Dar îndată gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzişurile creierului, ca nişte păsări hrăpăreţe, şi în urechi îi răsună cântecul ordonanţei atât de limpede, parcă ar fi cântat sub fereastră. Atunci, spăimântat, deschise iar ochii, îi trecu prin minte că ar trebui totuşi să cheme pe Petre, să-i spuie că mâine în zori de zi vor pleca înapoi pe front şi deci să nu uite ceva pe-aici... În acelaşi timp, însă, îşi dădu seama că i-e frică să rămâie singur cu gândurile-i proprii şi-şi răspunse: "Conştiinţa mea e împăcată"... Şi numaidecât, ca la poruncă, îi răsăriră în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu-se să-l încredinţeze că Svoboda a fost vinovat, a încercat să dezerteze şi să trădeze, şi că, prin urmare, el, care din întâmplare l-a judecat şi l-a osândit, n-are să-şi impute nimic, nimic... Totuşi, pe când asculta în suflet dovezile liniştitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mândră, tulburătoare ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.
"Nu mai încetează Petre... De ce nu încetează?" se gândi atunci, închizând iar pleoapele şi lăsându-se obosit, în voia soartei.
Singură doina soldatului îi mai tremura în creieri, lină şi blândă
ca o mângâiere catifelată, trezindu-i din somn şiraguri de amintiri şi strămutându-i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în târguşorul Parva de pe valea Someşului.
Acolo era casa lui părintească, bătrână, solidă, chiar peste drum de biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stâlpi înfloriţi, printre crengile nucilor sădiţi în ziua naşterii lui, se vedea mormântul tatălui său, împodobit cu o cruce sură de piatră, pe care numele, săpat cu slove aurite, se deosebea din depărtare: Iosif Bologa.
Casa avea încăperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, şi o curte mare, cu acareturi în fund, şi mai încolo, o grădină ce mergea până la Someşul cu ape gălăgioase. Aceasta a fost, împreună cu câteva "table" de pământ roditor, zestrea fiicei doctorului Hogea, primul medic de plasă în Parva, al cărui mormânt se află de asemenea în curtea bic-ericii, ca o amintire a unei vieţi de cinste şi sârguinţă, şi vrednic urmaş al fostului subprefect din vremea revoluţiei şi domniei lui Avram Iancu. Cea mai mare bucurie a avut-o doctorul în ziua când bătrânul protopop Groza i-a cununat fata cu avocatul Iosif Bologa. Din bucuria aceea i s-a tras şi moartea, urmată la câteva luni după nunta unicei sale odrasle... Domnişoara Maria, de altfel, îşi binemeritase norocul. Fusese fată cuminte, aşezată, fără fumuri şi cu mare credinţă în Dumnezeu. Rămasă
orfană de mamă, a crescut în internatul de fete din Sibiu. Acolo, în preajma examenului de clasa a şasea liceală, în familia directoarei, a făcut cunoştinţă cu Iosif Bologa, care, peste o săptămână şi fără a-i spune ei măcar o vorbă, a scris doctorului Hogea, la Parva, cerându-i
mâna. Peste altă săptămână s-a pomenit cu tatăl ei, a aflat că
"marele avocat" o iubeşte şi, în trei zile, au serbat logodna chiar în casa directoarei, dezolată că "Măriţi" barem n-a terminat clasa... A stat apoi logodită cinci luni, până ce, după laborioase tratative cu socrul, Bologa s-a hotărât să-şi strămute în Parva cancelaria avocaţială, fără mulţi clienţi, din Sibiu. Astfel Maria a avut vreme să
se obişnuiască cu gândul că se va mărita cu un om care, şi după
logodnă, i-a rămas ca un străin. În loc de iubire, simţea pentru Bologa un respect speriat, mai ales din pricina avalanşelor de laude cu care o copleşea tatăl ei ori de câte ori venea vorba despre viitorul său ginere.
