Klapka zâmbi cu atâta bunătate, că Apostol se încurcă de tot şi se opri în mijlocul frazei.

― De ieri, de la primul schimb de priviri, am înţeles că vezi în mine un duşman, reluă căpitanul. Nici nu mi-ar fi păsat de duşmănia ta, dacă pe urmă, când se zvârcolea fratele meu în ştreang, nu ţi-aş

fi văzut ochii plini de lacrimi... Nu protesta! Nu ţi-ai dat seama, dar ai lăcrimat... şi lacrimile acelea ţi-au dezvăluit inima întreagă...

Bologa mai încercă să se împotrivească. Zadarnic. Căpitanul părea că simte o nevoie nebiruită de a-şi crea un prieten cu care să

împartă o povară sufletească. Neîncrederea locotenentului îl făcea să şovăie, şi totuşi înfricoşarea singurătăţii îl îmboldea mereu să se apropie. Astfel îi spuse cum a aflat aseară, de la un căpitan ungur, că Bologa e român, dar ofiţer model şi patriot incomparabil. Atunci s-a întristat, crezând că lacrimile au fost înşelătoare. A cunoscut mulţi ofiţeri români în război şi cu toţi s-a înţeles ca şi când ar fi fost fraţi de sânge.

Cum oare să nimerească tocmai aici un renegat? Pe urmă, la masă, a priceput tot, căci la fel se ascunde şi dânsul de doi ani de zile, ferindu-se, ca un actor bătrân, de a-şi arăta simţămintele cele

fierbinţi şi purtând veşnic o mască pe obraz. De altfel, pentru el primejdia e şi mai mare decât pentru Bologa, întâi fiindcă e ceh, şi toţi cehii sunt suspecţi, apoi fiindcă... Nu-i mărturisi al doilea motiv, ci, după o mică pauză, îi povesti că el e din Znaim, oraş ceh foarte drăguţ şi curat, şi că părinţii I-au dat la şcoala militară ca să-şi câştige mai curând pâinea, deoarece erau mulţi fraţi şi fără avere. A ieşit cadet la optsprezece ani, dar viaţa militară nu i-a plăcut, în vara când a fost înaintat sublocotenent şi s-a dus acasă în concediu, s-a amorezat nebun de fata unui profesor, tot din Znaim. A vrut s-o ia de nevastă, dar iubita lui n-avea zestrea reglementară, ba chiar nici un fel de zestre. Atunci, fiindcă nu putea renunţa la fată, s-au logodit. El s-a hotărât să-şi creeze o carieră nouă, iar ea s-a legătuit să-l aştepte. S-a înscris în aceeaşi toamnă la Drept şi s-a aşternut pe carte. A mers greu. Serviciul îi reteza mereu avântul, şi superiorii nu vedeau cu ochi buni strădaniile civile. Totuşi, în şapte ani a terminat.

Era locotenent. Prin demisie a dobândit gradul de căpitan de rezervă, dar şi de candidat de avocat. Practica a făcut-o în Znaim, aproape de logodnică. Peste un an deschizând cancelarie de avocat, s-a putut însura. Căsnicia a fost rodnică: anul şi copilul... Azi are patru, doi băieţi şi două fete. Războiul a întrerupt seria. Al cincilea de-abia acum e pe drum... Dintr-un portofoliu scoase nişte fotografii şi-i arătă, falnic şi mişcat, întâi copilaşii pe rând, cu numele şi obiceiurile fiecăruia, apoi pe nevastă-sa.

― Să ştii însă că fotografiile sunt mizerabile, adăugă el cu însufleţire. Mai ales nevastă-mea... e de o mie de ori mai bine, delicată, blândă, frumoasă. Cine o cunoaşte trebuie s-o adore...

Sărută fotografiile, le puse bine şi murmură înduioşat, cu ochii scăldaţi în lacrimi:

― Din pricina lor şi de dragul lor sunt cum sunt, Bologa!... Altfel, Dumnezeu ştie, poate că şi eu... Aşa însă nu pot... Sunt capabil de orice laşitate, numai să nu mor înainte de a-i îmbrăţişa, să mă pot întoarce la ei... Ce vrei! Sunt un nenorocit... Şi totuşi, în doi ani, o singură dată am fost acasă cinci zile! înţelegi? O, câinii, câinii!

Scrâşni dinţii, cu lacrimi gârlă pe obrajii graşi, înroşiţi de emoţie.

