Apostol, calm, în picioare, cu spatele spre fereastră, privea inscripţia zgâriată la marginea scândurii: "Aici am suferit..." Când căpitanul tăcu întrebător, Apostol zise rar, uitându-se drept în ochii lui:
― Când voi fi judecat?
― Peste trei ore... da... la zece... negreşit, bâlbâi Klapka, surprins.
Bologa întoarse ochii iarăşi la inscripţie, o silabisi şi urmă domol:
― Atunci, ce nevoie de...?
Nu sfârşi, dar Klapka înţelese şi sări de pe scaun, înţepat, aproape furios, îl apucă de umăr şi-l scutură, sâsâind:
― Trezeşte-te, omule!... Eşti nebun? Nu-ţi dai seama ce te aşteaptă?
― Moartea, zise Apostol, privind iar în faţă, cu o umbră de surâs pe buze.
― Ştreangul, Bologa! Auzi?... Ştreangul! şopti căpitanul, roşind şi uitându-se, fără să vrea, la gâtul lui strâns în gulerul înalt al tunicii.
Numai un om nebun îşi vâră gâtul în laţ, când viaţa îi surâde şi-i făgăduieşte... Eşti dator să trăieşti! continuă apoi, după o pauză, mai potolit, bătându-l pe umăr. Când ţi se îmbie o portiţă de scăpare aproape sigură, n-ai dreptul să te codeşti, nu ţi-e permis!... Am fost şi eu în situaţia ta, poate puţin mai uşoară... puţin... Vedeam spânzurătoarea în temniţă, da... şi ştiu că moartea, când o priveşti prea adânc şi îndelung, începe să te ademenească. Dar trebuie să te smulgi din ademenirea ei, Bologa, căci orice viaţă e mai bună ca moartea!... Ţi-am spus şi altă dată... Viaţa e reală, pe când dincolo de moarte...
― Cine ştie dacă dincolo de moarte nu e adevărata viaţă?
răspunse Apostol cu glas tărăgănat, leneş. Dacă ai fi venit ieri cu portiţa aceasta, poate că te-aş fi sărutat şi mi-ai fi luat o piatră de pe inimă... Căci ieri viaţa m-a torturat îngrozitor cu nişte cleşte de foc îngrozitoare! Aseară însă am văzut pe Ilona şi... m-am regăsit, mi-am regăsit iubirea... Altfel cum aş fi îndurat o noapte întreagă
aici, singur?... Acuma mi-e sufletul liniştit... De ce să reîncep chinurile?... Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbărbătează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. Iubirea cea mare e aici, în odăiţa aceasta... O respir în fiecare clipă... E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului... Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o simte trăieşte în eternitate... Cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii, căci ea stăpâneşte şi dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente şi inexistente... Poate să mă mai ispitească viaţa, poate să mai sufăr, dar...
Klapka îl asculta nerăbdător, îngrijorat. Cuvintele lui i se păreau rodul fricii de moarte. În cele din urmă îl întrerupse:
― Dragul meu, nu-ţi dai seama oare că aiurezi?... Asemenea fantasmagorii poate să-şi îngăduie omul când e acasă, la birou, odihnit, sau în momente de entuziasm, într-o discuţie, nu însă în faţa morţii!...
― O închipuire care împacă sufletul e tot ce poate dobândi omul în viaţă! murmură Apostol, cu o strălucire mare în ochi.
― Dar bine, omule, tu vei muri ca dezertor şi spion, şi trădător, în sfârşit ca un criminal, iar nu ca apostol al iubirii! se înfurie iarăşi căpitanul, adăugând: Să ştii că, de vei continua tot aşa, o să te
declar nebun în faţa Curţii şi tot am să te scap!
― Criminal? zise blând Bologa. Orice mormânt e lăcaş de iubire, fiindcă...
― Destul, încetează, Bologa! făcu Klapka, indignat. Nu mai vreau să-ţi ascult balivernele! Am venit să te salvez, nu să ascult nerozii...
Astea să le spui pe urmă, după ce va fi trecut primejdia!
― Crezi că o viaţă smulsă prin minciună ar mai avea vreun farmec sau vreun preţ? întrebă Apostol, cu altă voce.
― Minciuna care poate salva o viaţă de om e mai preţioasă decât toate adevărurile! răspunse căpitanul cu hotărâre. Eu îmi voi face datoria până la capăt! Am să te scap chiar împotriva voinţei tale şi sunt sigur că mai târziu o să-mi mulţumeşti!... Pentru tine am trecut peste suspiciunile care mă înconjoară... Nu-mi pasă!... Numai să nu-mi pui beţe-n roate! Atâta te rog... Va veni pretorul... ajută-mă! Te implor!... Rămâi cu bine şi Dumnezeu să-ţi lumineze gândurile!...
Îi strânse amândouă mâinile, privindu-l lung în ochi, cu îndemn şi căldură, ca un părinte pe un copil nesocotit. De la uşă îi mai şopti:
― Voinţă, Bologa!
Plutonierul salută şi, îndată ce coborî Klapka, se repezi în odăiţă, se uită împrejur, cercetător, înfricoşat. Pretorul îi poruncise, de repetate ori, să fie cu ochii în patru ca nu cumva prizonierul să se sinucidă. Acuma tremura să nu fi lăsat căpitanul vreo armă. Deşi nu mirosi nimic suspect, zise rugător şi moale:
― Să nu mă nenorociţi, domnule locotenent, din suflet vă rog!...
Eu fac tot ce pot şi chiar mai mult, dar să nu mă nenorociţi...
Apostol pricepu şi zâmbi. Răspunse prin o ridicare de umeri şi se lungi pe pat, obosit. Se odihni vreo zece minute, apoi începu să
măsoare cu paşii odăiţa în lung şi-n lat... Aşa îl găsi pretorul, care veni, cu o servietă umflată la subsuoară, ordonând plutonierului să
închidă uşa şi să rămâie înlăuntru.
― Apărătorul d-tale, zise pretorul rece, grav, punând servieta pe masă, ne-a comunicat că mai ai de făcut nişte declaraţii de mare importanţă, care ar putea să modifice radical convingerea mea chiar în privinţa calificării faptei d-tale. Deşi nu-ţi ascund că mă îndoiesc, totuşi, cu permisiunea şi din ordinul excelenţei-sale, sunt gata să
înregistrez orice ai mai avea de spus asupra...
― M-am răzgândit... Nu am de adăugat nimic! răspunse Apostol repede, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu întârzie.
Pretorul, care tocmai făcuse semn plutonierului să treacă la masă şi să scrie, se întoarse brusc spre Bologa, întâi mirat, pe urmă
cu o satisfacţie triumfătoare:
― Eram sigur! izbucni falnic. I-am şi spus căpitanului Klapka...
Parcă nu cunosc eu psihologia... vinovaţilor?... De altfel, nici n-ar fi demn pentru un ofiţer, chiar în cazul d-tale, să recurgă la minciuni.
Omul, când a săvârşit ceva, să aibă curajul răspunderii!
Apostol nu-şi putu stăpâni un zâmbet auzind sfaturile pretorului şi mai ales tonul marţial cu care i le spunea. Pretorul însă, mulţumit cum era, nici nu se mai uită la el şi dădu să plece. Îşi aduse aminte c-a lăsat servieta pe masă.