Nici nu a fost Iosif Bologa bărbatul care să înflorească visele romantice ale unei fete de şaptesprezece ani. În figura lui aspră, colţuroasă, cu ochi scufundaţi în orbite şi adumbriţi de sprâncene stufoase, cu mustăţi castanii, bogate şi cu o bărbie lată şi puţin învineţită de tăişurile briciurilor, părea că se simţea mai acasă ura decât dragostea. Deşi scump la vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă şi un suflet încordat de viaţă lăuntrică. A fost feciorul cel mai mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a cărui familie rămăsese, ca un trofeu, amintirea strămoşului Grigore, fruntaş în răscoala lui Horia şi tras pe roată, la Alba-Iulia, după potolirea ţăranilor. În sufletul lui Iosif Bologa icoana străbunului erou şi martir a înteţit râvna de muncă şi a învăpăiat un ideal. Îndată după ce şi-a dobândit diploma de avocat, s-a aruncat cu toată patima în politică, izbutind să ajungă
cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandului şi să petreacă
vreo doi ani într-o închisoare de stat.
Apostol s-a născut tocmai în zilele când tatăl său aştepta, la Cluj, condamnarea. Până să se întoarcă Bologa din temniţă, copilul a deschis ochii asupra lumii, îmbrăţişat de o dragoste maternă
idolatră. Lipsită de iubire, tânăra d-nă Bologa şi-a găsit în copil o ţintă de viaţă. Sufletul ei plin de credinţă în Dumnezeu a avut chiar momente de îndoială: oare nu-şi iubeşte odrasla mai mult decât pe Atotputernicul? Ca să-şi împace conştiinţa, şi-a dat mare osteneală
să sădească în inima micului Apostol adorarea Domnului. Astfel întâile amintiri ale copilului au fost stăpânite de un Dumnezeu bun, blând şi iertător care, în schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruieşte oamenilor bucurii pe pământ şi veşnică fericire în cer. În închipuirea lui săltăreaţă, înfăţişarea acestui Dumnezeu se confunda cu protopopul Groza, care venea deseori, întrebând totdeauna veşti de la "martirul nostru", şi căruia mama îi săruta mâna.
O schimbare adâncă, un fel de revoluţie a stârnit în viaţa lui Apostol sosirea tatălui său. Peronul gării era înţesat de oameni, domni şi ţărani din împrejurime. Copilul se agăţă disperat de fusta măicuţei, aşteptând parcă o minune îngrozitoare... Apoi trenul a sosit şi s-a oprit scârţâind foarte urât, şi dintr-un vagon s-a coborât Bologa, în haină neagră, cu capul gol şi o barbă mare castanie, crescută în temniţă, s-a uitat puţin la lumea de pe peron şi pe urmă
s-a repezit la micul Apostol, l-a ridicat şi, în vreme ce oamenii
strigau "trăiască", l-a sărutat zgomotos pe amândoi obrăjorii. Cuprins de o spaimă dureroasă, copilaşul a început să plângă şi să se zvârcolească în braţele străinului care, ascultând acum discursul protopopului, încerca să-l ostoiască şi-l legăna uşor. În cele din urmă
Bologa, fiindcă micuţul răcnea din ce în ce mai speriat, acoperind cuvântarea de binevenire, îl trecu enervat în seama doamnei Bologa, care se împurpurase de ruşine şi de emoţie. În braţele ei Apostol se mulcomi, privind însă mereu înfricoşat spre domnul cu barba castanie.
De altfel, în aceeaşi seară Bologa avu o convorbire solemnă cu nevastă-sa în privinţa educaţiei copilului. Îi dezvoltă în fraze pompoase nişte principii, pomeni numele câtorva educatori celebri, sfătuind-o chiar să citească pe îndelete operele lor, pe care le citise şi dânsul în închisoare tocmai în vederea lui Apostol, şi mai ales îi ceru energie, concentrare şi hotărâre.
