gemea mereu plânsul, tot mai stins şi mai depărtat. Apostol văzu că
au apucat-o în dreapta, se minună şi şopti preotului limpede şi cu părere de rău:
― Unde mergem, părinte?
În suflet îi încolţi, lângă părerea de rău, un firicel de nădejde, care-i spunea în taină: "Poate că totuşi!..." Curând însă părăsiră
şoseaua, trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeţ
de scânduri noi.
"Doamne, unde mergem?" se întrebă Apostol acuma cu durere, mai ales că pe aici nu umblase niciodată.
Nu-şi simţea deloc picioarele, se mira cum poate merge fără
picioare şi i se părea că pluteşte în aer, ca în vis. În aceeaşi vreme zise iarăşi preotului, care-i ţinea crucea în faţă:
― Iartă-mă, Constantine, că din pricina mea trebuie să te oboseşti atâta... atâta...
Drept răspuns, Boteanu murmură un crâmpei de rugăciune.
Apostol nu înţelegea nimic, voia să-l întrebe ce zice, dar ţinutul necunoscut îl necăjea atât de rău, că uită ce-a vrut şi iar se gândi, amărât: "Unde mergem?"
O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într-o coastă de deal.
Pârâul de sub podeţul de scânduri noi acum gâlgâia gălăgios, în dreapta, la picioarele coastei... Auzind cum gâfâie oamenii împrejurul lui, Apostol şopti la urechea preotului:
― Nici nu-mi simt picioarele... parc-aş pluti...
Boteanu rosti mai tare rugăciunea, înfricoşat de cuvintele lui Apostol care atârna tot mai greu pe braţul lui amorţit...
Urcuşul se isprăvi. Pârâul iar murmura alături, somnoros.
Lui Apostol i se părea că merge de o veşnicie pe o cărare fără
sfârşit şi din nou îi răsări în creieri întrebarea: "Unde mergem?"
Atunci preotul parcă se poticni şi îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite.
― Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii.
― Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plângător.
Apoi Apostol simţi iarbă sub tălpi. Şi deodată picioarele începură
să-l doară, ca şi când ar fi dus o povară peste puterile lui.
― Faceţi loc!... Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răguşit, glasul pretorului.
Atunci Bologa, nerecunoscând glasul şi vrând să vază cine a strigat, ridică fruntea şi dădu cu ochii, de-abia la vreo zece paşi, de un stâlp alb şi lucios, cu un braţ cârligat în vârf. Ştreangul se legăna puţin şi legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară, cu mâinile, rezistenţa funiei. În lucirea albă a lemnului se desluşea ceva straniu, încât Apostol lăsă repede capul în jos.
Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptă
atinse întâmplător lemnul rece şi umed ca pielea de şarpe. Se scârbi şi începu să-şi şteagră umezeala pe dunga pantalonului. În timpul acesta însă îşi plimba liniştit privirea peste mulţimea de feţe ciudate şi necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omeneşti, care se ascundeau sub căşti lătăreţe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de răşină
arsă îi gâdila nările şi fumul îl supăra fiindcă-i întuneca vederea.
Plecă puţin capul şi, aproape de picioare, văzu pământul deschis ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă şi lutul era azvârlit numai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălţându-se deasupra tuturor, ca şi cum el ar fi trebuit să... În stânga, la marginea gropii, un coşciug de brad, gol, descoperit...
Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strâmbe: Apostol Bologa... Numele i se părea străin şi se întrebă aproape supărat: "Oare cine să fie Apostol Bologa?"
― Gata?... Gata! strigă pretorul, pe movila de pământ, fluturând o foaie de hârtie.
Apostol ascultă numai începutul sentinţei, pe urmă se uită la oamenii din preajma lui, gândindu-se că generalul n-a venit şi probabil că doarme... Lângă movila pretorului zări un doctor cu ceasul în mână: "Nu-i doctorul Meyer... nu, nu..." La picioarele gropii recunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plânşi, îngroziţi, care-l obosiră, încât întoarse capul. La doi paşi, în stânga, stătea un ţăran sprijinit în hârleţ cu capul gol, cu părul asudat şi lipit pe frunte, cu obrajii umezi de lacrimi. "Uite groparul... Vidor..." se gândi dânsul cu bucurie şi vru să-i facă un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfârşi citirea cu glas ascuţit şi strident ca un scârţâit de uşă cu ţâţâni ruginite, şi Apostol îşi luă seama, întrebându-se speriat ce-o să fie
acuma... Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce şovăitoare:
― Trebuie... pe scaun...
Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lângă genunchii lui şi nu-l observase până acum. Îi era teamă că iar nu va putea mişca picioarele... "Trebuie... trebuie să încerc", îi fulgeră prin creieri. Apoi deodată se simţi cuprins în braţe. Se îngrozi. Groparul îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele şi mustăţile ude.
― La o parte! răcni pretorul, spăimântat, ridicând braţele.
Apostol se urcă pe scaun şi se lovi cu capul de ştreangul ce atârna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase şi o aruncă în groapă. În aceeaşi clipă izbucni un plâns gros, disperat, nestăpânit.
"Cine plânge?" se gândi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în piept.
Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă
