― Cum nu ştiii, dobitocule? se răsti pretorul cuprins de spaimă şi răcnind aproape furios: Dar unde-i plutonierul? Ce-a făcut

plutonierul?... Plutonier!... Închipuiţi-vă, excelenţă, n-avem călău!

adăugă, în culmea zăpăcelii, către generalul care tocmai sosise aproape de groapă. Eu degeaba iau toate măsurile reglementare, căci oamenii nu-şi mai fac datoria!

Un plutonier, cu faţa cenuşie şi uscată, veni în fuga mare şi se opri tremurând lângă stâlpul spânzurătorii.

― Ce-ai făcut, ticălosule? Unde-i călăul? se repezi pretorul, scrâşnind dinţii. Am să te... am să...

― Treizeci de zile închisoare! interveni generalul, smulgându-şi mustaţa stângă şi ameninţând cu cravaşa. Acuma însă trebuie comandat un om numaidecât...

― Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai uşurat.

― Domnule căpitan, vă rog cu supunere, iertaţi-mă... bolborosi caporalul, îngălbenind. Eu, domnule căpitan, vă rog cu supunere...

Pretorul nici nu-l auzi, ci se apropie de general ca să se mai plângă, drept explicaţie, de nedisciplina oamenilor. Generalul însă, cu o indignare stăpânită, îl întrerupe scurt, mormăind:

― Vom vorbi mai târziu... Acuma, la datorie!

Pe cărarea sură, în coborârea grăbită a înserării, grosul convoiului se legăna încet. Condamnatul, înfăşurat într-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat, păşea maşinal la braţul unui preot militar bătrân, înconjurat de patru soldaţi cu baioneta la armă. Urmau grupuri de ofiţeri şi soldaţi, de-a valma, aduşi de pe front înadins ca să vază execuţia, toţi cu căşti de război şi în uniforme murdare, cu miros greu de tranşee, resfiraţi în voie, încât coada ajungea până aproape de marginea satului.

Sub spânzurătoare, caporalul aştepta smirna, cu ochii tulburaţi, în vreme ce plutonierul îi şoptea şi-l învăţa cum şi ce are de făcut.

Vântul umed se înteţi, măturând pământul, împiedicându-se în mormintele cimitirelor, zgâlţâind pe oamenii care se apropiau...

Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osânditul care, văzând lutul galben şi cleios, avu o zguduire scurtă.

― Dumnezeu e bun şi mare, îi bolborosi la ureche preotul, speriat, întinzându-i crucea la buze.

― Pe dincolo, părinte... vă rog! răsună iarăşi glasul pretorului, nervos şi răguşit. Trebuie ordine... Plutonier, ia seama! Nu-ţi ştii datoria?

Mersul convoiului se iuţi ca la comandă şi în câteva clipe se făcu o roată de oameni în jurul spânzurătorii. Toţi tăceau însă, parcă le-ar fi fost frică să nu tulbure somnul unui bolnav istovit de suferinţe.

Doar zgomotul de paşi nerăbdători se amesteca în gemetele vântului stăruitor...

― Doctore, doctore, durează mult? şopti Apostol Bologa, agăţându-se de braţul medicului, care se zbătea să-şi deschidă

trecere printre soldaţii îngrămădiţi.

― Ai să vezi... acuma nu-i vreme de... răspunse docrorul plictisit.

Puţin loc, hei, ce Dumnezeu... Faceţi-mi loc, băieţi!

Bologa izbuti să se strecoare, pe urmele medicului, până la picioarele gropii, în faţa spânzurătorii. Gâtul îi era uscat şi amar, iar

inima i se frământa într-o emoţie aproape dureroasă. Se simţea mulţumit că va vedea tot şi, ca să-şi potolească nerăbdarea, se uită

împrejur, căutând cunoscuţi şi prieteni printre zecile de feţe tăbăcite de război şi schimonosite sub povara căştilor de oţel... Generalul stătea în dreapta, numai la vreo trei paşi, ursuz, nemişcat. Mai încolo însă locotenentul Gross trepida fără astâmpăr, urmărind cu atenţie disperată toate mişcările condamnatului, care-i fusese bun prieten. Văzând pe Gross, Bologa îşi aduse aminte de căpitanul străin de adineaori şi îl descoperi la spatele generalului, ţinându-se cu mâna de falcă, neclintit ca o mustrare.

"Ce om! se gândi Bologa cu necaz. Vine de la gară de-a dreptul aici şi tot el vrea să-mi dea lecţii de umanitarism, parcă eu aş fi o fiară sau..."

În clipa aceea o mână îi strânse braţul.

― A, Cervenko! murmură Bologa, întorcându-se. Tu aici?... Mă

mir... Desigur că n-ai venit de bunăvoie... Ştii că eu am făcut parte din Curtea Marţială?

Căpitanul Cervenko nu mai apucă să răspundă, căci în văzduh ţâşni brusc glasul pretorului, mult mai ascuţit şi mai tăios ca adineaori:

― Toată lumea trei paşi înapoi!... Loc!... Loc!...

Oamenii, spăimântaţi parcă de zgomotul care îndrăznea să

străpungă trecerea, se îmbulziră şi se retraseră câţiva paşi. În locul gol din jurul gropii rămase numai generalul, pe când lângă stâlpul cioplit condamnatul privea drept înainte, mângâind blând digul care închidea orizontul. Bologa, cu inima strânsă, se uita drept în ochii lui mari, negri, fierbinţi...

Şi văzu deodată că omul de sub ştreang se întoarce spre pretorul înmărmurit şi-l auzi foarte desluşit, zicând:

― Vreau să mor mai repede...

Generalul încruntă din sprâncenele-i stufoase şi îmbinate, spunând pretorului:

― Vezi ce doreşte.

Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oamenilor şi parcă nici nu mai auzi întrebarea pretorului care, aşteptând zadarnic un răstimp, izbucni speriat:

― Gata?... Atunci... da... atunci...

Şi, uitându-se jignit spre general, păşi pe movila de lut proaspăt de la marginea gropii, desfăşură hârtia ce i se boţise în mână şi citi sentinţa Curţii Marţiale a diviziei, care osândea la moarte prin ştreang pe sublocotenentul Svoboda, pentru trădare şi dezertare la duşman. Glasul îi suna gol şi prefăcut, de două ori se încurcă, drept care generalul îi aruncă două priviri scrutătoare, iar la sfârşit răguşi, parc-ar fi răcnit din răsputeri o zi întreagă.

Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului. Îşi auzea bătăile inimii, ca nişte ciocane, şi casca îi strângea ţeasta ca şi când i-ar fi fost mult prea strâmtă şi îndesată cu sila. O mirare neînţeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul înşira crimele şi hârtia îi tremura între degete,

obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă... Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi îl întărâtă. Mai pe urmă însă simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă... Încercă să întoarne capul şi să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă. În cele din urmă Bologa se aştepta ca gura condamnatului să se deschidă şi să scoată un strigăt îngrozitor de izbăvire, întocmai ca cei dintâi credincioşi care, în clipa morţii silnice, vedeau pe Hristos...

Pretorul îndoi repede hârtia şi, punând-o în buzunar, mormăi ceva obosit. Atunci plutonierul se apropie de condamnat şi-i şopti foarte umil:

― Mă rog... mantaua...

Svoboda, fără să-l privească, lepădă îndată mantaua şi rămase într-o haină civilă cu gulerul răsfrânt, care-i lăsa gol gâtul alb, subţire şi lung. Pe urmă scoase pălăria, îşi netezi părul pe frunte şi sărută

lacom crucea din mâna preotului, închinându-se repede... Se uită

împrejur o clipă, puţin uluit, ca şi când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, îşi aduse aminte şi se sui pe scăunelul de lângă

stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu faţa albă şi luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare.

― Aide, băiete, nu-ţi fie frică, murmură plutonierul înfricoşat către caporalul scund, luându-i de spate şi împingându-l uşor spre condamnat.

Caporalul se apropie dârdâind, neştiind ce să facă. Se uită înapoi şi, la un semn al plutonierului, întinse braţele spre ştreang.