― Copilul trebuie să înţeleagă de la început că viaţa omului numai atunci e preţioasă când urmăreşte un ideal! sfârşi Bologa patetic. Datoria noastră părintească de-abia acum începe! Trebuie să ne dăm toate silinţele ca să facem din odorul nostru un om şi un caracter!
Doamna Bologa plânse şi-şi frânse mâinile. Din discursul soţului ei înţelegea că i se cere să-şi astâmpere dragostea de mamă, mângâierile şi răsfăţările. Totuşi, se supuse fără murmur. Bologa, sărbătorit de o lume întreagă, martir, cu aureola temniţei şi cu barba impunătoare, i se părea un stăpân nespus de înţelept, căruia i se cuvine numai ascultare şi supunere. Se resemnă deci să-şi iubească
puişorul în taină şi să-şi ferească mângâierile de ochii lui Bologa. În schimb, îşi înteţi îngrijirile religioase, întreţinând mereu vie credinţa în sufletul lui Apostol. În privinţa aceasta avea toată libertatea din partea soţului care, deşi nu era credincios, îngăduia religia în educaţie ca un mijloc pentru dezvoltarea fanteziei.
Apostol, potolit şi timid, fără tovarăşi de jocuri, simţi adânc atmosfera gravă pe care o impuse tatăl său în casă. Ii rămase întipărită în inimă spaima primei întâlniri cu el şi-l privea mereu ca pe un străin venit anume să-l terorizeze. Ceasuri de bucurie petrecea numai cu mama, când erau singuri acasă, şi uneori cu protopopul Groza care, fiind văduv, se înviora în tovărăşia copilului blând şi inteligent. Peste toate gândurile şi închipuirile micuţului însă
plutea veşnic o iubire foarte nelămurită, în care stăpânea Dumnezeu...
Când împlini vârsta de şase ani, alt eveniment straniu îi zgudui sufletul... Doamna Bologa, gândindu-se că copilul trebuie să înceapă
şcoala, se sfătui îndelung cu protopopul Groza cum să-i înlesnească
sarcina şi căzură de acord că e nevoie de implorarea Atotputernicului. Prin urmare, hotărâră să pună pe Apostol să zică
"Tatăl nostru", într-o duminică, în cadrul sfintei liturghii. Făcură
pregătirile în mare taină, ca să nu prindă Bologa de veste şi să le zădărnicească planul... În sfârşit, în ziua stabilită soţii Bologa luară
loc în strana dreaptă, ca de obicei, iar Apostol, în faţa lor, în hăinuţe
noi, mai palid şi cu ochii aprinşi de emoţie. Doamna Bologa lăcrima şi tremura, închinându-se înfrigurată şi frământând neîncetat cărticica de rugăciuni... Apoi venind momentul rugăciunii, se plecă
speriată peste strană şi-i şopti: "Acuma, puişorule..." Cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol trecu în faţa uşii împărăteşti, căzu în genunchi, împreună mâinile... Peste o clipă glasul lui subţire ca un fir de mătase albă fâlfâia în tăcerea înecată de respiraţii, se ridica spre tavanul înstelat, se coborî printre sutele de oameni... Ochii lui văzură la început, în altar, pe protopopul Groza zâmbindu-i cu blândeţe şi încurajându-l; pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi plutit în văzduh... Apoi, tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul şi, într-o depărtare nesfârşită şi totuşi atât de aproape ca şi cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nouraşi albi, în mijlocul cărora strălucea faţa lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă... Din strălucirea dumnezeiască însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă şi de măreaţă, care parcă pătrundea în toate adâncurile şi ascunzişurile... Arătarea aceasta a durat numai o clipă
şi a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol şi-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuşi, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară
atunci acolo, privind minunea dumnezeiască... Când se întoarse la loc, păru schimbat la faţă. Pe obrajii albi, ochii albaştri erau ca două
izvoare de lumină.
― Măicuţă, am văzut pe Dumnezeu! murmură copilul cu însufleţire, în vreme ce doamna Bologa încerca să-şi şteargă
lacrimile cu batista udă de plâns.
