Iubirea, oameni dragi, iubirea!
Apostol Bologa se uită în ochii ruteanului, lăcrimaţi şi totuşi strălucitori într-o lumină ademenitoare. Privindu-i însă mai adânc, Bologa se spăimântă şi tresări, ca şi când şi-ar fi aruncat căutătura în adâncimea prăpastiei de care se ferise toată seara. Vru să zică
ceva şi se pomeni murmurând în neştire:
― Iubirea... iubirea...
― Iubirea voastră însă ne hrăneşte cu gloanţe sau spânzurători, zise Gross cu o asprime răutăcioasă. Azi Svo-boda, mâine eu sau poate voi, cei cu iubirea... Şi încaltea Svoboda a încercat să se smulgă din murdărie, pe când noi ne bălăcim mereu...
― Sper că nu vei face apologia trădării? îl întrerupse iar grav locotenentul de huzari.
― Dacă în vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, nişte ticăloşi ar spânzura acasă pe tatăl tău sub o învinuire oarecare, spune, eroule, n-ai imita pe Svoboda?
― Adică tatăl spânzuratului?... Întrebă Bologa cu ochii cât pumnii, întinzând gâtul spre Gross. Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce?
― Şi dacă ar fi vorbit? zise Gross înăbuşit şi cu scârbă. Cel mult o circumstanţă agravantă...
― O, o, dar e... este ― bolborosi Bologa, oprindu-se deodată
aiurit şi simţind o uscăciune ciudată în cerul gurii, parcă s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri năprasnice.
― Nimic nu poate scuza trădarea şi de altfel un ofiţer care dezertează e mai criminal decât... mai criminal! zise Varga, sculându-se. Şi, fiindcă mâine dimineaţă trebuie să fim la datorie, v-aş propune să ne cărăbănim... Nu de alta, dar mi-e teamă că, de vom mai zăbovi mult, aveţi să mă convingeţi că dezertarea la duşman e o faptă vitejească!
Încercă să râdă şi, neizbutind, se duse la canapea şi-şi alese din grămadă mantaua şi armele. Gross se uită la ceas şi zise către Cervenko:
― Ce facem? E târziu... de-abia o să putem dormi trei ore...
Plecară toţi trei împreună şi în urma lor rămase o dâră grea de tăcere. Căpitanul Klapka începu într-un târziu să tambureze uşor cu degetele pe masă, uitându-se pe sub sprâncene spre Bologa care se clătina pe scaun, cu faţa zgârcită de o înfiorare nestăpânită. La masă nu mai rămăsese decât un sublocotenent de infanterie, foarte tânăr şi posomorât, care nu scosese nici o vorbă şi băuse câteva sticle de vin cu o lăcomie de beţiv precoce, şi doctorul Meyer, un ursuz taciturn, suferind de insomnie, cu o dragoste specială pentru
"clienţii" lui ― cum le zicea celor din tranşee ― şi luând masa totdeauna în odăiţa trecătorilor, fără însă a se amesteca în discuţiile lor. Fiindcă tăcerea devenea apăsătoare, Klapka zise către doctorul Meyer, căutând un ton glumeţ:
― Eu pot sta aici până la ziuă, că tot n-am cvartir, iar soldatul îmi păzeşte în gară bagajele...
Auzind glasul căpitanului, Bologa se dezmetici şi vorbi repede, parcă ar fi vrut să-şi ascundă o vină:
― Dacă sunteţi obosit, vă puteţi odihni la mine, domnule căpitan... Vă cedez bucuros patul, căci eu... eu am de gând să plec mai degrabă la... la datorie...
― Adică de ce n-am pleca împreună, prietene? răspunse Klapka.
Nu cunosc terenul şi am nevoie de o călăuză... Mi s-a spus că voi comanda divizionul al doilea...
― Atunci sunteţi comandantul meu! strigă Apostol înviorat. Un motiv mai puternic să vă repet invitaţia.
― Iar eu am s-o primesc, prietene, fiindcă, drept să-ţi spun, mă
cam apasă osteneala şi emoţiile! zise căpitanul cu o voce mai sinceră.
Doctorul fără somn trecu în odaia cea mare, iar sublocotenentul mai ceru o sticlă de vin soldatului care nu isprăvea deloc lucrul la masa de alături... În uliţă Klapka şi Bologa se opriră, ascultând râsetele gălăgioase din popotă, dominate de un glas răguşit, care cânta fals şi cu mare însufleţire o romanţă sentimentală. Întunericul se zbuciuma peste tot cuprinsul, şi sus, în cer, vânturile fâlfâiau pânze de nouri plângători.
― Încotro mergem, camarade? întrebă Klapka deodată cu vocea schimbată.
În aceeaşi clipă însă la răsărit se ivi pe cer o trâmbă de lumină
albă, tremurătoare, plimbându-se de ici-colo, grăbită, cercetătoare ca o iscoadă isteaţă, stăruind pe alocuri, alintând pământul şi
sfidând întunericul... Apoi, peste un minut, se auziră bubuituri dese, înăbuşite, depărtate...
― Ce-i asta? făcu căpitanul mirat. Se spunea că pe aici e linişte...
când colo...
― Da... Nu-i nimic... nimic! zise Bologa, urmărind cu interes lumina şi tunurile. Ceva caraghios... o, mai mult decât caraghios!
Ruşii ceia sunt nebuni... Închipuiţi-vă, domnule căpitan, că, de vreo săptămână, aproape în fiecare noapte ne sâcâie cu un reflector, parc-ar umbla să-şi bată joc de noi! Auzi, reflector la nişte poziţii fixe, unde se cunoaşte orice muşuroi! Ridicol!... Dar şi mai ridicol, ba chiar enervant, e că noi nu suntem în stare să le zdrobim jucăria!
Am stricat până acum atâtea obuze, de ni-e ruşine, şi degeaba!
Parcă ar fi fermecată lumina lor, parcă...
Bologa îşi curmă brusc vorba, căci fâşia de lumină dispăru, lăsând întunericul mai negru. Răbufniturile de tunuri mai continuară
un răstimp şi apoi încetară pe rând... Cei doi ofiţeri porniră prin bezna deasă, clăpăind cu cizmele în noroi... Satul dormea dus, cu casele pitite după garduri de spini... Într-un târziu, mergând mereu, Klapka zise în şoaptă:
― Ce efect ciudat a avut execuţia de azi asupra domnilor! Şi doar au fost aduşi înadins ca să se întoarcă cu groaza în tranşee şi să spună oamenilor că e mai bine să înfrunte gloanţele duşmanului decât ştreangul patriei... Foarte... foarte ciudat!... Dar dacă tatăl osânditului a fost într-adevăr spânzurat, atunci...
Apostol se uită repede înapoi, ca şi cum ar fi auzit un glas din spate, pe urmă mormăi rugător:
― A fost vinovat... Domnule căpitan, a fost vinovat...
