1921-1922 Alte lucrări de seminar: Al Russo, Cântarea României şi G. Topârceanu, Balada chiriaşului grăbit (Revista de istorie şi teorie literară, tom. XIV, nr. 3—4, 1965, p.
522—553).
1923 Trece examenul de licenţă în italiană, având ca discipline secundare franceza şi româna. Apare în traducerea sa Un om sfârşit de Giovanni Papini. Din luna martie îl suplineşte pe Claudiu Isopescu la liceele “Gh. Şincai” şi “Matei Basarab” din Bucureşti.
1924 Debutează în critică la revista Roma, condusă de Ramiro Ortiz cu un articol despre Pirandello, continuând să publice articole, medalioane, note, la rubrica intitulată “Cronica”.
19 iulie. După examenul de capacitate este numit profesor provizoriu la Liceul “C.
Diaconovici-Loga” din Timişoara (ordinul ministrului nr. 69 336/1924).
noiembrie. Recomandat de Ortiz şi susţinut de D. Onciul şi V. Pârvan, obţine un concediu de studii pentru doi ani, în Italia. Pleacă la Roma, însoţit de colegi arheologi. Este bursier al Şcolii Române din Roma, condusă de V. Pârvan. G. Călinescu a cutreierat Roma antică
şi muzeele, a răsfoit toată biblioteca antico-ar-heologică din şcoală, a avut acces la Biblioteca Vaticanului. Spre sfârşitul anului venea din ţară directorul şcolii, V. Pârvan, care îşi revizuia în acea perioadă monumentala sa operă Getica. Primăvara plecau cu toţii la Napoli şi Pompei. “Atunci s-a cimentat între intelectualii italieni bine gânditori şi românii luminaţi şi democraţi (feriţi de erori tardive ce n-au fost ale epocii mele italiene), legături indisolubile” (G. Călinescu, Prieteni italieni, în Contemporanul, nr. 39 (573), 27 septembrie 1957, p. 1). Audiază cursurile unor mari specialişti, între care Adolfo Venturi. Se iniţiază în engleză şi arta dansului, în arheologie şi arhitectură. “La Roma am avut prilejul să mă
informez mai bine despre problemele arhitecturale, să consult unele opere clasice, să
vizitez monumentele, să datez după grosimea mortarului şi dimensiunea cărămizii un zid ivit în săpături, să învăţ felurite opus, adică chipuri de aşezare a elementelor intrate în structura lui” (G. Călinescu, Un arhitect, în Contemporanul, nr. 45 (943), 6 noiembrie 1964, p. 1).
1925 Publică în limba italiană, însoţite de studii, rapoartele misionarilor catolici din ţările române în secolele XVII şi XVIII, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia dei secoli XVII e XVIII, Roma, Libr. de Scienze e lettere, 1925.
1926 Publică în Universul literar (XLII, nr. 51, 10 decembrie 1926, p. 2), condus de Perpessicius, o poezie de dragoste, Nova mihi apparuit Beatrix. Acesta este socotit de el, în Istoria literaturii, adevăratul debut poetic, deşi versurile le priveşte ca “improvizate”, reprezentând “un material prea sărac pentru caracterizare” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ed. Fundaţiei, 1941, p. 838). Ia parte la şedinţele cenaclului “Sburătorul”. Ascultându-l vorbind, la prima vizită, E. Lovinescu s-a exprimat:
“Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă
va continua în critica literară“ (I. Valerian, Cu George Călinescu. Prin anii tinereţii, în Gazeta literară, nr. 40 (673). 30 septembrie 1965, p. 3.) De la 1 septembrie figurează pe lista corpului didactic al Liceului “Gh. Şincai”, unde rămâne până în 1935, exceptând perioada 1928— 1929, când e profesor la Timişoara. Era coleg cu E. Lovinescu, N.
N. Condeescu, I. M. Raşcu, Al. Graur.
G. Călinescu
1927 Iniţiază, la 15 ianuarie, în revista Viaţa Literară a lui I. Valerian, rubrica de literatură
străină. După câteva asemenea medalioane, va publica până în 1933 articole şi note cu subiecte din literatura română, la rubrica “Opere şi autori”, susţinută mai înainte de Pompiliu Constantinescu. În Sburătorul începe prin a da scurte fişe critice despre scriitori români, la rubrica “Aspectele vieţii literare”. La Sinteza, revistă condusă de G. Nichita, G.
