Acuma trebuie să trăiesc! Acuma nu mai vreau să mor!

Klapka tăcu o clipă şi apoi zise cu un zâmbet care voia să-i ascundă sfiala:

― Mie nu-mi şde bine să-ţi vorbesc ţie de moarte, ştiu... De frica morţii sau de dragul vieţii, poate că-i acelaşi lucru, sunt laş... da, da, recunosc şi mărturisesc, sunt în stare să înghit orice ruşine, orice umilire... Totuşi, mi-am zis de multe ori, uite aşa cum mă vezi, mi-am zis că morţii sunt cei mai fericiţi, fiindcă ei cel puţin au pus cruce tuturor durerilor... Mi-eşti drag, Bologa, şi dacă n-ai fi fost tu aici, n-aş fi avut atâta încredere în mine însumi... Dar vezi, chiar noi, care ne-am apropiat sufletele prin suferinţe comune, şi noi trebuie să ne împărtăşim zbuciumările într-o limbă străină! Atunci cum să nu-i invidiem pe cei morţi, Bologa?

Locotenentul nu-l mai asculta. Liniştea lui Klapka însă îl neliniştea mai rău. Întrebă deodată cu un fir de nădejde în privire:

― Şi crezi d-ta că-i sigur?...

Căpitanul după o şovăire scurtă răspunse hotărât, parcă ar fi căutat să-i dea un leac amar:

― Din nenorocire, nu încape nici o îndoială, dragul meu. Divizia de schimb a plecat din Italia. Mâine-poimâine trebuie să sosească.

Într-o săptămână ne va lua locul şi peste alte câteva zile noi vom fi în Ardeal, pe frontul...

Ochii lui Bologa îl ardeau. Tăcu brusc şi lăsă capul în pământ, examinându-şi cizmele pline de noroi şi tremurân-du-şi nervos genunchii, în vreme ce Apostol porni de colo până colo, ca un lup în cuşcă, respirând greu, cu tâmplele dogorâte. Peste două minute apoi, cu o hotărâre nouă, locotenentul se opri iarăşi în faţa lui Klapka:

― Domnule căpitan, te rog... te implor... Scapă-mă!... D-ta mă

poţi scăpa!... Nu vreau să mă duc pe frontul...

Klapka ridică ochii la el, neînţelegând ce vrea. Bologa însă urmă

tot mai înfrigurat:

― Trebuie să se găsească un mijloc de salvare!... Mutaţi-mă la un regiment care rămâne aici!... Ori trimiteţi-mă înapoi în Italia, oriunde, numai acolo nu!... Voi lupta ca şi până azi, jur! Voi... Am trei medalii de vitejie, toate trei dobândite cu... Numai acolo nu pot merge... Acolo presimt că am să mor... Şi nu vreau să mor! Trebuie să trăiesc!

Căzu pe pat, cu obrajii în palme, biruit de lacrimi. Căpitanul era înduioşat şi simţea că, dacă ar deschide gura, l-ar năpădi plânsul şi pe el. In văgăuna întunecoasă suspinele lui Apostol îngroşau aerul, iar lumina sfârâitoare de pe masă tremura pe pereţi nişte umbre neliniştite... Într-un târziu, după ce sughiţurile locotenentului se mulcomiră, Klapka zise:

― Ei, te-ai mai răcorit?... Atunci putem vorbi ca doi bărbaţi, ba chiar ca doi soldaţi!... Adevărul este că în război nu trebuie să

cugeţi, ci să lupţi... cel puţin aşa perora un general, deunăzi, la cartier. Dar lucrurile astea e nevoie să le cumpănim bine-bine şi fără

pripire, altfel... De-ai chibzui puţin, ai vedea că eu n-am nici o putere. Eu nu pot propune nimic, fiindcă sunt stigmatizat: ceh, adică

trădător... Pentru cei de seama noastră s-au inventat mitralierele din spatele liniilor, menite să ne aţâţe pofta de vitejie în caz de

şovăire... Dacă aş îndrăzni eu să te propun pentru mutare, imediat am fi bănuiţi amândoi! Imediat! Un ceh cu antecedentele mele să ia partea unui român?... Nici nu-ţi închipui ce tămbălău, ce... Numai generalul te-ar putea salva, dacă ar fi om şi ar avea inimă... Crezi însă că pe aici sunt mulţi oameni? Crezi că...

Bologa, care se gândise şi ascultase ursuz, se agăţă de o vorbă

şi strigă:

― Am să mă prezint generalului!

