faţă de conştiinţa dojenitoare. Dar îşi curmă gândul, alungându-şi din suflet laşitatea: "Marta nu m-a îndemnat niciodată să fiu erou, cu nici o vorbă... Numai gelozia mea neroadă a socotit că, prin uniformă şi vitejie, are să-i potolească cochetăria. Vasăzică numai eu sunt vinovat şi trebuie să îndur remuşcările..."

De altminteri, trecutul i se părea mort şi se ferea să-l dezgroape.

Mai mult îl preocupa viitorul care-i mijea ca o auroră strălucitoare după o noapte vijelioasă. Nu-l vedea încă lămurit, dar ceaţa care-l aburea avea sclipiri trandafirii... Inima îi era plină de un simţământ mângâietor.

"De acum începe o viaţă nouă! se gândea mereu cu bucurie. În sfârşit mi-am găsit calea... Au trecut şovăirile şi îndoielile! De acuma, înainte"!

O poftă de viaţă vajnică îi clocotea în piept. Când venea, dimineaţa, de la observator şi se întindea pe patul de scânduri, adormea repede şi visa numai fericire...

Într-o după-amiază târzie se pomeni iar cu Klapka la baterie.

Bologa, aducându-şi aminte de îngrijorarea de deunăzi a căpitanului, se miră văzându-l foarte senin şi zâmbitor, cu o mulţumire în ochi aproape provocatoare. După ce inspectară împreună tunurile şi oamenii, coborâră în postul de comandă, unde ardea pe masă un muc de lumânare.

― Na-m avut noroc, domnule căpitan, zise Apostol cu o uşoară

ezitare. Dacă n-a vrut să vie...

― Cine? întrebă Klapka. A, da... Ia mai dă-i dracului de reflector, Bologa! adăugă apoi nepăsător.

Locotenentul tăcu zăpăcit, uitându-se în ochii căpitanului, în care acuma câteva zile îl îngrozise pădurea spânzuraţilor.

Klapka însă urmă netulburat:

― Omul cu buba se sperie de toate umbrele. Aşa şi eu cu colonelul nostru! Că-i mâncător de oameni, călău... Când colo, e om foarte de treabă... A, nu ţi-am spus?... A venit mai în fiecare zi pe la mine... de patru ori... Îţi închipui tremurături pe capul meu! Eram sigur că vrea să mă prăpădească. In sfârşit, ieri, de frică, i-am spus verde pentru ce am fost mutat aici, bătându-mă în piept, fireşte, că

sunt nevinovat, că... M-a ascultat, m-a ascultat şi la urmă mi-a zis, fără pic de imputare, înţelegi, mi-a zis: "Ştiu... Aşa vin nenorocirile asupra oamenilor..." Şi atâta tot!... Apoi am vorbit despre Viena, despre operete, despre americani, în sfârşit, prieteneşte!... Ba se vede că a prins şi simpatie de mine, căci azi-dimineaţă iar a venit în inspecţie. Adică ce inspecţie, că nici n-am mai pomenit de serviciu...

În schimb, mi-a dat o dovadă definitivă de încredere... O dovadă

hotărâtoare!... Anume, în mod absolut confidenţial, mi-a comunicat o mare taină oficială... Aşa că de acuma n-am nici o grijă, sunt liniştit!

Pe Bologa vioiciunea şi seninătatea căpitanului îl supărau. Cu glas de imputare, îl întrerupse:

― O taină oficială ce importanţă are pentru noi? Şi încrederea, şi bănuiala sunt deopotrivă de chinuitoare!

― Nu, nu! strigă căpitanul cu căldură. Să nu exagerăm! Oameni de treabă sunt pretutindeni şi în toate neamurile. De ce să

exagerăm?... Ei bine, colonelul e un om, indiferent de situaţia lui, asta trebuie s-o recunoaştem! De altfel, secretul ne interesează şi pe noi, fiindcă e vorba de schimbarea diviziei. Din Italia e pe drum o divizie obosită, ca să ne schimbe...

