— Acum ce faci? îl întrebă el.
— Mă voi înscrie la Universitate.
Titi tăcu neutru, apoi spuse convins:
— Mama zice că ai să-ţi cauţi o funcţie!
Când Felix se înscrise cu adevărat la Universitate, Aglae păru consternată.
— Tu nu supraveghezi deloc pe băiatul ăsta? zise ea lui Costache.
Stănică deplânse soarta intelectualilor şi se jură că, dacă ar fi avut din nou vârsta lui Felix, s-ar fi vârât la un meşteşug. Lucrul fiind iremediabil, Aglae începu şi ea să compătimească
viaţa medicilor, să dea pilde de mizerie, să dezguste în orice chip pe Felix. Nu trecu mult şi Titi nu mai merse la liceu şi apăru într-un costum civil măiestos, cu lavalieră. Taina se lămuri pe dată. Titi era prezentat ca “student” la belle-arte, unde într-adevăr se înscrisese, pretinzându-se că a terminat liceul. Acum Aglae, până mai ieri detestatoare a mâzgălelilor lui Simion, se mărturisea o admiratoare aprinsă a artelor.
— N-am vrut, zicea ea, să împiedic vocaţia lui Titi. Să-şi cultive talentul în linişte, că
îngrijesc eu de viitorul lui. Nu oricine se naşte cu un dar ca al lui.
Acestea fiind spuse faţă de toţi, Otilia făcu cu ochiul lui Felix. Aglae o observase.
— Şi dacă mi-o ajuta Dumnezeu, adăugă ea înţepat, am să-l însor şi să-l aşez la casa lui, ca să nu cadă pe mâinile unei dezmăţate.
Ironia soartei făcu ca tocmai “dezmăţata” să deştepte instinctele erotice ale lui Titi. De la o vreme, acesta venea din ce în ce mai des în casa lui Giurgiuveanu, căutând în chip învederat pe Otilia. Lipsit de elocuţiune şi de idei, el se aşeza în apropierea fetei şi zâmbea tăcut, căutând cu dificultate un prilej de convorbire. Totuşi, aceste vizite dese erau surprin-zătoare din partea lui Titi, care nu ar fi mers singur în casa cuiva, sub nici un chip. Titi se lăsa îmbrăcat după gustul Aglaei, se mişca după ordinele ei şi refuza să facă altceva, pe dată ce citea negaţiunea în ochii ei. Acum Titi părea nervos şi-şi înghiţea, când vroia să
vorbească, prea des, saliva.
— Ce faci? întrebă el deodată, aşezându-se lângă Otilia.
— Tu nu vezi? cos, răspunse Otilia, fără să-şi ridice capul, ca unui copil mic.
Câteodată Titi şedea aşa de mult, rumegând o intenţie obscură şi urmărind toate gesturile acesteia, încât Otilia se agasa şi se ridica să plece în odaia ei. Titi o urmărea docil şi acolo şi se posta în pragul uşii.
— Titi, tu n-ai nici o ocupaţie?
— Nu! răspundea naiv Titi, urmărindu-şi gândul neexprimat.
Un instinct de fată însă făcea pe Otilia ca faţă de Titi să-şi supravegheze gesturile ei, aşa libere şi de nepăsătoare, de obicei. Titi începuse să fie congestionat la faţă, distrat, şi Aglae, bănuind pricina, îl îndemna să plece de acasă. Stând pe bancă chiar alături de Otilia, fiind de faţă şi Felix şi vorbind cu toţii despre colegele lor, Titi, râzând chinuit, apucă
stângaci braţul gol al Otiliei.
— Dar stai frumos, Titi, ce ai? se irită aceasta şi privi semnificativ în ochii lui Felix.
Titi puse lui Felix, între patru ochi, o întrebare care-i sui acestuia tot sângele la cap:
— Ascultă... tu eşti bine cu Otilia... spune drept... se pretează?
— Cum poţi jigni pe Otilia, se indignă Felix, presupunând asemenea lucruri? Otilia e o fată
cuminte. Titi mestecă saliva, preocupat şi incredul:
— Mama spune că a văzut-o cu mulţi.
— Nu e adevărat, nu e adevărat! negă Felix aprins. Într-o zi însă, Titi, după o lungă şedere nemotivată în
apropierea Otiliei, care citea, îndrăzni un gest oarecare de concupiscenţă, care irită pe fată.
— Eşti nebun, Titi, ţipă ea, pleacă de aici!
Ţipătul ei fu auzit indirect de Aglae, care se mânie foc, însă nu pe Titi, ci pe Otilia. Ea îşi vărsă toată ciuda faţă de moş Costache, fiind sigură că Otilia o auzea dintr-o odaie alăturată:
— Nici n-a pus mâna băiatul pe ea. Şi dacă ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Să
trăiască discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele.
Otilia apăru pe uşă cu coama mânioasă, cu ochii încărcaţi de fulgere.
— Papa!, strigă ea, ori plec pentru totdeauna din casa asta, ori tanti Aglae nu mai calcă pe aici.
Moş Costache holbă ochii, şi aşa prea holbaţi, şi deschise braţele ca un om ce stă să se-
nece, privind cu teroare şi implorare când pe unul, când pe altul. Aglae făcu o strâmbătură
de sfidare, dar nu îndrăzni să mai vorbească, uimită de neaşteptata reacţiune. Costache, după ce aşteptă în zadar ca cele două părţi să se potolească, spre a-i cruţa trebuinţa de a lua o atitudine, îşi dădu seama de tăria mâniei Otiliei, care aştepta inflexibilă.
— Nu-nu-nu... trebuie... să-să-să... spuneţi vorbe grele, se bâlbâi el către Aglae, la plural, spre a atenua prin echivoc reproşul.
Aglae ieşi, trântind uşa. Otilia merse către moş Costache, îl îmbrăţişă tristă, dar fără să
