se revolte şi să-i rupă masca!... Decât să se expună unei eventualităţi atât de primejdioase, Bologa a ales calea cea mai bună, fuga la duşmanul pe care l-a slujit cu credinţă şi unde îl aşteptau, desigur, recompense şi mai grase. De aceea a luat şi harta, în care a însemnat cu precizie nu numai poziţiile trupelor, ci şi locurile diverselor servicii ale diviziei, până şi casa aceasta, unde se află cancelaria pretorului, ca să-l bombardeze şi să-l omoare şi pe el într-o zi aviatorii duşmani...
Apostol Bologa ascultă întâi uluit construcţia pretorului, pe urmă
zâmbi nepăsător, ca şi cum ar fi auzit o aventură străină. Când înţelese însă că e serios şi că de "construcţia" aceasta depinde poate viaţa lui, i se păru că de un ceas îşi terfeleşte sufletul şi-l cuprinse o silă nespusă de toată lumea. De aci încolo nu-l mai interesa ce spune pretorul. Întoarse ochii spre fereastră şi văzu tocmai chioşcul pe care i-l arătase ieri primarul şi unde voia să-i dea locuinţă. "Acum nu va mai sta pustie casa de păpuşi", se gândi el zărind în coridorul chioşcului un soldat înarmat, ajungând cu capul până la streaşină...
Pretorul încercă să-l mai descoase, dar Bologa nu mai răspunse nimic.
― Bine, nu eşti obligat să răspunzi, zise pretorul, netulburat, clipind repede. Avem dovezi destule şi vom mai avea... Aşa!...
Atunci, citeşte procesul-verbal şi iscăleşte, te rog!
Apostol nu se mişcă. Pretorul îl măsură un răstimp, puţin nervos, stăpânindu-se, şi pe urmă vorbi făcând ochii mici:
― Fireşte, nu te pot sili să iscăleşti... Trebuie să ştii însă că
aceasta nu va împiedica mersul justiţiei!... Aşa!... Să nu crezi cumva că... Se întrerupse şi adăugă către plutonier: Vei duce pe acuzat la închisoare, fiindcă deocamdată am terminat... Sper că ai luat măsurile?... Apoi vei pleca îndată la Lunca, vei face o percheziţie foarte minuţioasă la locuinţa acuzatului şi-mi vei aduce toate bagajele şi mai ales hârtiile!
Afară, în prag, soldaţii se dădură la o parte. Soarele de mai sărută obrajii prizonierului. În mijlocul ogrăzii generalul Karg discuta gesticulând cu un colonel. Plutonierul salută foarte ţeapăn. Apostol simţi bine privirea generalului, furioasă şi indignată, dar nici nu se sinchisi. Trecând pe lângă casa primarului, întâlni în uşă pe groparul Vidor şi pe primăreasă, amândoi cu ochii spre el, îngroziţi şi cu lacrimi de milă. Le răspunse cu un zânbet plin de credinţă, parcă le-ar fi spus că toate acestea n-au nici o importanţă.
Urcă treptele căsuţei şi văzu de-aproape soldatul încremenit în coridor: înalt, foarte slab şi deşirat, cu faţa suptă şi galbenă, cu hainele largi şi soioase, dându-şi mare silinţă să pară marţial.
Plutonierul deschise larg uşa, lăsând pe Apostol să treacă înainte.
― Dacă doriţi ceva, vă rog să mă chemaţi pe mine... Am să vă
trimit îndată cafeaua sau, dacă doriţi, ceai...
Aşteptă două clipe şi, neprimind răspuns, ieşi trăgând uşa.
Învârti cheia de două ori în broască, apoi puse şi un lacăt mare, petrecând prin belciug. Urmară instrucţiile santinelei, cu glas tare, înadins, să audă şi prizonierul: să nu se mişte din coridor, să
privească din când în când pe fereastră, să-l strige dacă s-ar întâmpla ceva... Soldatul trebui să repete de trei ori instrucţiile. Pe urmă plutonierul coborî treptele de scânduri...
4
Apostol Bologa rămase în mijlocul odăiţei cu ochii la ferestruica de lângă uşă. Tresări auzind cheia în broască şi ascultă instrucţiile santinelei, neclintit, parcă ar fi fost ţintuit locului. Mai auzi paşii plutonierului, pe trepte, trei, apoi alţii, de bocanci, în coridor şi în sfârşit, în geam, văzu un pătrat din pântecele soldatului cu tunica verzuie, încreţită, cu cartuşierele negre şi cureaua armei strânsă de o mână noduroasă, cu pielea crăpată şi foarte murdară.