Klapka se spăimântă, ca şi când însuşi generalul I-ar fi surprins complotând. Răspunse în şoaptă:

― Astâmpără-te, Bologa!... Te rog!... Ce, tu nu cunoşti pe generalul Karg? Doar ţi-e comandant de aproape un an... Karg... Un câine, un... Ar fi capabil, în loc de răspuns, să te trimită direct la Curtea Marţială...

― Atunci ar urma să plec fără să încerc barem a mă împotrivi sau a ocoli ticăloşia? izbucni iarăşi Apostol, acuma însă furios şi scrâşnind dinţii.

― Ascultă sfatul meu, prietene, zise căpitanul liniştit. Sunt mai bătrân ca tine şi am îndurat multe în viaţă... Războiul n-are altă

filozofie decât norocul. Lasă-te deci în grija norocului. Parcă în doi ani de zile moartea nu ţi-a cântat la urechi pe toate glasurile, şi totuşi norocul te-a ocolit. Poate că te iubeşte norocul... Nu-l zgândări, nu-l stârni... Lasă-l...

― Şi cum simt că acolo mă aşteaptă o primejdie cumplită...

murmură Bologa deodată foarte abătut, cutremurându-se. Niciodată

n-am avut presimţiri atât de...

― Primejdiile sunt azi pretutindeni, făcu Klapka stăpânindu-se. În aer, pe front, acasă, în toată lumea... Însuşi pământul mi se pare că

trece printr-o zonă de primejdii... Ce să facem? Norocul e scutul tuturor... Aşa!... Ascultă-mă pe mine... Mai chibzuieşte şi o să-mi dai dreptate! Dar fără patimă! Fără pripire!... Calm!... Calm!...

Se sculă încet, îşi puse casca în cap, gata de plecare.

― Decât să mă duc acolo, mai bine trec la muscali! şopti atunci Apostol, uitându-se drept în ochii căpitanului.

― Uşor de zis, răspunse Klapka liniştit, parcă ar fi aşteptat de mult vorbele locotenentului. Dar dacă nu izbuteşti, ştii ce te aşteaptă!... Numai deunăzi ţi-am povestit despre cei trei... Şi ei au vorbit ca tine, ba şi mai năzdrăvan... Iar azi poate că sunt tot în pădurea spânzuraţilor, ca să îngrozească pe alţii!

― În privinţa asta n-am nici o grijă, zise Bologa, cu încredere.

Când ar fi să mă prindă, m-aş împuşca şi aş isprăvi repede!... În orice caz, eu n-am să mor spânzurat, asta ţi-o garantez!

― Aşa mi-au garantat şi ei, prietene, dar împrejurările au fost mai puternice decât hotărârea lor... De aceea zic: ia seama, nu te juca cu norocul! Sunt mii şi zeci de mii în situaţia ta şi soarta le poartă de grijă tuturor cum crede de cuviinţă...

Klapka îi strânse mâna fierbinte... În clipa următoare, Apostol Bologa se pomeni singur, pironit în acelaşi loc, cu ochii în gol, uluit de vedenii. Îşi veni în fire şi, simţindu-se sleit de puteri, se trânti pe

pat. Pe masă, în sfeşnicul improvizat, lumina începu să pâlpâie repede, să sfârâie şi apoi deodată se stinse. Pe Bologa întunericul îl zgudui, buzele-i arse însă şoptiră cu îndârjire:

― Nu se poate!

8

― Ştii vestea, Petre? zise a doua zi Apostol către ordonanţa care, ghemuit într-un colţ al adăpostului, citea cu râvnă şi evlavie Visul Maicii Domnului. Peste o săptămână, cel mult două, mergem acasă, în Ardeal...

― Bogdaproste! făcu soldatul, luminat de bucurie şi începând să

se închine. Bine c-a dat Dumnezeu şi Maica Precista, că alţii au mai fost câte-o săptămână, unii şi mai mult, numai noi parcă suntem ciumaţi...

Bologa zâmbi aproape răutăcios văzând fericirea omului şi urmă

baţjocoritor:

― Da' ce, tu crezi că ne ducem să petrecem? Ehe, mai pune-ţi pofta-n cui, bădiţă! Ne ducem tot la bătălie... să ne batem cu românii...

― Vai de mine, don' locotenent! sări Petre speriat. Doamne fereşte! adăugă pe urmă, închinându-se de mai multe ori. Doamne, apără-ne şi nu ne părăsi!... Mare păcat, don' locotenent... Apoi să