Peste un sfert de ceas se opri brusc la picioarele patului, fără
urme de sânge în obraz, cu privirea spre uşa în care cheia se învârtea scârţâind mai ascuţit ca totdeauna.
"Acuma vine siguranţa!" îi ţâşni prin creieri ca un fior de foc, încât parcă simţea cum îi sfârâie celulele cenuşii.
Era plutonierul cu un soldat care aducea cina.
― Aţi isprăvit de scris? întrebă, vrând să strângă masa, fără să
se uite la Bologa.
― Nu, nu... nici n-am înce... zise Apostol deodată foarte agitat, adăugând repede, cu nişte ochi ieşiţi din orbite: Aşa-i de mare graba?... S-a hotărât sentinţa, s-a...
― Sentinţa desigur că s-a hotărât de mult, răspunse plutonierul tărăgănat şi parcă cu glas neobişnuit. Se aşteaptă numai aprobarea de sus... de la Marele Cartier... Aşa-i regulamentul pentru domnii ofiţeri... Dar mult nu mai durează, nu, nu... Trebuie să pice răspunsul din minut în minut, căci în război şi în cazuri d-astea merge repede...
În război toate merg repede...
Apostol Bologa vedea că omul acesta îi cunoaşte soarta, dorea să-l întrebe şi nu cuteza. Soldatul se strecură afară, în vârful picioarelor, ca dintr-o casă de mort. Plutonierul zise mai încet:
― Fetiţa plânge şi se zbate, vai de sufletul ei... Dar nu mai pot, domnule locotenent, să mă iertaţi şi să nu vă supăraţi!... Eu aş fi lăsat-o, ca şi ieri... dar domnul căpitan tot prin ogradă se învârteşte şi, dacă ne-ar prinde, Doamne fereşte... Am să vă aprind lampa când o veni băiatul să ia farfuriile, că încă nu s-a întunecat de tot.
Glasul plutonierului rămase în sufletul lui Apostol ^i după ce se închise uşa, ca un izvor de speranţe luminoase. Ii bătea inima năvalnic, voioasă. Îi părea rău că n-a trimis o vorbă bună pentru Ilona, dar se mângâia că poate în curând îi va spune el însuşi mai multe.
"Cine ştie? îngână cu bucurie. Numai Dumnezeu ştie ce poate aduce ceasul..."
Se uită încrezător pe fereastra cu cruce cafenie. Amurgul trăgea
pe furiş obloanele întunericului.
8
După miezul nopţii, Apostol Bologa, istovit, se întinse pe pat. O
tăcere imensă îl împresură, parcă toată lumea ar fi încremenit întrun somn de mormânt. Liniştea galbenă din tavan îi picura în ochi şi îl ustura. Aţipi.
Deodată se trezi. Afară răsunau paşi, pe trepte, în coridor. Sări în mijlocul odăiţei şi rămase pironit acolo, cu inima zgribulită, murmurând din buzele-i albe:
― Doamne-Dumnezeule... Dumnezeule...
Uşa se deschise larg, cu zgomot mare, izbindu-se de perete. Din întuneric apăru pretorul cu o foaie de hârtie în dreapta, în ţinută de campanie, cu ochii stinşi în obrajii bulbucaţi sub casca de fier. În dosul lui veni plutonierul, de asemenea cu cască, ţinând ceva pe braţul stâng şi în mână, cu privirea speriată, ca şi cum ar fi fost sigur că pretorul are să-i facă vreo observaţie aspră. În întunericul uşii, afară, se zvârcoleau capete multe, sclipeau ochi înfriguraţi, ca o vedenie dintr-o baladă sângeroasă.
In mijloc, neclintit, cu părul lung, puţin vâlvoiat, Apostol cerceta din ochi, fără a-i învârti în orbite, cu luciri repezi, faţa pretorului, hârtia din mâna lui, casca plutonierului. Şi în fiece clipă milioane de gânduri îi răsăreau şi mureau în creieri, parcă toţi atomii materiei cenuşii s-ar fi aprins şi ar arde cu flăcări clocotitoare.
Pretorul se apropie de masa pe care hârtia albă râdea neatinsă, ridică sentinţa sub lumina lămpii şi, fără introducere, începu să
citească rar, cu voce clară, întorcând ochii spre Bologa după unele cuvinte pe care le apăsa ca şi când ar fi fost subliniate. Apostol asculta şi se uita numai la buzele pretorului, roşii, late, uscate, netezite uneori cu vârful limbii trandafirii. Înţelese desluşit "în numele împăratului", "crimele săvârşite, dar neizbutite, de trădare şi dezertare la inamic", "degradare şi eliminare din gradele armatei",
"moarte prin ştreang..."
― Sentinţa va fi executată imediat! sfârşi pretorul, îndoind hârtia şi aruncând o privire furişă în faţa lui Bologa.
― Imediat... imediat, repetă Apostol foarte domol, adăugând în gând: "Dar ora?... De ce nu spune ora?"
Atunci surprinse un gest al pretorului şi văzu că plutonierul se apropie atât de umilit, că părea un necunoscut rătăcit aici cine ştie cum.
― Conform sentinţei... degradare... tunica militară... trebuie haină civilă, zise iar pretorul, începând cu glas sever, zăpăcindu-se de ochii lui Bologa şi isprăvind rugător.
Apostol nu pricepu, dar fără să priceapă, îşi descheie încet tunica, îşi scoase gulerul şi-l puse pe masă, peste călimara ruginită, apoi lepădă haina, o împături cu mare băgare de seamă, o aşeză pe pat şi o netezi de două ori cu dosul palmei. Cămaşa îi era umedă de sudori calde, ridicată şi cocoloşită la spate, între bretelele vărgate.
Îşi potrivi cămaşa în spate şi-şi îndreptă bretelele, care-i alunecaseră
puţin de pe umeri. Atunci, uitându-se întrebător în faţa pretorului, văzu că ochii lui îi examinează cu spaimă gâtul alb, subţire, cu arterele umflate. Se întoarse spre plutonierul care-i întindea ceva şi observă că şi plutonierul se uită la gâtul lui. Se tulbură şi se întrebă
în gând de ce se uită amândoi la gâtul lui?
― Şi haina... şi pălăria sunt din partea primarului, bâlbâi plutonierul înfricoşat, întinzându-i-le deodată, ca şi cum n-ar mai fi îndrăznit să le ţie.
Apostol Bologa luă haina pământie şi o îmbrăcă repede, dârdâind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfârşească, o aşeză binişor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hârtia albă, lucitoare.
Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfârşit, pretorul îşi drese puţin glasul şi vorbi, încurcăndu-se îndată:
― Dacă ai vreo dorinţă... eu... noi... conform legilor... orice dorinţă în clipa...
Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinator şi apoi, brusc, se întoarse cu spatele, parcă şi-ar fi adus aminte că pe pat e ceva...
Pretorul avu o mişcare de curiozitate, să vază ce va face, dar îşi reveni în fire şi ieşi cu demnitate, urmat de plutonierul care trase încet uşa, fără să mai învârtească cheia în broască.
Obişnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit, şoptind:
