca un cârlig: ce caută el aici? Pe urmă, împrejurul întrebării se adunară răspunsuri, lămuriri, alte întrebări şi alte răspunsuri, care însă, cu cât se înmulţeau, cu atât îl nemulţumeau mai rău, fiindcă toate împreună nu-i deschideau nici o punte de mântuire.
"Ce ridicol am fost cu concepţia de viaţă ― se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ţine piept vieţii niciodată?"
Acum, uitându-se în urmă, i se păru că toată viaţa i-a fost goală
ca o pungă de hârtie model. Îi era ruşine de trecut şi-şi aminti cu o părere de rău dureroasă momentele când viaţa a încercat să-l atragă în mersul ei şi s-a împotrivit prosteşte, înăbuşindu-şi cu îndârjire avânturile. Chiar zvârcolirile lui de acuma, cu năzuinţele
disperate de a-şi înfrânge pornirea inimii...
― Don' locotenent, am adus prânzul, zise ordonanţa, care se oprise la spatele lui Bologa cu sufertaşul.
Apostol, auzind vorba românească, sări drept în picioare, ca şi când l-ar fi lovit cu un ciomag în moalele capului.
― Da... bine... bine, Petre, bâigui buimăcit, clătinându-se pe călcâie şi apoi trântindu-se pe pat, ca să nu-i observe soldatul tulburarea.
Ordonanţa aşeză masa, trăgând cu coada ochiului spre Bologa. Îl văzu amărât şi, crezând să-l uşureze, întrebă supus:
― Aţi primit vreo veste rea de acasă, don' locotenent?
― Ce veste, măgarule? răcni deodată Bologa, ridicându-se furios.
Ce-ţi pasă ţie?... Numai acasă îţi umblă gândurile, afurisitule, acasă!
Soldatul înlemni în poziţie, cu faţa la locotenentul aprins de mânie. Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca nişte lopeţi, cu obrajii osoşi şi cu ochii nespus de blânzi, în care pâlpâia evlavie şi resemnare. Apostol îl avea ordonanţă de vreo şapte luni şi Petre îl slujea cu o credinţă de câine, fericit că l-a scos din foc. De altfel îl recomandase, într-o scrisoare, chiar doamna Bologa, căci era tot din Parva, cunoştea pe "domnişorul" din leagăn şi lăsase acasă cinci copii.
Întâlnind pe urmă ochii ordonanţei, furia locotenentului se topi într-un val de ruşine. Îşi dădu seama, îndată, că numai graiul românesc l-a scos din ţâţâni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gândurile lui răvăşite de imputări. Îi pâru rău că s-a înfuriat şi în părerea aceasta de rău simţi mulţumire de sine şi înălţare. Se sculă, făcu trei paşi spre intrarea adăpostului, se întoarse înapoi şi zise trist, sincer, parc-ar fi vorbit cu un prieten vechi:
― Sunt amărât, Petre, şi nu ştiu ce am... O, Doamne, războiul!...
Se cutremură înfricoşat. Era întâia oară că se plângea de război.
Până acuma chiar suferinţele războiului i se păruseră fireşti şi socotise laşi pe cei ce murmurau împotriva lor... Soldatul, liniştit, cu o lucire sumbră de pocăinţă în ochi, răspunse grav:
― Pedeapsa lui Dumnezeu, don' locotenent, pentru păcatele oamenilor.
― Dar dacă nu-s pedepsiţi păcătoşii, ci tocmai cei asupriţi?
întrebă Bologa stăruitor.
― Dumnezeu ţine cumpăna dreaptă, zise Petre cu o credinţă
profundă. Moartea nu-i pedeapsă. Viaţa e pedeapsă. Şi numai chinurile trupului şi suferinţele îndreaptă pe om spre mântuirea sufletului...
Apostol se aşeză să mănânce. Credinţa ordonanţei o cunoştea de mult, şi aceleaşi vorbe cucernice le auzise de zeci de ori. Petre, care şi acasă fusese vestit de bisericos, în vâltoarea războiului s-a scufundat într-un adevărat fatalism religios. De altfel, fiind singurul român în regiment, era singurul cu care Bologa vorbea româneşte.
Soldatul glăsuia acuma despre suferinţă şi despre Dumnezeu, şi Bologa, mâncând, îl asculta şi se gândea că niciodată nu l-a ascultat cu atâta dragoste. Îl întrerupse şi aduse vorba despre Parva, despre
cei de-acasă... Petre oftă şi umplu adăpostul cu fel de fel de amintiri, care îi înduioşau deopotrivă. Apostol simţea din ce în ce cum îi creşte inima, cum îi bate năvalnic şi cum bătăile se încheagă într-un cântec de biruinţă. O dragoste mare îi înfiora sufletul. Se uita la Petre mişcat, având impresia că într-însul s-a întruchipat toată
Parva, toţi cei ce vorbesc româneşte. Îi venea să-l îmbrăţişeze şi să
se arunce la picioarele lui, cerându-i iertare. Şi în cele din urmă, nemaiputân-du-se stăpâni, murmură cu glas de fericire:
― Petre, Petre, fratele meu... nădejdea mea... Soldatul tăcu o clipă nedumerit. Apoi clătină din cap şi
zise domol, resemnat:
― Doamne-ajută...
7
Câteva nopţi nu mai apăru reflectorul. Apostol Bologa, de veghe în observatorul din şanţurile infanteriei, îl aştepta însă mereu cu atenţia încordată, ca să mulţumească pe Klap-ka. În liniştea nopţilor, tulburată doar rareori de vreun foc de puşcă speriat, avu răgaz destul să-şi judece, precum obişnuia, credinţa cea nouă, convins că
numai însufleţirea care rezistă pe cântarul minţii e vrednică să
locuiască trainic în sufletul omului. Şi se bucura simţind că
primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe când vechea "concepţie", pentru care douăzeci şi şapte de luni şi-a primejduit viaţa, a fost veşnic severă, ca o mamă vitregă, îşi zicea acuma că viaţa fiinţează numai prin inimă şi că, fără de inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte. Îi era ruşine însă
amintindu-şi că i-au trebuit doi ani de război ca să ajungă acolo de unde a pornit împotriva sfaturilor doamnei Bologa, ale protopopului şi ale tuturor, afară de Marta... La gât purta un medalion cu o buclă
blondă şi chipul unui căpşor fermecător. I le-a dat când a fost acasă, în concediu, şoptindu-i "eroule", cum de altfel îi zicea şi în scrisori.
"Marta e vina tuturor...", încercă să-şi zică în taină, ca o scuză
