cel puţin din munca creierului omenesc se risipeşte, închipuieşte-ţi ce-ar fi când s-ar uni, printr-o organizaţie perfectă, sforţările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeaşi ţintă!... Câţi oameni trăiesc azi pe pământ? Două miliarde, să zicem... Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenuşie, într-un avânt comun, ar porni la asaltul porţilor închise?
― Adică, mai pe româneşte, să facem ceea ce facem cu toţii, zise notarul. Să ne facem datoria către stat, nu-i aşa?... Apoi asta spun şi legile noastre...
― Nu, nu legile... Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile...
Mare deosebire! se înflăcără Apostol, reîncepând furtunos explicaţiile.
Doi ani de zile, în Budapesta, şi-a pus la încercare "concepţia de viaţă" în toate împrejurările, şi după fiece încercare i se părea mai
bună, mai mulţumitoare. Viaţa în capitală însă îi era nesuferită.
Zgomotul străzilor, egoismul oamenilor, mecanizarea vieţii îl supărau. Râvnea civilizarea sufletului şi aceasta i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomeraţii de oameni. În mijlocul naturii se simţea liber şi mai aproape de inima lumii. De câte ori avea vreme, fugea de oraş. Dealurile din jurul Budei le cunoştea întocmai ca împrejurimile Parvei... Numai când venea acasă observa că şi-a potrivit viaţa pe un calapod care aici nu era deloc preţuit. În Parva i se clătina concepţia şi avea nevoie de sforţări ca să nu i se sfărâme.
Statul, aici, era privit ca un vrăjmaş... Tocmai în vacanţa a treia a găsit argumentul mulţumitor, într-o discuţie cu avocatul Domşa, care, după moartea bătrânului Bologa, a făcut avere în Parva.
― Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspiraţie subită. Nu afirm deloc... Dar câtă vreme există, trebuie să
ne facem datoria... Daţi-mi un stat mai bun, şi mă închin. Altfel însă
vom cădea în anarhie, domnule Domşa! în viaţă trebuie să contăm pe realităţi, nu pe dorinţi!
Avocatul Domşa îl iubea şi-i prevedea un viitor strălucit, de altfel împreună cu toţi domnii din Parva şi chiar cei din Năsăud. Se spunea că Apostol e răsfăţatul facultăţii şi că are să ajungă negreşit profesor la Universitate. De aceea Domşa îi făcea puţină curte, în speranţa că
îi va atrage atenţia asupra domnişoarei Marta, o fetiţă de vreo şaptesprezece ani, drăgălaşă şi isteaţă cum nu s-a mai pomenit pe valea Someşului, şi care, pe deasupra, avea o zestre boierească, fiind singura odraslă a însuşi domnului Domşa.
Într-o bună zi, dorind să continue discuţia, Apostol făcu o vizită
avocatului. Nu-l găsi acasă, dar îl primi domnişoara Marta. Stătu o jumătate de oră, vorbind cu domnişoara numai despre nimicuri şi crezând mereu ca va sosi Domşa. A doua zi reveni şi iar şezu o jumătate de oră cu Marta. Apoi o săptămână întreagă, în fiecare zi, mereu la aceeaşi oră şi din ce în ce mai bucuros că nu era acasă
avocatul. Şi, peste altă săptămână, spuse radios doamnei Bologa:
― Mamă, ştii că am să mă logodesc cu fata lui Domşa?
Doamna Bologa încremeni. Marta i se părea prea cochetă şi uşuratică. O fată crescută în voia soartei ― doamna Domşa murise de vreo patru ani ― nu poate fi o soţie potrivită pentru Apostol.
Încercă să se împotrivească. Chemă iarăşi într-ajutor pe protopopul Groza. Toate în zadar. Logodna se făcu, fără ceremonie, în familie, stabilindu-se însă că nunta vor serba-o când va termina Apostol studiile, peste un an sau doi.
Curând, după logodnă, sosi în Parva un locotenent de vânători imperiali, foarte ţanţoş şi încrezut, feciorul judecătorului ungur.
Apostol îl privi cu dispreţ, zicând că e gol şi sec, pe când Marta îl găsi interesant şi drăguţ... Duminica următoare avu loc "balul filantropic". Deşi Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să rămâie mai prejos de "cellalt". Locotenentul însă a jucat puţin şi numai cu vreo trei fete, între care şi cu Marta. Şi atunci, pe faţa ei, Apostol a văzut o mândrie şi o bucurie rău ascunsă...
În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simţea nenorocit şi-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei şi era sigur ca Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii... Şi el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Intr-un moment de disperare socoti că ar fi bine să renunţe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofiţer şi să-i arate Martei că poate fi şi el ca "cellalt"... În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e aşa, el o iubeşte mai mult. Are să lupte şi s-o cucerească definitiv. Dacă
ea nu e în stare să se ridice până la el, se va coborî el la ea. Marta însă trebuie să-l iubească numai pe el!
Atunci începură să umble zvonuri de război şi într-o bună zi locotenentul chiar trebui să-şi curme concediul şi să plece în mare grabă la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfător.
Când veni însă vorba de locotenent, Marta zise cu ochi melancolici:
― Simpatic om!... Acuma va fi erou!
Apostol îngălbeni. Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără
înconjur că mamă-sa a avut dreptate şi să-şi vază de cărţile lui... Dar asta ar însemna o laşitate. Dacă în prima ciocnire cu viaţa se dă
bătut, atunci ce va fi viitorul?
Apoi, peste frământările lui, izbucni războiul... Şi concepţia de viaţă, clădită şi cârpită în trei ani de chibzuiri, se zdruncină din temelii. Războiul nu intrase în socotelile lui. Şi totuşi acuma trebuia o hotărâre... Se sfătui cu Pălăgieşu, fără rezultat. Pălăgieşu declară
categoric că "toţi trebuie să ne facem datoria către patrie". Părerea aceasta însă era a unui reprezentant al statului, deci impusă, şi nu izvorâtă dintr-o convingere liberă... Apostol, în sufletul său, credea că cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal. Da, dar dacă mâine va fi chemat şi el în armată?
― Vezi, dragul mamei, îi zise doamna Bologa, îngrijorată, dacă
ne ascultai pe noi şi te duceai la teologie, azi ai fi preot şi nici capul nu te-ar durea de războiul lor... Pe când acuma, Dumnezeu ştie...
Mai mult ca să se ispitească pe sine însuşi, Apostol răspunse:
― Zilele acestea am să plec şi eu la datorie...
Doamna Bologa, speriată şi revoltată, întrebă:
― Să-ţi primejduieşti tu viaţa? Pentru cine şi pentru ce?
― Pentru patrie, murmură studentul cu un zâmbet nehotărât.
― Noi n-avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu-i patrie... Mai bine s-o calce în picioare caii muscalilor!
Trimise îndată după protopopul Groza şi împreună căutară să-i scoată din minte gândurile nesocotite. Nehotărârea lui Apostol se zvârcolea. Ieşi pe stradă buimăcit şi nimeri tocmai la Domşa acasă.
