"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » 📚,,Pădurea spânzuraților'' de Liviu Rebreanu

Add to favorite 📚,,Pădurea spânzuraților'' de Liviu Rebreanu

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

― Cu astfel de oameni nu batem noi Europa... Unde nu-i conştiinţa datoriei...

Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad, chiar sub ştreangul nemişcat. Examină groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă

ridicând ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă.

Întâlnind însă privirea speriată a căpitanului, dădu drumul ştreangului, ruşinat şi umilit. Mai stătu acolo câteva clipe, nehotărât, apoi deodată merse drept în faţa străinului, prezentându-se:

― Locotenent Apostol Bologa...

― Klapka, îl întrerupse căpitanul, cu mâna întinsă. Otto Klapka...

Adineaori am sosit, şi tocmai de pe frontul italian... În gară am aflat că aveţi o execuţie şi, nici nu-mi dau bine seama cum, iată că am nimerit aici...

În glasul căpitanului tremura o sfială atât de neascunsă, că

locotenentul, fără să vrea, se simţi cuprins iar de ruşinea de adineaori şi, încurcat, zise cu o vioiciune silită:

― Vasăzică sunteţi mutat în divizia noastră?

― Da... la al cincizecilea de artilerie de câmp...

― A, chiar în regimentul nostru! strigă Bologa deodată, cu bucurie neprefăcută. Atunci bine-aţi venit!

Faţa căpitanului se însenină, parcă în sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvăluit un om nou. Privirile lor se încrucişară într-o licărire de simpatie. O clipă. Apoi Klapka avu o cutremurare şi întrebă

aproape înfricoşat:

― Pe cine spânzuraţi?

În ochii lui Apostol Bologa, albaştri şi adânciţi în cap, se aprinse o mândrie stranie. Răspunse cu o indignare abia stăpânită:

― Un sublocotenent ceh, Svoboda... mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc... A fost prins tocmai când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător!... Nu-i aşa? adăugă

după câteva clipe, fiindcă Klapka tăcea.

― Mda... da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur.

Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa. Începu să vorbească

atunci cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrând parcă

să convingă cu orice preţ:

― Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marţială care l-a judecat şi, prin urmare... De altfel nici el n-a tăgăduit. Nici vorbă, faţă de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare... A fost de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată

vremea şi n-a vrut să răspundă măcar la întrebările preşedintelui...

Ne-a privit sfidător, pe rând, cu un fel de dispreţ falnic... Chiar sentinţa de moarte a primit-o zâmbitor şi cu nişte ochi... Fireşte, asemenea oameni nu se spăimântă nici de moartea infamantă...

Când l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofiţer, a vrut să se împuşte... Ce dovadă mai palpabilă decât încercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte în unanimitate, fără

discuţie, atât a fost de vădită crima... Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin...

Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură:

― O, Doamne... dovezile... când e vorba de o viaţă de om...

Pe buzele subţiri, cu colţuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie şi de dispreţ:

― Uitaţi, domnule căpitan, că suntem în război şi pe front!... O

viaţă de om nu e îngăduit să primejduiască viaţa patriei!... Dacă ne-am călăuzi după consideraţii sentimentale, ar trebui să capitulăm în faţa tuturor... Se vede însă că sunteţi ofiţer de rezervă, altfel n-aţi vorbi aşa despre o crimă...

― Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avocat... În

vreme de pace... Acum însă...

― Şi eu sunt ofiţer de rezervă, întrerupse locotenentul cu mândrie. Războiul m-a smuls din mijlocul cărţilor, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viaţa reală. Dar m-am dezmeticit repede şi mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii!

Căpitanul zâmbi, ca şi când răspunsul i s-ar fi părut ridicol, şi zise cu glas blajin, colorat de o ironie blândă:

― Şi eu care credeam că războiul e un ucigător de energii!

Apostol Bologa roşi ca o fecioară şi nu îndrăzni să se uite în ochii căpitanului. Se simţea jignit până în măduva oaselor şi căuta în minte un răspuns aspru, care să pună capăt convorbirii. Atunci însă

sosi gâfâind caporalul, cu scăunelul fără spetează.

― Un moment, domnule căpitan, rosti Bologa triumfător, întorcându-se spre caporalul asudat, parcă i-ar fi adus mântuirea. E

prea înalt, nu vezi? strigă apoi mânios. Cum să se caţăre condamnatul pe asemenea... In sfârşit, ce-mi fac eu sânge rău, când nici nu e în atribuţiile mele execuţia?!... Să vedeţi voi ce va zice domnul general, să ţineţi minte!... Acuma ce mai stai? Aide, potriveşte cel puţin locul şi trage mai sus funia!... Ce oameni!

Ridică mâinile, revoltat, şi-i întoarse spatele. Se potoli însă brusc, zărind pe cărarea dinspre sat un grup de ofiţeri care se apropiau cu o gravitate solemnă. În frunte venea însuşi comandantul diviziei, mic, gras, cu picioarele scurte şi foarte roşu la obraz, bătându-şi nervos carâmbul cizmei cu o cravaşă, în vreme ce pretorul militar, un căpitan burtos, cu mustăţi sure, îi explica ceva gesticulând larg cu mâna dreaptă, în care ţinea o foaie de hârtie...

― Vine convoiul... Uite şi generalul! şopti Bologa, clipind repede către căpitanul care se dădea mai înapoi, ca dinaintea unei năluci neaşteptate.

Locotenentul alergă întru întâmpinarea generalului şi, salutând, raportă cu importanţă:

― Întâmplător am venit mai devreme, excelenţă, şi am constatat că lipsea scăunelul...

― Lipsea? repetă generalul cu o privire nemulţumită spre pretorul care se uita disperat la Bologa.

― Am luat însă imediat măsuri de îndreptare, se grăbi să adauge locotenentul, ca să scape pe pretorul uluit din încurcătură.

Totuşi pretorul simţi că generalul s-a supărat şi, murmurând o scuză, îşi iuţi paşii, ca să ajungă cel dintâi la locul execuţiei şi să se încredinţeze cum i s-au împlinit ordinele. Dintr-o aruncătură de ochi văzu tot, fără a se sinchisi de caporalul înţepenit într-o salutare înfricoşată. Vru să se întoarcă zâmbitor spre generalul care sosea, dar deodată îşi aduse aminte şi întrebă îngrijorat:

― Călăul unde-i, caporal?

― Noi nu ştim, domnule căpitan, răspunse caporalul. Noi am avut ordin să facem groapa şi...

Are sens