zise:
— Otilio, poate lui domnul Felix îi e foame!
Otilia sări de pe scaunul lui Pascalopol.
— Vai, cum l-am uitat! Ce zăpăcită sunt!
Venind lingă Felix, îl întrebă şi ea:
— Ti-e foame, nu-i aşa?
Felix tăgădui cu capul, dar Otilia, răspunzând singură la întrebare cu un “fireşte că ţi-e foame!”, se repezi ca vântul pe
o uşă. Se auziră izbituri de dulapuri, ciocnituri de farfurii şi Otilia reapăru în curând cu o farfurie pe care se aflau două prăjituri de casă.
— N-am decât asta acum, dar trebuie să mănânci.
Spre a se încredinţa de supunerea tânărului, Otilia se aşeză pe canapea foarte aproape de el şi-i întinse cu mâna, ca unui copil, una din prăjituri. Felix o luă intimidat şi începu s-o mănânce încet, sub ochii Otiliei, care aştepta. Într-adevăr, îi era foame. Otilia nu slăbi vigilenţa până ce nu sfârşi prăjitura, apoi i-o întinse şi pe cealaltă.
Cu braţul stâng trecut repede pe după braţul drept, aştepta şi părea foarte mulţumită.
— Cum te simţi la noi? întrebă ea drept încheiere.
În alte împrejurări, Felix ar fi întrebat-o dacă ea n-avea obiceiul să doarmă noaptea, dar acum era atât de buimăcit, încât zise numai:
— Bine!
Satisfăcută de răspuns, Otilia îl părăsi şi trecu din nou în spatele bătrânului, în cărţile căruia privi îmbrăţişându-i gâtul. Apoi trecu şi în spatele lui Pascalopol.
— Cine câştigă?
— Aglae, şopti Costache.
Într-adevăr, Aglae, care juca foarte serioasă, începuse să-şi reducă datoria faţă de Pascalopol. Ea privea din când în când şi în cărţile Aureliei, şi câteodată trăgea de la ea câte o carte şi-o zvârlea jos.
— Aurico, nu eşti atentă deloc!
Când Otilia supraveghea pe Felix, Pascalopol aruncase ochii spre ei. Acum îl întrebă, fără
să ridice ochii din cărţi:
— Domnule Felix, am uitat să te-ntreb, ce-ai de gând să urmezi la Universitate?
— Aş vrea să urmez medicina.
— Fireşte, fiu de doctor, te-nţeleg. Foarte frumos. Aglae păru foarte excitată de acest nevinovat dialog.
— Doctor, meserie nesigură, să umbli după clienţi!
— Un doctor bun, muncitor câştigă foarte bine azi, observă cu voce mângâietoare Pascalopol.
— Nu-i aşa? se interesă deodată Otilia.
— Pentru asta trebuie sa ai cap, nu glumă! adause rece Aglae, ca şi când era vădit că
asta lipsea lui Felix.
— Nu mă-ndoiesc, zise Pascalopol, de inteligenţa domnului Felix.
— Medicina cere ani mulţi, urma Aglae, trântind cu ciudă
o carte, cheltuială, întreţinere. Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia.
Tonul cu care fu pronunţat cuvântul “orfan” şi chiar cuvântul însuşi pe care nu-l mai folosise nimeni, în legătură cu el, jigniră profund pe Felix.
— Vai, ce spui, tanti Aglae, dar Felix nu cade pe capul nimănui, reproşă Otilia. Aglae nu se dădu bătută.
— Vreau să spun că e moda acum cu Universitatea. De ce să meargă la Universitate? Are un venit, să-şi găsească o slujbă acolo, şi gata. Eu pe Titi îl las să-şi sfârşească liceul, şi basta.
Pascalopol luă ţigaretul de pe scrumieră, trase un fum şi-l depuse la loc, spre a-şi acoperi o preocupare. Un cocoş se auzi cântând prin apropiere. Pascalopol scoase ceasul şi zise:
— Domnişoară Otilia, tânărului i-o fi somn. E târziu. Otilia sări iute de pe scaun şi, mergând la Felix, întrebă:
— Ţi-e somn?
Ochii lui Felix şi ora înaintată făceau întrebarea de prisos. Otilia îl luă iarăşi de braţ, după
ce tânărul apucase de jos valiza, şi-l îndreptă spre o uşă. Înainte de a-i păşi pragul, Felix
