― Oare de ce n-au încuiat şi n-au pus lacătul?... Oare...
Din toate colţurile minţii zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu veşti încântătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haină
civilă, n-are decât să pună mâna pe clanţă şi să plece... departe... să
trăiască... Poate că nici santinela nu mai e pe coridor... Poate că
afară îl aşteaptă Ilona şi Klapka şi preotul Bote-anu.
Dar, în vreme ce-şi depănă nădejdile strălucitoare, uşa se deschise iar, şi în prag se arătă preotul Constantin Boteanu, înalt, slăbuţ, cu patrafirul pe piept, cu o carte subsuoară, cu crucea în mână. O clipă se uită blând, nedumerit, apoi intră, închise uşa şi merse drept la Apostol, murmurând cu glas cântat, pătrunzător:
― În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor...
Apostol crezu o secundă că speranţele lui, printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească. Zdrobit de povara suferinţelor, se prăbuşi în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, îşi ascunse obrajii în cutele patrafirului şi izbucni într-un hohot de plâns înăbuşit. Pieptul i se umflă sub puterea loviturilor inimii rănite în care sângele se zvârcolea ca într-o temniţă de plumb. Şiroaiele de lacrimi curgeau pe florile de aur ale patrafirului îmbibat cu miros de tămâie, ca un râu desfundat de o furtună năprasnică. Printre gemetele lui sacadate, glasul preotului, moale şi mângâietor, i se strecura sfios în suflet, cu vorbe simple, nemeşteşugite, din care, încetul cu încetul, se închegă acolo o linişte ca pânza de zăbranic, străvezie şi totuşi destul de deasă spre a cerne şi a arunca la o parte toate ispitele şi deşertăciunile lumeşti.
Când îşi veni în fire şi ridică fruntea, Apostol avea faţa albă ca hârtia, şi ochii mari, roşii, cu cearcăne negre, cu sclipiri potolite.
Văzu o broboană de sudori pe tâmplele lui Boteanu care se aşeză pe scăunel lângă masă. Pierduse nădejdea în minunea de adineaori şi, de frică să nu se ivească iarăşi stafiile cu care s-a luptat atâtea ceasuri, se târî în genunchi la picioarele preotului.
― Am venit într-un suflet, vorbi Boteanu cu voce stinsă, ştergându-şi fruntea cu o batistă mare, că în Lunca nu se ştia ce s-a întâmplat cu tine... M-am pomenit spre seară cu fata lui Vidor, că mă
cheamă degrabă să te binecuvântez... Of, inima omului!... Dar Ilona venise din capul ei la mine... Domnii de aici hotărâseră să-ţi trimită
un preot militar, de altfel tot slujitorul Domnului... Ne-am rugat cu toţii şi am înduplecat pe domnul căpitan să fie milostiv...
― Părinte! zise deodată Apostol, grăbit şi îngrijorat. Am vrut să
scriu mamei şi uite, colo, hârtia neîncepută... n-am fost în stare...
din pricina... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi...
după ce... Spune-i tu cum am... Să aibă grijă de logodnica mea... să
aibă mare grijă... Căci ele amândouă mi-au sădit în inimă iubirea... şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa... şi credinţa călăuzitoare...
şi... şi...
Îşi ascunse faţa în patrafir, în rămăşiţele mirosului de tămâie, murmurând cuvinte fără şir. Preotul îi mângâie părul umed, îngânând:
― În mijlocul tuturor ispitelor vieţii, ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! N-ai uitat învăţăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sângele tău fierbinte... Ţi-aduci aminte cum ne spunea, de câte ori venea prin Năsăud, serios şi impunător, parc-ar fi vorbit cu nişte bărbaţi:
"Niciodată să nu uitaţi că sunteţi români!"...? Vijeliile vieţii îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele nepieritoare!... Plăcut este Domnu-lui-Dumnezeului nostru acela care se jertfeşte de bunăvoie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii vecilor!
― Pentru neamul părinţilor, şopti Apostol, adâncindu-şi obrajii în mirosul de tămâie, uitând îndată cuvintele, ca şi cum mintea lui n-ar mai fi fost în stare să păstreze nici un înţeles...
Într-un târziu uşa se deschise singură, se învârti molcom în ţâţâni şi se propti de perete. În bezna pervazului stătea preotul, ca o chemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blând ca un părinte care deşteaptă din somn un copilaş iubit:
― Scoală, fiule, şi fii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos...
Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată şi se uită
împrejur cu ochi întrebători. Descoperind în uşă figura pretorului, îşi aduse aminte şi întinse braţul spre masă după pălăria moale, fără
panglică şi roasă pe margini. Atunci îşi văzu ceasornicul, retrase brusc mâna, desfăcu binişor cureluşa şi-l dădu preotului, fără să-şi arunce ochii pe cadran, zicând încet:
― Constantine, să nu mă uiţi...
Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura.
Apostol luă pălăria, o mototoli între degete şi privi nedumerit în ochii lui Boteanu şi apoi spre pretorul din coridor.
― Bologa... a sosit ora... Curaj! zise pretorul, dispărând imediat.
Apostol se îndreptă spre uşă, trecu pragul şi, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de soldaţi cu făclii aprinse, cu căşti lucitoare ca la o retragere cu torţe în ajunul unei sărbători mari.
Flăcările sfârâiau aspru, cu lumini roşcate, cu nouraşi de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei îşi însemna conturile în coasta dealului din spate peste care vârfurile plopilor bătrâni se înălţau ca nişte mâini negre imploratoare spre cerul vânat, ciuruit de stele.
Priveliştea înfioră inima lui Apostol, iar în corp simţi privirile tuturor oamenilor. Îl cuprinse frigul, tresări şi, cu amândouă mâinile, îşi îndesă pălăria în cap, trăgând-o pe ochi, să nu mai vază nimic.
Apoi, foarte agitat, îşi ridică gulerul hainei peste gâtul gol.
― Înainte! răsună deodată peste sfârâitul torţelor glasul pretorului, undeva, departe.
Apostol vru să pornească, dar nu-şi putea urni picioarele. Preotul era lângă el. Se agăţă de braţul lui, mulţumit c-a găsit sprijinul, şi coborî treptele. Merse un răstimp. Împrejur auzea numai sfârâit de făclii şi zgomot de bocanci târâţi anevoie. Apoi, din stânga, izbucni brusc un hohot de plâns, prelung, ascuţit, acoperind tot convoiul şi umplând văzduhul ca un cântec de mort. Apostol îşi zise că e Ilona, strânse mai tare braţul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică
ochii.
Ieşiră în şosea... Făcliile nu mai fâlfâiau aşa de sfârâitor, parcă li s-ar fi risipit lumina şi le-ar fi rămas numai fumul. În spate însă
