Apostol îl privi cu dispreţ, zicând că e gol şi sec, pe când Marta îl găsi interesant şi drăguţ... Duminica următoare avu loc "balul filantropic". Deşi Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să rămâie mai prejos de "cellalt". Locotenentul însă a jucat puţin şi numai cu vreo trei fete, între care şi cu Marta. Şi atunci, pe faţa ei, Apostol a văzut o mândrie şi o bucurie rău ascunsă...

În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simţea nenorocit şi-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei şi era sigur ca Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii... Şi el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Intr-un moment de disperare socoti că ar fi bine să renunţe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofiţer şi să-i arate Martei că poate fi şi el ca "cellalt"... În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e aşa, el o iubeşte mai mult. Are să lupte şi s-o cucerească definitiv. Dacă

ea nu e în stare să se ridice până la el, se va coborî el la ea. Marta însă trebuie să-l iubească numai pe el!

Atunci începură să umble zvonuri de război şi într-o bună zi locotenentul chiar trebui să-şi curme concediul şi să plece în mare grabă la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfător.

Când veni însă vorba de locotenent, Marta zise cu ochi melancolici:

― Simpatic om!... Acuma va fi erou!

Apostol îngălbeni. Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără

înconjur că mamă-sa a avut dreptate şi să-şi vază de cărţile lui... Dar asta ar însemna o laşitate. Dacă în prima ciocnire cu viaţa se dă

bătut, atunci ce va fi viitorul?

Apoi, peste frământările lui, izbucni războiul... Şi concepţia de viaţă, clădită şi cârpită în trei ani de chibzuiri, se zdruncină din temelii. Războiul nu intrase în socotelile lui. Şi totuşi acuma trebuia o hotărâre... Se sfătui cu Pălăgieşu, fără rezultat. Pălăgieşu declară

categoric că "toţi trebuie să ne facem datoria către patrie". Părerea aceasta însă era a unui reprezentant al statului, deci impusă, şi nu izvorâtă dintr-o convingere liberă... Apostol, în sufletul său, credea că cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal. Da, dar dacă mâine va fi chemat şi el în armată?

― Vezi, dragul mamei, îi zise doamna Bologa, îngrijorată, dacă

ne ascultai pe noi şi te duceai la teologie, azi ai fi preot şi nici capul nu te-ar durea de războiul lor... Pe când acuma, Dumnezeu ştie...

Mai mult ca să se ispitească pe sine însuşi, Apostol răspunse:

― Zilele acestea am să plec şi eu la datorie...

Doamna Bologa, speriată şi revoltată, întrebă:

― Să-ţi primejduieşti tu viaţa? Pentru cine şi pentru ce?

― Pentru patrie, murmură studentul cu un zâmbet nehotărât.

― Noi n-avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu-i patrie... Mai bine s-o calce în picioare caii muscalilor!

Trimise îndată după protopopul Groza şi împreună căutară să-i scoată din minte gândurile nesocotite. Nehotărârea lui Apostol se zvârcolea. Ieşi pe stradă buimăcit şi nimeri tocmai la Domşa acasă.

― Cum, tu? Speranţa noastră? Să te baţi tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu eşti deloc obligat să te îmbulzeşti la datorie, ba chiar dimpotrivă!

― Şi totuşi ideea? zise Apostol fără convingere.

― Ce idee?... Când e viaţa omului în joc, dai dracului toate ideile... Noi trebuie să aşteptăm, Apostole! Lozinca noastră să fie: rezerva...

― Rezerva înseamnă pasivitate şi pasivitatea e mai rea ca moartea...

― Pasivitatea păstrează intacte speranţele, pe când activitatea acum e egală cu nimicirea.

Apostol tăcu. În sufletul lui se închegase convingerea că nu trebuie să plece. Dar nu apucă să spună nimic lui Domşa, căci se pomeniră cu Marta, care tocmai se întorcea de la o prietenă.

