Ca şi pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel ar fi o zbuciumare sterilă de nişte energii oarbe, altfel, adică fără sufletul omului. Toţi sorii universului nu pot avea altă menire decât să încălzească trupul omului care adăposteşte grăuntele divin al inteligenţei. Omul e centrul universului, fiindcă
numai în om materia a ajuns la conştiinţa propriului său eu, a ajuns să se cunoască!... Omul e Dumnezeu!
Locotenentul Gross, uscăţiv, slăbit, cu barbişon retezat şi cu ochii mici, negri, fulgerători, comanda o companie de pionieri. Vorbind, se aprindea repede, iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă
şi cuceritoare. Era ovreu şi inginer la o fabrică de maşini din Budapesta. Acum se opri un moment şi se uită împrejur parcă ar fi aşteptat o întrerupere. Întâlnind ochii lui Bologa, care nu-l iubea, zicând că e farsor, Gross continuă dispreţuitor:
― Statul!... Statul care ucide!... În spate statul nostru, în faţă
statul duşman, şi la mijloc noi, cei osândiţi să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconştienţi! Mă mir că...
― Noi apărăm patria, prietene, moştenirea strămoşească! îl întrerupse Varga, calm, cu o superioritate mândră în glas.
― Aici, în inima Rusiei, e patria d-tale? întrebă Gross cu mare
dispreţ.
― Unde-i datoria, acolo-i patria! interveni Apostol, dar cu atâta sfială, că nimeni nu-i luă în seamă vorbele.
― Patria noastră e moartea... pretutindeni şi mereu moartea, bolborosi Cervenko cu o convingere adâncă.
― Fiindcă suntem laşi! strigă Gross, înflăcărat. O singură clipă de curaj general ar pune capăt tuturor mişeliilor!
― Dacă lumea ar fi ca tine! zise Varga, râzând cu atăta poftă, că
toţi se înseninară. Din fericire, noi, ceilalţi, încă n-am uitat că, mai presus de orice, suntem fiii şi apărătorii patriei, dragă anarhistule!...
Domnule căpitan, adăugă apoi către Klapka, te rog, să nu ne judeci după vorbele noastre, ci după fapte! Suntem toţi prieteni şi, când ne întâlnim, ne permitem mai mult decât ar fi permis. Aşa ne mai răcorim şi noi pentru câte îndurăm... Dar în faţa duşmanului toţi ne facem datoria cu inimă, chiar şi Gross, deşi vrea să pară un răzvrătit.
În al treilea an de război, după ce am dat atâtea dovezi de vitejie, slăbiciunile acestea să ne fie trecute cu vederea!
Klapka dădu din cap cu un surâs indulgent, care însă nu se potrivea deloc cu lumina ciudată din ochii lui bulbucaţi. Gross vru să
protesteze, dar tocmai atunci uşa se deschise şi soldatul intră cu farfuriile pline, aşezându-le dinaintea lui Bologa.
Peste câteva minute, după oarecare şovăiri, convorbirea se aprinse iarăşi, mai ales între Gross şi Varga. Apostol Bologa înghiţea în silă. Deşi nu luase nimic în gură de la prânz, nu-i era foame. Se simţea mereu ostenit, parcă toată ziua ar fi cărat bolovani. Ar fi dorit să ia parte la discuţie, ca altădată, dar nu îndrăznea, de teamă să nu observe ceilalţi cât de false şi nesincere îi sunt vorbele. Frica aceasta îl chinuia neîncetat, îi sfâşia sufletul, fără să i se poată
împotrivi. Avea impresia că se află pe marginea unei prăpăstii şi nu cutează să se uite în adâncimea care totuşi îl ispiteşte din ce în ce mai stăruitor.
― Izbânda trebuie să vie! glăsui Gross, patetic, gesticulând şi cu nişte ochi tremurători de emoţie. O crimă monstruoasă trebuie să
nască o pornire uriaşă de răzvrătire universală... Trebuie! Şi atunci, peste tranşeele pline de sânge, peste graniţele brăzdate cu morminte, toţi oropsiţii, toţi răzvrătiţii, îşi vor strânge mâinile şi, întrun avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează
de mii de ani, şi în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii şi ale lumii noi!
Bologa atunci nu se putu stăpâni şi întrebă foarte blând:
― Lumea urii, camarade?
― Ura, numai ura va stârpi nedreptatea! răspunse Gross cu faţa strâmbată de patimă.
― Ura naşte veşnic ură, zise Apostol, cutremurându-se. Pe ură
nu poţi clădi, precum nu poţi pe mlaştină...
Înainte de a mai răspunde Gross, Varga se sculă în picioare şi vorbi zâmbitor:
― Staţi!... Daţi-mi voie!... Anarhistul nostru vrea o inter-naţională... Aşa-i, camarade?... Ei bine, uite internaţionala! adăugă
cu mândrie, ridicând glasul şi arătând împrejur cu mâna pe toţi cei de faţă. Uite!... Tu eşti ovreu, domnul căpitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenko e rutean, Bologa e român, eu sunt ungur... Aşa-i?... Tu ce eşti, băiete? se întoarse apoi deodată către soldatul care nu mai isprăvea de strâns masa cealaltă.
― Soldat! răspunse omul, uluit şi luând poziţia reglementară.
― Fireşte, toţi suntem soldaţi, făcu Varga, mulţumit. Dar te întreb: ce neam eşti?
― Croat, să trăiţi! murmură soldatul fără să clipească.
― Ei, vasăzică croat, urmă locotenentul către ofiţeri. Şi sunt sigur că dincolo, în sala cea mare sau în tindă, vom găsi şi polonezi, şi sârbi, şi italieni, în sfârşit, toate neamurile, nu-i aşa?... Şi cu toţii luptăm umăr la umăr pentru un ideal comun, contra duşmanului comun! Iată internaţionala adevărată, tovarăşe! sfârşi Varga, aşezându-se triumfător.
― Internaţionala crimei! zise Gross grav, adăugând îndată ironic: Degeaba, tu nu poţi pricepe, Varga! Ne pierdem vremea. Tu eşti băiat de treabă, eşti erou, dar încolo...
― Încolo, adică înspre ideile tale, nici nu doresc să mă apropii, căci pe acolo te întâlneşti cu Curtea Marţială, răspunse repede Varga, râzând mulţumit.
Urmă o tăcere şi apoi deodată glasul lui Cervenko, tânguitor ca o mustrare târzie:
― Suferinţă ne trebuie, multă, imensă... Numai în suferinţă
creşte şi rodeşte iubirea cea mare, cea adevărată şi biruitoare.