Se auziră paşi coborând în adăpost şi Klapka se potoli brusc, întorcându-se cu spaimă spre intrare. Era un sublocotenent care venea să ia înţelegere cu Bologa în privinţa serviciului de noapte.

― Poate să ne viziteze şi la noapte reflectorul şi ar fi bine să-i pregătim o primire triumfală, zise sublocotenentul.

Se aşezară la masă, întinseră hărţile, se sfătuiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dată şi chibzuiră unde trebuie să apară la noapte, aprinseră un muc de lumânare, făcură socoteli şi planuri de tragere...

Preocupat de reflectorul duşman, Apostol Bologa nici nu se mai gândi la Klapka. De altfel toată noaptea stătu de veghe, alergând de la postul de comandă la tunuri, de la tunuri la cele câteva observatoare ale bateriei, repezindu-se chiar până la observatorul din linia infanteriei, agitat, parcă ar fi fost în joc toată fericirea lui şi soarta lumii întregi. Ceasurile însă trecură, veni dimineaţa, şi

reflectorul nu se arătă.

Şi noaptea următoare la fel, şi noaptea a treia la fel... De-abia a cincea noapte, când nu credeau că are să vie, a venit iar, mai sfidător, mai baţjocoritor... Au cheltuit zeci de obuze, dar lumina s-a plimbat nepăsătoare peste câmpurile brăzdate de şanţuri.

A doua zi, pe la amiază, Bologa se pomeni iar cu Klapka la baterie. Era foarte palid şi cu ochii mai tulburi şi mai bulbucaţi ca de obicei. Îi spuse că adineaori colonelul i-a poruncit categoric să

sfârşească scandalul cu reflectorul, fiindcă ajungem de râsul şi ocara armatei, adăugând că comandantul diviziei a făgăduit o decoraţie celui ce va zdrobi batjocura rusească.

― Azi-noapte l-am încadrat, şi totuşi ne-a scăpat! zise Bologa furios, încheind cu o înjurătură ungurească. În doi ani n-am primit nici o observaţie şi acuma, din pricina unui fleac de...

― Nu te înfuria, prietene, şi nu înjura, răspunse Klapka abătut.

Observaţia nu te priveşte pe tine, ci pe mine!

― Pe toţi ne priveşte, domnule căpitan, şi tocmai asta-i...

― Poate că înainte de a lua eu comanda divizionului, dar azi toată vina cade numai asupra mea! Am simţit aceasta foarte limpede din chiar vorbele colonelului, din tonul lui, din... M-a întrebat pentru ce anume am fost mutat aici, înţelegi?

― Căpitanul se aşezase pe scaun, lângă masa cu hărţile, şi se uita întrebător şi speriat la Bologa care, nedumerit, răspunse:

― În interes de serviciu, fireşte. De altfel, în război nici nu se mai ţine seama de alte interese...

― Ei bine, colonelul ştia, trebuia să ştie, şi totuşi m-a întrebat, zise Klapka mai încet şi cu o umbră de mister în glas. Iar când, de frică, i-am spus o minciună, el nici n-a clipit din ochi, încât am fost silit să mă ruşinez de laşitatea mea!

Tăcu aşteptând un răspuns sau o întrebare. Pe Bologa însă

atitudinea şi glasul căpitanului îl uluiră, trezindu-i deodată în suflet toate zbuciumările care crezuse că s-au stins fără urme. Ar fi vrut să

protesteze şi să isprăvească cu omul acesta care, urmărindu-i cu încredere, îl făcea părtaşul unor gânduri primejdioase. Simţea însă

cu groază că, în adâncul inimii, gândurile acestea îi erau dragi şi le tăinuia acolo ca pe nişte odoare preţioase.

― Domnule căpitan..., murmură Apostol, uitându-se în ochii lui, rugător.

Din privirea şi glasul lui, Klapka sorbi un îndemn care îi lumină

faţa frământată. Ca şi când ar fi pornit să-şi golească dintr-o dată tot sufletul, oftă greu şi zise:

― Mă înăbuşe laşitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că, tăinuind-o, voi scăpa de ea, şi acuma mă gâtuie... Ai văzut privirea lui Svoboda sub ştreang?... Nu se poate să n-o fi remarcat, toată

lumea a văzut dispreţul şi mândria şi nădejdea... Asta-i moartea noastră eroică! Pe frontul italian, un român a fost spânzurat pentru aceeaşi vină... Am văzut bine, a avut aceeaşi privire în faţa funiei...

