Pretorul făcu un semn şi plutonierul se apropie de Apostol.
― S-a sfârşit? întrebă el, ridicându-se brusc de pe scaun, încât plutonierul se sperie. Da?... S-a sfârşit!...
Se închină foarte adânc în faţa juriului şi ieşi afară grăbit, sprinten...
7
― Ei, domnule locotenent, s-a isprăvit şi asta!... De-acuma o să
fiţi mai liniştit! zise plutonierul, cu un zâmbet misterios, în odăiţă.
Poftim prânzul... vă aşteaptă... s-o fi răcit...
Apostol se uita lung la el şi vru să întrebe ceva, dar plutonierul plecă înainte de a-şi fi hotărât el întrebarea în minte.
"Oare ce-a zis plutonierul? se gândi Bologa, singur.
Poate că el ştie ceva... E vechi în serviciu şi a văzut multe cazuri..."
Când îşi dădu seama ce speranţe se împletesc în gândul acesta, îl părăsi mormăind:
"Prostii... Uite ce prostii mă apucă..."
Îşi aruncă pe pat casca şi râse scurt, sec, fals, frecându-şi coşul pieptului cu palmele, ca şi când ar fi încercat să-şi mulcomească
bătăile inimii. Simţi în buzunarul tunicii fâşâit de hârtie şi se opri voios:
― Acuma să vedem scrisoarea mamei, s-o înţelegem...
Doamna Bologa îi scria numai mărunţişuri de prin Parva, despre cunoscuţi şi necunoscuţi. Că Pălăgieşu se laudă că Apostol i-a cerut iertare, că Marta vine mereu pe la ea şi se consideră tot logodnica lui, că Domşa îi zice tot "cuscră", că a făcut multe bunătăţi de sărbătorile Paştilor şi că o să-i rămâie neatinse fiindcă e singură şi amărâtă, că l-a visat în noaptea de Vinerea Mare foarte urât şi a dat o slujbă chiar în ziua întâia de Paşti ca să-l ferească bunul Dumnezeu de primejdii...
"Biata mamă! îşi zise Apostol cu un zâmbet umed. De-ar şti ea în ce primejdie mă zbat eu acuma!... când va afla vestea... Trebuie s-o
afle de la mine... să afle barem că tot ea mi-a alinat inima în ceasurile din urmă, ca şi în cele dintâi ale vieţii mele pământeşti!"
Trase scaunul lângă masă şi, gustând din mâncările răcite ce-l aşteptau de mult, mai citi de câteva ori scrisoarea oprindu-se de fiecare dată la visul urât şi căutând să ghicească ce anume o fi visat maică-sa.
Când veni plutonierul cu un soldat să ia vesela, Apostol ceru hârtie şi cerneală. Peste câteva minute hârtia albă râdea pe masă ca o pată de speranţă, dar el nu se mai grăbi să scrie. Alerga de ici-colo, cu mâinile la spate, cu gândurile vălmăşag... De câte ori zărea hârtia, îi fulgera prin minte cum, totdeauna înaintea luptelor grele, când simţea în suflet frica morţii, a scris mamei sale scrisori lungi, luându-şi rămas bun... Le scria cu teamă şi îngrijorare, şi totuşi printre rândurile întristate, scriind, citea numai speranţe bune.
Dragostea de viaţă era atunci mai tare ca frica de moarte. Pe urmă, după ce trecea primejdia, recitea "testamentul" şi zâmbea fericit şi rupea în bucăţi foarte mici foaia cu gândurile posomorâte. Câte
"testamente" de acestea a rupt?... Pe când acuma trebuie să scrie un testament definitiv... Acuma, din moment în moment, poate să
vie pretorul, să-i citească nişte paragrafe şi să-l anunţe că la ora cutare va muri negreşit, cu deplină siguranţă, fără pic de nădejde.
Iar la ora hotărâtă, precis, nişte oameni vor sili sufletul său tânăr să
se despartă de trup pentru totdeauna, la o oră precisă... Acuma, când va sfârşi scrisoarea, va şti că mâinile care au scris-o nu vor mai rupe-o şi nici ochii nu vor mai vedea-o, pentru că mâine, pe vremea aceasta, corpul lui va fi îngropat în pământ sau va atârna undeva, iar mintea lui, care îşi dă seama de toate acestea, mâine nu va mai naşte nici un gând, ci va fi grămăjoară de creieri morţi, năpădiţi de sânge închegat...
Şi totuşi hârtia râdea pe masă, parcă ar mai fi fost vreo speranţă
undeva... Apostol Bologa depăna amintiri de prin romane şi cronici, unde, în clipa supremă, soseşte în goana calului solul aducător de iertare şi de viaţă. Descoperirea îl bucură numai câteva clipe, pe urmă se înfurie şi rosti răspicat:
― Voi muri negreşit peste... Peste câte ore?
Atunci îl îmbrăţişă groaza, din ce în ce mai strâns şi mai sălbatic, îngheţându-i sângele. Şi în vreme ce groaza îl tortura, mintea lui căuta să o alunge cu "inexorabilitatea morţii", cu "dezgustul" de viaţa aceasta pe care el însuşi, conştiinţa lui împăcată, a azvârlit-o, cu credinţa în viaţa de dincolo, unde sufletul mântuit se va uni cu Dumnezeu... Dar toate închipuirile minţii se prăbuşeau pe rând, ca nişte castele de cărţi de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, şoptindu-i în suflet un singur cuvânt, în faţa căruia se sfarmă tot: moartea... Îi venea să plângă mereu şi nu putea. Se uită
la ceas: patru după-amiază...
"Şi încă nu mi-au comunicat sentinţa... De ce nu vine pretorul?...
Cel puţin să ştiu sinur... Adică de ce să ştiu?"
Siguranţa ar spori doar chinurile groazei. Mai bine aşa. Orice întârziere e un câştig, chiar de suferinţă. Apoi întârzierea poate avea
şi motive bune. Adică de n-ar fi înţeles Curtea că e nevinovat? Ar fi fost poate mai bine să vorbească, să dovedească...
Dar ce nevoie e de vorbe când trecutul lui vorbeşte singur, barem prin cele patru medalii de vitejie? în asemenea cazuri Curtea e datoare să trimită la plimbare pe pretorul dobitoc şi să hotărască
achitarea în unanimitate... Sau cel puţin cu majoritate de voturi.
Colonelul i-a luat apărarea şi în faţa generalului, atunci... Gross nu poate să voteze pentru condamnare. Apoi de partea preşedintelui trebuie să mai fie cineva... Şi uite majoritatea!... Uite şi pricina întârzierii!
Hârtia, sub o călimară ruginită şi murdară, râdea întruna.
Apostol, înviorat, se duse la masă, se aşeză pe scaun, luă tocul şi încercă peniţa. Îi tremurau degetele cumplit şi nici un gând nu i se arăta limpede.
"Mai târziu... mai e vreme!" îşi zise după un răstimp, liniştit, pornind iar să umble de ici-colo.
