Atâta m-a făcut de laş execuţia unui trădător!"

Apoi se aşeză mânios pe laviţă, trase lampa mai aproape, rupse plicul şi citi pe nerăsuflate:

"Dragul mamei mult dorit. Tare-mi tremură inima de grija ta, că

de o săptămână n-am primit nici o ştire şi pe aici geme pământul de oaste şi cătane, de trăim mereu cu frica în sân. Totuşi sunt puţin mai liniştită de când am auzit că, pe unde eşti tu, s-au potolit bătăliile. O, dare-ar Dumnezeu să se sfârşească odată, că de atâta război ni s-a acrit sufletul şi ne-au secat lacrimile.

Tot aşteptăm să ne pomenim cu tine pe acasă, măcar pe câteva zile, că alţi ofiţeri capătă concedii des. Şi noi avem în gazdă un maior, tare de treabă, polonez. Bietul om toată ziulica oftează de dorul familiei, că-i însurat şi are şase copii... Ştii, dragul mamei, că

pe protopopul Groza l-au luat şi l-au dus în internare prin Ţara Ungurească, fiindcă Pălăgieşu l-a pârât că-i periculos pentru liniştea comunei. O, Doamne, mare-i răbdarea şi îndurarea ta! Ba Pălăgieşu se mai laudă, chiar şi faţă de mine, că, de ar fi vrut el, ar fi putut face să-l şi spânzure, că ― zice ― mâna lui e grea când vede că oamenii nu se astâmpără. Dar zice că i-a fost milă de cei optzeci de ani ai lui Groza, altminteri nu s-ar fi mulţumit numai cu internarea. Că, zice, protopopul a predicat de pe amvon precum ca să nu ne lepădăm limba strămoşească şi nici credinţa în Dumnezeu, ci să le păstrăm cu sfinţenie. Şi din pricina aceasta l-au ridicat şi l-au închis, iar comuna a rămas numai cu diaconul, să facă slujba şi la biserica cea mare, şi peste apă, în bisericuţa din Ierusalim... Eu mă tot rog fierbinte bunului Dumnezeu şi tare mi-e nădejdea că rugăciunile noastre vor găsi milă şi îndurare în ceruri!

De multe ori mă gândesc şi mă cutremur, ce-ar fi dacă ar trăi bietul tatăl tău? Cum era el de inimos, vai, Doamne, poate că nici tu n-ai fi unde eşti, căci el nu te-ar fi lăsat pentru nimica-n lume. Dar eu, sărmană văduvă, ce să fac? Plâng şi mă rog lui Dumnezeu să-ţi poarte de grijă şi să te apere şi să-ţi lumineze sufletul şi cărările vieţii...

Acum barem de-ar veni odată pacea, să mai scape oamenii de chinuri şi de groază. Că de când a intrat şi România în război parcă

viaţa noastră e şi mai amară, şi mai întristat ni-e sufletul... Marta

zice că ţi-a scris mereu, dar că tu nu i-ai răspuns la două scrisori şi poate că te-ai supărat cine ştie de ce. Scrie-i, dragul mamei, că

Domşa e foarte cumsecade şi-ţi poartă de grijă ca un părinte. Apoi şi faţa-i bună şi are sufletul de ceară, doar că-i tânără şi nepricepută în viaţă. Mereu îmi spune că i-e dor de tine, dar iarăşi nu poate sta nici prea retrasă şi trebuie să mai glumească cu cei ofiţeraşi de pe aici, că aşa-s vremurile. Dacă ai fi tu acasă, am avea şi noi un sprijin. Dar nu-i nimic, va trece şi furtuna, şi Dumnezeu va plăti tuturora după

dreptate. Până va veni ceasul mântuirii, eu în scrisorile tale caut mângâiere şi le aştept şi tremur când nu sosesc. Că tu eşti mângâierea şi nădejdea mea pe lume, şi credinţa în Dumnezeu.

Rămâi cu bine şi scrie-mi degrabă. Dumnezeu să te aibă în paza lui cea bună. A ta Mamă".

Apostol îndoi iar scrisoarea, o vârî încetişor în buzunar şi oftă, zâmbind amar şi zicându-şi: "Biata mamă! Se vede că-i strănepoata subprefectului lui Avram Iancu..."

Cuprinsul scrisorii îl simţea foarte lămurit în creieri, ca o apăsare.

Numai vorbele despre Marta parcă pieriseră fără urme, deşi altădată

tocmai acestea I-ar fi pus pe gânduri... Ridicând capul, întâlni privirea ordonanţei, aprinsă de o curiozitate umilă. Apostol tresări, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-i fi citit gândurile.

― Oare ce-o mai fi pe la noi pe-acasă, don' locotenent? întrebă

deodată soldatul cu glas încărcat de respect.

― Ce să fie, Petre? Necazuri şi amar, răspunse Apostol blând.

Îşi potrivi casca în cap, îşi ridică gulerul ulancei şi ieşi în ogradă, urmat de ordonanţă. În poartă se întoarse şi-i zise cu acelaşi glas moale:

― Ia seama, Petre, că mâine în zori plecăm înapoi, pe front! Să

aduni deci toate catrafusele... Degeaba, Petre, tot mai bine-i acolo decât aici!

4

Popota diviziei era într-o fostă cârciumă, alături de casa în care locuia generalul Karg. În sala mare dinspre uliţă, cu ferestrele oblonite, ca să nu pătrundă lumina afară, mâncau ofiţerii de la cartierul diviziei, precum şi cei de la comandamentul brigăzii de artilerie, care se afla în sat. În fund, într-o odăiţă, era popota trecătorilor, adică a celor ce mergeau spre front sau se întorceau de acolo şi trebuiau să zăbovească un răstimp pe la numeroasele servicii ale diviziei.