Atunci însă n-am priceput nimic. Tocmai peste câteva luni mi-am dat seama, în groază şi în laşitate... Trei ofiţeri din regimentul meu, unul

chiar din divizionul meu, toţi cehi, au fost prinşi într-o noapte, între linii, cu planuri şi cu hărţi şi cu secrete. Eu eram să fiu al patrulea, dar în ziua plecării am primit de acasă o scrisoare şi m-am ascuns ca un hoţ. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilaşii, nevasta, în scrisoare am găsit speranţe de viitor şi de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea... Cum să risc eu toate acestea pentru...

pentru ceva... pentru un vis? Totuşi, pe urmă am fost trimis şi eu, cu dânşii, în faţa Curţii Marţiale, ca complice. Şi acolo m-am lepădat de ei, ca de lepră, şi am tăgăduit, agăţându-mă cu disperare de viaţa asta ruşinoasă! Iar ei au tăcut şi nici măcar nu m-au dispreţuit.

Secera morţii scânteia în faţa lor şi ei n-au clipit din ochi... Apoi, când s-a citit ameninţarea spânzurătorii, au strigat toţi trei, într-un glas, acolo, înaintea Curţii, "trăiască Boemia", în vreme ce eu tremuram ca un biet cerşetor, de milă. Ba, ca să dovedesc tuturor cât sunt de nevinovat, m-am dus şi la execuţie... Vezi, până unde poate merge laşitatea?... Lângă sat e o pădure prin care armata şi-a croit drumuri speciale, ferite de aeroplane, pentru trebuinţele frontului. Am mers cu convoiul de execuţie şi am ajuns într-o poiană

largă. Convoiul s-a oprit puţin în mijlocul poienii şi m-am uitat împrejur să caut stâlpii spânzurătorilor. Stâlpi nu erau, dar în schimb în fiecare copac atârnau oameni, agăţaţi de crengi, cu capetele goale şi cu tăbliţe de gât, pe care scria "trădător de patrie", în trei limbi. Mi-a îngheţat inima în piept şi totuşi n-am îndrăznit să tremur.

Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd câţi sunt... Închipuieşte-ţi ticăloşie de om! Dar cum să-i numeri, când toată pădurea era plină de spânzuraţi? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulţi?... Atunci am închis ochii, gândindu-mă cu mirare stupidă: "Asta-i pădurea spânzuraţilor..." Un maior ungur, înalt şi cu profil de păsare, mi-a şoptit, poate ca să mă ispitească: "Toţi sunt cehi... şi ofiţerii, şi soldaţii... numai cehi!" Am tăcut, parcă mi-ar fi făcut o mustrare.

Apoi i-au spânzurat pe toţi trei deodată şi pe acelaşi copac, un fag bătrân, cu tulpina scorburoasă. Când le-au pus ştreangul de gât, m-am uitat bine în ochii lor... Străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi atât de măreţ şi cu atâta nădejde, că toată

faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie. Atunci m-am simţit mândru că sunt frate cu cei strălucitori de sub ştreang şi am dorit moartea cu o însetare uriaşă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit zvârcolirile, am auzit pârâitul crengilor şi numai inima îmi tremura, încet, fricoasă, hoţeşte, ca nu cumva s-o audă

vreun vecin... Peste câteva zile am fost mutat ca suspect... Acuma vezi de ce am fost mutat?... Şi crezi că am plâns măcar după ce m-am întors de la pădurea spânzuraţilor? Sau măcar în tren, venind încoace? Sau aici?... M-am bucurat, Bologa, auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spânzuraţilor! Până adineaori m-am bucurat, până când m-a întrebat colonelul de ce am fost mutat! Numai adineaori am plâns, cu capul vârât în mantie, ca să nu mă simtă nici ordonanţa. Numai adineaori, de frica pădurii spânzuraţilor!

Klapka se opri cu nişte ochi atât de mari şi de îngroziţi, că Bologa

îşi simţi sufletul copleşit de milă. În tăcerea adăpostului inimile lor băteau deopotrivă de înfricoşate... Locotenentul vru să-i spuie o vorbă de mângâiere şi se pomeni şoptind:

― Domnule căpitan, pădurea spânzuraţilor...

Îşi luă seama însă şi plecă ochii în pământ, neputincios şi umilit.