— Mi se pare, observă Felix, că Pascalopol e indispus.
— Aşa mi se pare şi mie, trebui să recunoască Otilia, şi, dându-se numaidecât jos de pe cal, o luă repede pe urmele lui Pascalopol. Felix porni spre grajd. În drum, zări pe Otilia şi pe Pascalopol de braţ, îndreptându-se spre curte. Cel din urmă se arătă cucerit de gingăşiile Otiliei, păstrând numai resturile unei supărări amuzate.
— Otilia, spuse Felix în aceeaşi zi fetei, eu aş vrea să plec de aici.
— Şi eu cred că e vremea să plecăm, consimţi Otilia. A doua zi se întorceau la Bucureşti.
VII
Când, pe toamnă târziu, Felix, acum student în anul întâi la Medicină, se găsi întâmplător în casa Aglaei, Aurica nu uită să-l atragă în punctul ei de vedere.
— Nu-mi explic, insinuă ea, cum poţi dumneata, un tânăr aşa de distins şi de familie bună, să ieşi pe stradă cu o destrăbălată ca Otilia.
— Otilia e foarte cuminte! protestă Felix.
— Nu ştii dumneata toate, se încăpăţână ea. O vede o lume întreagă hârjonindu-se cu fel de fel de tineri. Dac-ar şti Pascalopol, care moare după ea!
— Otilia urmează Conservatorul şi are, se-nţelege, colegi cu care stă de vorbă. Nu e nimic extraordinar în asta. Aurica luă un aer de compătimire:
— Cum vă ameţesc unele nebune pe voi, bărbaţii! Apoi oftă: N-am avut darul ăsta! Poate azi eram si eu altfel!
Tocmai atunci pică Stănică, din ce în ce mai asiduu în casa Aglaei, cu care părea a se-nţelege foarte bine. Era mai roşu la faţă şi renunţase la orice boală.
— Nu ştiţi noutatea, vesti el tare, acum am aflat-o de lacontabilul lui Pascalopol.
Pascalopol se logodeşte cu Otilia.
Se produse atunci o reacţie neaşteptată. Aurica se făcu galbenă, apoi începu să tremure din toţi muşchii feţei şi, în sfârşit, izbucni într-un plâns ridicul, cu sughiţuri ascuţite. Se aruncase pe canapea şi, cu batista la ochi, scâncea, după aceea, comprimându-şi faţa, ieşi ca o nebună din odaie şi-şi duse în camera ei, vecină, ecourile plânsului.
— Dar ce s-a-ntâmplat? întrebă Aglae, atrasă de zgomot. Stănică repetă ştirea.
— Proastă eşti tu, Aurico, vorbi Aglae suspinătoarei prin uşa deschisă, să-ţi faci sânge rău pentru o dezmăţată!
— N-am avut noroc, se căină Aurica printre sughiţuri.
— N-ai avut îndrăzneală, fiindcă te-am crescut bine. Dar nici de una ca ea nu s-alege
ceva. S-o găsi cineva să deschidă capul lui Pascalopol.
— E de datoria unor oameni de onoare să informeze pe Pascalopol asupra consecinţelor.
Trebuie împiedicat şi moş Costache, observă Stănică.
Aglae făcu un gest de dispreţ.
— Costache se uită numai în ochii ei. E în stare, doamne iartă-mă, de toate năzbâtiile.
Felix ar fi râs în altă împrejurare de plânsul aşa de naiv invidios al Aurichii. Îl împietrise însă ştirea logodnei Otiliei, pe care o credea adevărată. Comunicând Otiliei scena din casa Aglaei, aceasta zâmbi dând din umeri.
— Fleacuri de-ale lor. Nu e nimic adevărat. Dar poţi să-ţi faci o idee de ura lor. În curând, sunt sigură, o să te vâre şi pe tine în chestiune.
Nu mult după aceasta, feciorul anunţă lui Pascalopol pe domnul Stănică Raţiu. Moşierul făcu o mişcare de plictiseală şi ar fi trimis vorbă că nu e acasă, dacă Stănică, venind strâns îndărătul feciorului, n-ar fi pătruns în odaie înainte ca acesta să fi sfârşit mesajul.
Pascalopol întrebă din ochi pe Stănică asupra rostului vizitei, întinzându-i o cutie mare de ţigări de foi, dar arătându-se mereu preocupat de alte lucruri. Stănică şedea pe marginea scaunului.
—Şi eu şi soţia mea vă păstrăm, începu el, domnule Pascalopol, o recunoştinţă neştearsă
pentru generozitatea cu care ne-aţi ajutat atunci când am pierdut pe scumpul nostru fiu.
De aceea, mi-am zis că, oricât sunt la mijloc legături de rudenie, trebuie să răspund şi eu printr-un gest leal şi să vă atrag atenţia asupra unei primejdii. Mi s-a spus că vă logodiţi cu domnişoara Otilia.
Pascalopol întrerupse cu vioiciune:
— Cine ţi-a spus asta? Domnişoara Otilia?
— Nu. Vedeţi, lumea vorbeşte.
Pascalopol se posomorî din nou.
— Domnişoara Otilia, continuă Stănică, este o fată foarte simpatică, dar ştiţi, educaţia ei a fost fatalmente neglijată. Moş Costache e om bătrân, nu poate s-o supravegheze, n-are interes, în definitiv.
— Pentru ce n-are interes? întrebă serios moşierul.
Stănică îşi pierdu puţin cumpătul.
—Pentru că, cred că ştiţi, poate, Otilia nu e fata lui, e o...
— Domnule Raţiu, observă Pascalopol cu reproş, eşti unom cu cultură, un avocat, nu înţeleg cum poţi vorbi astfel de lucruri. Credeam că vii să-mi spui ceva serios.