Călinescu redactează pagina de critică literară, scriind de cele mai multe ori singur
cronica, recenziile, miscellanea. Memorabilă, polemica lui G. Călinescu cu E. Lovinescu. Începe colaborarea la Gândirea, rubrica “Idei, oameni, fapte”, colaborare care se sfârşeşte brusc în noiembrie 1929.
1928 Colaborare sporadică la Universul literar. Funcţionează ca profesor la Liceul “C.
Diaconovici-Loga” din Timişoara. 4 mai. Se căsătoreşte cu Elisabeta (Alice-Vera) Trifu, devenită “incomparabila Vera”, căreia îi va dedica seria de Opere.
1930 Publică la Roma
Altre notizie sui missionari cattolici nei paesi romeni, care ca şi Alcuni missionari... sunt extrase din Diplomatarium Italicum, condus de V. Pârvan (Iorgu Iordan, G. Călinescu şi Universitatea din Iaşi, în Revista de istorie şi teorie literară, tom.
XIV, nr. 3—4, 1965, p. 509).
noiembrie-decembrie. Conduce revista Capricorn, care are în vedere “ridicarea criticii profesionale”, prefigurând în cele două numere apărute Jurnalul literar. Colaborează la Vremea.
1931 Publică la Viaţa românească fragmente din Viaţa lui Eminescu, pe care o scrie în satul Rod, de lingă Sibiu. Contribuie la apariţia revistei Hermes şi colaborează la o revistă, cu apariţie efemeră, Licăriri, tot cu profil didactic.
1932 Publică la Adevărul literar şi artistic şi la România literară (revista condusă de L.
Rebreanu), fragmente din Viaţa lui Mihai Eminescu şi capitole din romanul Cartea nunţii.
Apare la Editura Cultura Naţională volumul Viaţa lui Mihai Eminescu, strălucit debut al autorului în istoria literară.
1933 Inaugurează la Adevărul literar fi artistic, la 12 februarie, Cronica mizantropului; mai publică o cronică sportivă (sub pseudonimul Sportiv); sub semnul probabilităţii stau cronicile semnate Dandy (o cronică a modei) şi Ovidius (cronică balneară) (Marcel Duţă, Cronica mizantropului, în Revista de istorie şi teorie literară, tom. XIV, nr. 3—4, 1965, p.
701— 711). Apare primul său roman Cartea nunţii. La propunerea lui G. Ibrăileanu este numit codirector al revistei Viaţa românească, împreună cu M. Ralea. G. Călinescu răspunde de partea literară, artistică şi redacţională, responsabilitatea pentru ţinuta ideologică şi politică revenindu-i lui M. Ralea. Apare ediţia a doua, revăzută, a Vieţii lui Mihai Eminescu.
1934 Întrerupe temporar activitatea la Viaţa românească. G. Călinescu a studiat la Biblioteca Academiei manuscrisele Eminescu.
1935 Apar volumele II şi III din Opera lui Mihai Eminescu. Cultura, Descrierea operei (Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă), colecţia “Scriitori români contemporani”.
1936 Apar volumele IV şi V din Opera lui Mihai Eminescu: Cadrul psi-hic, Cadrul fizic, Tehnica, Analize, Eminescu în spaţiu şi timp
(Editura Fundaţiilor pentru Literatură şi Artă). “Cei mai dedaţi cu emoţiile reci ale criticii ne vor lăuda mai puţin pentru munca umilă şi onestă şi vor ghici intenţia noastră de a nu face uz de talent, de a nu înăbuşi opera eminesciană în propria noastră sentimentalitate şi în stilistică. Am dorit a face ceea ce Sainte-Beuve numea fiziologia operei, istoria ei naturală
(Pens й es), adică acea disecţie înceată şi fără zgomot, care prin exactitatea şi curăţenia ei înrâureşte mai adânc asupra spiritului” (Postfaţă, vol. V, p. 375), Premiul Academiei “C.
Hamangiu”.
23 noiembrie. Îşi susţine doctoratul la Iaşi cu teza Analiza literară a unui manuscris eminescian: “Avatarii faraonului Tl а”. Candidatul propune comisiei de examinare (I.
Marinescu, M. Ralea, Octav Botez, O. Tafrali, Iorgu Iordan) ca teză complementară volumele l—II din Opera lui Mihai Eminescu. Colaborează la Revista Fundaţiilor.