― Atunci noi trecem iar pe frontul italian? întrebă Apostol.

― Nu, nu pe frontul italian, răspunse Klapka repede, cu oarecare mândrie. Pe frontul românesc...

În clipa când să rostească ultimul cuvânt, îşi aduse aminte că

locotenentul e român, dar nu mai avu vreme decât să-l pronunţe mai încet. Bologa îngălbeni şi, parcă n-ar fi auzit bine, repetă

maşinal:

― Pe frontul...

Nu sfârşi, ca şi când i s-ar fi înfipt în beregată o gheară

înăbuşindu-i glasul. Rămase cu gura căscată şi se holbă năuc la

căpitanul care, dându-şi seama cât a fost de imprudent, murmură

prosteşte:

― Iartă-mă, prietene... Am uitat că tu... Sunt un...

În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să ţiuie cuvântul de care se spăimântase, ascuţit şi sfâşietor, parcă i-ar fi scormonit un pumnal. Se sculă brusc în picioare şi alergă de ici-colo, frângându-şi mâinile şi şoptind disperat:

― Nu se poate... nu se poate,... nu se poate...

Klapka, mereu zăpăcit, încercă să-l consoleze, zicând fără

convingere:

― Linişteşte-te, Bologa, ce Dumnezeu... La urma urmelor, viaţa nu merge fără compromisuri, fără jertfe şi...

Deodată Apostol Bologa se opri în faţa lui, cu obrajii albi, cu ochii stinşi, încât căpitanul amuţi.

― Orice... orice, numai asta nu se poate! izbucni dânsul cu o voce arzătoare. Asta ar fi o... o... o...

Pereţii de bârne ai adăpostului închegară sforţările lui de a găsi cuvântul într-un vuiet prelung, încât Klapka îl apucă de braţ, vrând să-l facă să vorbească mai încet. Şi Apostol, ca şi cum ar fi înţeles, se încurcă, plecă fruntea şi sfârşi murmurând:

― O... o crimă...

― Aşa-i, dar ce putem noi face? zise căpitanul înăbuşit, cu ochii spre intrare. Eu pricep şi împărtăşesc zdruncinarea ta, totuşi voi aveţi şi mângâierea că barem există şi în tabăra cealaltă fraţi care luptă pentru mântuirea voastră, pe când noi nici n-avem încotro să

ne aruncăm privirea! Pentru noi singurul mijloc de a fi eroi este să

murim spânzuraţi!

Bologa se lăsase pe un scaun, copleşit. Klapka, încredinţat că l-a potolit, continuă cu mai multă siguranţă:

― O crimă imensă e îndeobşte războiul, dar cu deosebire războiul Austriei! Încaltea când un popor de acelaşi sânge ia armele, cu sau fără dreptate, ştiu cu toţii că izbânda va fi spre folosul neamului şi prin urmare fiecare om poate muri cu credinţa că s-a jertfit pentru binele tuturor. La noi însă nişte stăpâni urâţi au trimis robii să moară ferecându-şi lanţurile!... Atunci? în mijlocul vălmăşagului de crime, ce mai poate cumpăni o crimă micuţă, care-ţi striveşte ţie sufletul? Cui îi mai pasă aici de sufletele noastre?

― Atunci urmează să...? întrebă repede Bologa, care începuse să

asculte şi n-avea puterea să aştepte.

― Să mergi unde vom merge toţi, zise Klapka grav, cu o resemnare îndurerată. Să mergi, să faci ce vor face toţi şi să-ţi închizi ermetic toate portiţele sufletului până ce va sosi pacea sau se va prăbuşi lumea, sau până ce-ţi va veni rândul şi ţie să mori şi să scapi de toate chinurile!

Apostol tresări şi răspunse cu protestare în glas:

― Dar dacă eu nu vreau să mor!... Nu vreau, nu mai vreau!...