— Mâine, când te duci la şcoală, spune domnului institutor că n-ai sa mai vii. Vei merge într-un pensionat.
Toată noaptea, Felix fu chinuit de o agitaţie nemaiavută, care-i sfărâmă somnul. Nu era nici durere propriu-zisă, nici frică, ci acel zbucium al necunoscutului pe care-l ai în noaptea dinaintea plecării pentru totdeauna într-o ţară îndepărtată.
A doua zi intră în clasă cu mâna îndoliată şi se aşeză în bancă cu pelerina pe el, în aşteptarea numai a institutorului.
— A murit mama mea, explică el colegului de bancă, intrigat.
— A murit mama ta? se miră acela ca de un eveniment onorabil.
— Da.
— Lui Sima i-a murit mama lui! strigă piţigăiat colegul către clasă. Copiii se strânseră în
jurul lui Felix, privindu-l cu mare curiozitate. — Şi acuma nu mai vii la scoală?
— Nu.
Copiii erau prea mici, ca să încerce vreun sentiment de compătimire. Ei erau doar izbiţi de acest privilegiu al lui Felix de a nu mai veni la şcoală. Când intră institutorul, un om de treabă, stors la faţă, care-şi ridica mereu pantalonii prea lungi, copiii îl lămuriră neîntrebaţi.
— Domnule, lui Sima i-a murit mama lui! Institutorul îşi împreună mâinile sincer emoţionat şi se apropie de banca lui Felix, în vreme ce copiii, în loc să se ducă la locul lor, făcuseră
cerc în jurul băncii eroului.
— Ce spui?! Bietul băiat! Ce nenorocire! Şi acum nu mai vii la noi?
— Nu.
— Îmi pare foarte rău. Ce nenorocire!
Lui Sima, privirile acestea respectuoase ale tuturor îi alterară sentimentul de tristeţe, care sta nelămurit în adânc, şi il prefăcu într-un soi de mândrie de a fi obiectul de atenţie al lumii. Institutorul îl mângâie.
— Poate că te aşteaptă tatăl tău. Să-i spui domnului doctor Sima că regret foarte mult.
Aşa, drăguţă! Şi institutorul
întinse mâna lui Felix şi-l conduse cu atenţie la uşă, cum conduci un paralitic. Copiii urmăriră pe Felix cu o admiraţie nemaipomenită, fără umbră de durere. Felix însuşi îi privi mut, atât de cuprins de noutatea situaţiei lui, încât acest sentiment nu avea nici un nume.
Abia cu câţiva ani mai târziu, văzând pe alţi colegi trecând pe drum cu mamele lor, Felix începu să mediteze asupra sentimentului care nu se născuse, fiind întrerupt la o vârstă
nepăsătoare. Cu fotografia mamei sale înainte, el încercă să reconstruiască un sentiment pierdut, interpretând vechi amintiri: din păcate, era prea târziu. Fotografia rămânea a unei fiinţe îndepărtate, pe care abia o cunoscuse.
La internat colegii nu vorbeau despre femei decât cu râsete indecente şi cu mister, iar slugile, singurele fiinţe de gen feminin pe care le întâlnea pe aproape, aveau vorba muşcătoare şi luătoare în râs. Pentru întâia oară Felix era prins de braţ cu atâta familiaritate de o fată şi pentru întâia oară, luând act de izbucnirea unei simţiri până atunci latente, încercă şi acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul.
Zarurile zornăiau pe masă între cele patru capete strânse în jurul luminii de lampă.
Jucătorii emiteau numai scurte exclamaţii tehnice, moş Costache râdea doar în favoarea câştigătorului, iar Aurica privea nemişcată cu faţa între palme, aruncând câte o ochire şi la Felix. În faţa bătrânului se afla o chesea de tutun, din care acesta apuca mereu, făcând ţigări de mână, pe care le lipea scoţând foarte tare limba afară şi bulbucându-şi şi mai rău ochii. Fabricatele le strângea apoi într-o mare cutie de tablă. Pe masă se mai vedeau la o parte un morman de cărţi de joc, de unde se putea deduce că tablele reprezentau doar o distracţie trecătoare, de antrenament. Trecuseră peste două ore de încordare monotonă
de când Felix fusese uitat acolo şi nimeni nu se mişca de la masă. Într-un târziu, Pascalopol lovi zarurile definitiv în semn de încheiere şi se lăsă, respirând tare, pe speteaza scaunului.
— Cocoană Aglae, eu zic să trecem la cărţi!
Aglae luă un pachet de cărţi, în vreme ce Costache se ridicase şi cu grijă minuţioasă
strânsese jocul de table şi-l pusese deoparte, le mestecă şi le depuse în mijloc, în scopul de a fi tăiate.
— Cine joacă? întrebă ea.
Aurelia făcu un semn de participare cu capul. Aglae se făcu că scotoceşte într-o pungă de satin, că dibuie pe masă, şi-n cele din urmă spuse speriată:
— Comedie! dar nu mai am nici un ban. Costache, n-ai tu câţiva franci, să nu mai mă duc până acasă? Costache se arătă înspăimântat şi se apără
bolborosind:
— N-n-n-n-am!
Pascalopol puse în evidenţă un gros portmoneu de marochin roşu, din care luă patru piese mari de argint de câte cinci lei.
— Cocoană Aglae, îmi pare rău!
Aglae păru a fi muncită de o scurtă repulsie, apoi se dădu învinsă.
— Bine, ne socotim noi la sfârşit.
În vreme ce Aglae împărţea cărţile celor patru jucători (ea, Aurica, Costache şi Pascalopol), Pascalopol scosese o ţigare şi
o înfipsese cu un capăt într-un ţigaret de chihlimbar gros. Otilia trase un chibrit pe grătarul unei chibritelniţe şi îi aprinse ţigara. Aglae vru şi ea una, însă numai de la Pascalopol, care i-o oferi cu obişnuita grabă; Costache se mulţumi cu un noduros fabricat propriu. Chiar şi Otilia, rugată din ochi de Pascalopol, îşi luă o ţigare şi trase din ea aşezându-se pe marginea scaunului musafirului. Centrul odăii se umplu din nou de fum proaspăt, gros, care, trecând din lumină în umbră, semăna cu norii repezi ai unei furtuni. Cei patru începură să joace, scoţând scurte exclamaţii, necunoscute lui Felix, care nu ştia nici un joc. Situaţia i se părea tânărului fără scăpare. Dacă ar fi fost un simplu invitat, ar fi dat bună seara şi ar fi fugit. Dar era “acasă“. Era obosit şi pica de somn.
Jucând tăcută şi trăgând cu prudenţă cărţile, Aurelia îl ochea din când în când. Deodată