Se uită împrejur, cum face omul când intră întâia oară într-o casă
nouă. Îşi plimbă ochii pe masa lipită de perete, pe patul aşternut, în colţ, pe scaunul de la picioare, fără spetează, pe lavoarul din cellalt colţ... Îşi scoase casca încet, fără zgomot, şi o aşeză cu băgare de seamă pe scaun. Îşi netezi părul pe tâmple, cu amândouă palmele, de multe ori, parc-ar fi vrut să-şi potolească o durere. Apoi merse până la uşă, patru paşi, se întoarse lângă masă. Peretele era văruit cam de mult şi varul plesnise. Se rezemă cu mâinile de dunga mesei. Scândurile nu se împreunau bine şi crăpătura dintre ele era astupată, neagră, deşi tabla trebuie să fi fost frecată de curând cu leşie şi nisip. Pe marginea dinspre perete, în litere săpate cu briceag, scria: "Aici am suferit... zile".
"Stegarul bosniac, se gândi Apostol, amintindu-şi vorbele primarului. Oare de ce nu spune câte zile?"
Simţi atâta lene în creieri, că nu-şi mai urmări gândul. Îşi dădu seama de aceasta şi făcu câţiva paşi, să-şi vie în fire. Îi apăru în minte figura pretorului şi se aşeză pe pat, legănându-şi picioarele din genunchi în jos. Acuma fereastra era o cruce de lemn într-un pătrat alb.
"Trebuie să fie peretele cancelariei pretorului, îşi zise dânsul şi, închipuindu-şi iar înfăţişarea pretorului, continuă ritmic: Dobitoc...
dobitoc... dobitoc..."
Apoi veniră amintiri rânduite frumos, una după alta, toate numai din clipa întâlnirii cu Varga încoace. Îi defilau prin suflet secundele, fiecare plină cu viaţă, cu nişte băşici de sticlă, văzându-le conţinutul.
Treceau însă cu o iuţeală vertiginoasă, ca un film învârtit nebuneşte, şi totuşi se deosebeau precis, ameţitor de precis... Erau mii, poate milioane, şi se scurgeau într-o singură clipire, şi reveneau în momentul imediat următor, neîncetat, neobosite... Şi el răscolea prin ele ca într-un joc bizar şi, privindu-le, murmura:
"O secundă mai puternică decât o viaţă de om..."
Peste câteva clipe i se păru că a greşit şi adăugă, clătinând din cap:
"Viaţa omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet... Ce-i afară e indiferent... nu există... numai sufletul există... Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul... restul..."
Prin geam văzu, în ogradă, doi soldaţi care treceau ţinându-se de mână. Atunci îşi schimbă firul gândului, urmând:
"Şi totuşi restul hotărăşte soarta sufletului meu... Şi restul depinde de alt rest... Pretutindeni dependenţă... Un cerc de dependenţe în care fiecare verigă se mândreşte cu independenţa cea mai perfectă!... Numai Dumnezeu..."
Cheia se învârti de două ori în broască, uşa se deschise şi un soldat puse pe masă o tavă încărcată. Plutonierul, înainte de-a zăvorî, zise respectuos:
― Aveţi şi cafea, şi ceai... la alegere...
Cu mâinile sprijinite pe marginea patului, cu picioarele atârnând nemişcate, Apostol se uită lung la tava de pe masă. Îşi aduse aminte că n-a mâncat de ieri de la prânz. Se sculă şi sorbi cu poftă ceaiul.
Apoi se simţi copleşit de o apatie grea. Nu-i mai păsa că e închis într-o odăiţă, cu santinela la uşă... Se întinse pe pat cu faţa-n sus şi închise ochii. Stătu aşa, fără gânduri, un răstimp care i se păru o veşnicie. Apoi aruncă o privire pe cadranul ceasului-brăţară.
"Unsprezece! se gândi cu decepţie. De-abia o oră a trecut de când sunt aici... Dacă va trece vremea tot aşa de încet, am să-mi pierd minţile!"
Sări jos şi începu să umble de ici-colo, încercând să-şi lămurească deplin situaţia. În creieri i se frământau numai crâmpeie de gânduri, dar inima îi tremura de frică şi tulburare. Avea acuma intuiţia că îl aşteaptă ceva îngrozitor, ceva ce îi ameninţă însăşi temelia fiinţei... Se opri în dosul uşii, cu ochii în gol, şi deodată îi răsări creanga groasă din copacul spânzuratului singuratic, ca un braţ care arată înainte, în viitor, o ţintă hotărâtă... Îi veni să ţipe, să
se apere şi anevoie izbuti să pornească de colo până colo, din ce în ce mai grăbit, frământându-şi mâinile încrucişate la spate... Se silea să găsească o apărare împotriva pretorului şi o găsi în faptele din trecut.
"O rătăcire întâmplătoare nu cumpăneşte cât o faptă vitejească, murmură cu nouă încredere. Cine a fost în luptă ştie că orice viteaz are şi momente de şovăire. Dar o singură rătăcire nu poate şterge o viaţă întreagă de fapte, oricât ar umbla pretorul să mă