Fiindcă întârziase, Bologa nu mai vru să treacă prin sala cea mare, ci coti prin ogradă şi intră în tindă, unde câţiva soldaţi spălau vase, ştergeau tacâmuri, desfundau sticle, în vreme ce alţii veneau de pe coridor, de la bucătăria îndepărtată, cu farfurii pline cu mâncăruri ori cu butelii de vin... De aici o uşă dădea direct spre popota mare, iar alta, în stânga, spre cuibul trecătorilor. Un soldat se repezi şi deschise lui Bologa.

În odăiţă erau numai două mese lungi şi o canapea hodorogită,

pe care zăcea un morman de mantale, căşti, revolvere, săbii, baionete, de-a valma.

Masa din dreapta se golise; un soldat, cu capul ţuguiat şi cu fruntea de un deget, strângea alene tacâmurile şi resturile de pâine.

Fumul de tutun, mirosul de mâncăruri şi de băuturi umpleau odaia până în tavanul cu grinzi, sugrumând flacăra lămpii cu abajur de tinichea roasă. Obloanele celor două ferestre erau închise, iar găurile din obloane, astupate cu şervete. De altfel, ferestrele n-aveau perdele şi pe pereţi se vedeau numai câteva cadavre de ploşniţe sătule.

În capul mesei din stânga şedea căpitanul Klapka. Fără cască, tuns la piele, faţa lui rotundă răspândea bunătate şi blândeţe, deşi în ochi îi tremura o spaimă pe care încerca s-o ascundă sub un surâs prefăcut şi rece.

Când păşi Bologa în odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din tindă se curmă brusc, încât bună-seara lui pluti singuratică într-o tăcere speriată. Până să-şi lepede însă casca şi ulanca, unda de tulburare se topi şi locotenentul Gross, mai în glumă, mai în serios, strigă:

― Mi se pare, Bologa, că ţi-a fost ruşine să vii mai devreme între noi? Spune drept!

― Ruşine? Mie?... De ce? zise Apostol, oprindu-se înţepat.

― Parcă noi nu ştim că şi tu ai votat pentru moarte? zâmbi Gross, dând vorbelor sale o culoare mai dulce, fiindcă observase supărarea lui Bologa.

― Ei şi? urmă Apostol mereu dârz. În orice caz n-am să dau socoteală decât conştiinţei mele, care l-a găsit vinovat!

― Conştiinţă! oftă deodată tânguitor căpitanul Cerven-ko, care şedea la stânga lui Klapka. Cine mai are azi conştiinţă?

Glasul acesta se înfipse ca un ac în urechea locotenentului Bologa. Vru să răspundă şi nu-i veni nimic în minte. Se uita la el, şi inima i se îmblânzi. Cervenko era om voinic, spătos, cu o barbă

cafenie care-i acoperea aproape tot pieptul şi cu nişte ochi în care plângea veşnic o suferinţă tainică. Bologa îl cunoscuse într-un spital la Triest şi descoperise în el o inimă îngerească. Era rutean, profesor la un liceu din Stanislau. În faţa ofiţerilor trecea ca un fel de menonit, fiindcă în doi ani de război niciodată nu pusese mâna pe vreo armă, ci mergea în lupte numai cu un băţ de trestie şi cântând cântece bisericeşti. Cervenko însuşi spunea sus şi tare că mai bine şi-ar tăia mâinile decât să tragă asupra unor bieţi oameni ca şi dânsul. Altfel, fiind extrem de conştiincios în serviciu şi dispreţuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulţumindu-se a zice că-i cam scrântit.

― Fiecare îşi face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenko, aşezându-se la masă faţă-n faţă cu Klapka, şi apoi porunci soldatului: Adă-mi şi mie ceva de mâncare!

Soldatul dispăru. Peste o clipă Gross, puţin încruntat, zise:

― Nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad...

― Camarad?! strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii şi dezertorii sunt camarazii d-tale?... Domnilor, vă întreceţi cu glumele! Eu, în orice caz, nu mai pot asculta nepăsător asemenea... asemenea... vorbe compromiţătoare pentru un militar care mai are în suflet un pic de iubire de ţară...

Izbucnirea locotenentului de huzari, singurul ofiţer activ printre cei de faţă, căzu ca un duş rece, reamintindu-le brusc că sunt pe front. Toate privirile se întoarseră spre Varga şi în toate lucea o întrebare... Privirile acestea mulţumiră orgoliul huzarului brun, tânăr, frumos, cu mustăcioara tunsă şi cu înfăţişarea încăpăţânată. Era nepotul profesorului de filozofie de la Budapesta şi avea ambiţia să

fie socotit mare cunoscător de cai. Apostol îl întâlnise des în casa profesorului şi, cu toate că i s-a părut gol şi fudul, s-a împrietenit cu el, având altfel un suflet deschis şi leal.

― Închipuieşte-ţi, dragul meu, urmă Varga, adresându-se lui Bologa, ca omului care-i împărtăşeşte credinţele, cu o voce calmă ce voia să şteargă impresia izbucnirii indignate, de două ore numai despre execuţia lui Svoboda vorbim şi, ce crezi, dumnealor găsesc vinovaţi, ştii pe cine, pe cei ce 1-au condamnat!

Varga sfârşi surâzând batjocoritor spre Gross, risipind astfel cu totul urmele protestării.

― Nimeni nu osândeşte cu inima uşoară, zise Apostol gânditor.

Dar când vina e evidentă, eşti silit. Căci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!

― Nimic nu e mai presus de om! se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu cumva să-i ia cineva vorba. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! Ce-ar fi pământul fără de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare?...