Avocatul, ca de obicei, îi lăsă singuri...

― Toată lumea pleacă la război, zise Marta.

În privirea ei, în glasul ei, Apostol simţi o tremurare ciudată.

Marta se gândea la "cellalt". Un ceas stătură de vorbă, şi toată

vremea Apostol văzu că logodnica lui e ca o străină, înţelegând însă

că, printr-un singur gest, i-ar putea dobândi sufletul întreg... Un ceas şovăi, apoi la plecare se uită adânc în ochii ei şi zise cu hotărâre:

― Poimâine voi pleca la război!

Marta avu un zâmbet de necredinţă, dar numai o clipă. În clipa următoare obrajii ei se îmbujorară, privirea i se înflăcără, plină de mândrie, şi apoi, cu o mişcare pătimaşă, se repezi la Apostol şi-l sărută pe buze... Şi Apostol, în sărutarea aceasta, îşi sorbi izbânda.

A teia zi a plecat la Cluj şi s-a prezentat la cercul de recrutare, unde un colonel deşirat l-a felicitat călduros. Când s-a îmbrăcat în uniformă şi s-a uitat în oglindă, nici nu s-a mai recunoscut, atâta de marţial i se părea că s-a făcut. De altfel, în oraş clocotea un entuziasm contagios. Pe trotuare, în cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli, parcă războiul i-ar fi scăpat dintr-o primejdie grozavă sau le-ar fi făgăduit o fericire cerească. În atmosfera aceasta, ultimele rămăşiţe de şovăire se topiră ca nişte stropi de ceară. Se simţea mândru şi fericit în uniforma cochetă de artilerie şi saluta ţeapăn pe toţi militarii ce-i întâlnea, adânc convins că şi astfel îşi împlineşte datoria către ţară.

Două luni a urmat şcoala de artilerie, apoi a fost trimis pe front.

Pe urmă l-au numit ofiţer, a fost rănit o dată uşor şi a doua oară

greu, încât a stat două luni în spital şi o lună în concediu acasă, a fost decorat de trei ori, înaintat locotenent... toate în vreme de doi ani. Războiul a luat locul de frunte în concepţia lui de viaţă, din care odinioară vruse să-l elimine. Acuma îşi zicea că războiul e adevăratul izvor de viaţă şi cel mai eficace element de selecţiune.

Numai în faţa morţii pricepe omul preţul vieţii şi numai primejdia îi oţeleşte sufletul... Pe urmă a fost la Curtea Marţială care a judecat pe Svoboda... Pe urmă au venit spânzurătoarea şi ochii condamnatului... şi doina ordonanţei, sub fereastră, care nu mai încetează deloc, ca o mustrare...

3

― Don' locotenent, e târziu, vremea cinei...

Apostol Bologa deschise ochii, zăpăcit. Lângă pat, ordonanţa mormăia blând aceleaşi cuvinte, ca o babă cu farmece.

― Ce-i, Petre? Am dormit? întrebă locotenentul, sărind în picioare

şi uitându-se repede la ceasul-brăţară. Ei, poftim! Am întârziat de la masă... Şi numai tu eşti de vină, că nu ştiu pe unde tot umbli, în loc să-mi fii de ajutor...

Dojenind de Petre, îşi dădea bine seama că vrea să-şi impute amintirile care l-au cuprins în mrejele lor şi de care îi era teamă ca de nişte remuşcări neiertătoare. Grăbit să plece, nu-şi găsi casca şi mormăi:

― Fă lampa mai mare, că parcă suntem într-o criptă...

De lângă lampă, ordonanţa ridică o scrisoare şi i-o întinse:

― A venit de la amiază, dar cu vălmăşagurile astea...

Apostol luă scrisoarea, se uită la adresă şi rămase câteva clipe cu ochii la Petre, ca şi cum n-ar fi îndrăznit s-o citească.

"Iată, mi-e frică şi de slova mamei, se gândi cu amărăciune.