sau cel puţin de ştuc, erau grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna, imitând picturile pompeiene, şi îndeosebi porfirul, prin naive stropituri verzi şi roşii. Însă sistemul de perspective şi festoane în loc să fie tratat pe întregul câmp al anticamerei, printr-o optică falsă de zugrav, era tăiat în două secţiuni corespunzând fiecărui cat, indicând astfel în chip supărător lipsa de coeziune a planurilor. În sfârşit, tavanul imita prin zugrăveli casetoanele unui plafon roman. Acest sistem de decoraţie, precum şi crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală. Tânărul, hotărându-se în fine, trase de mânerul clopoţelului. Atunci un fel de schelălăit metalic răsună de sus ca-n nişte spaţii mari şi goale cu ecou rău. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de jos, apoi scara începu să scârţâie ca apăsată de o greutate extraordinară şi cu o iritantă

încetineală. Când provocatorul acestor grozave pârâituri fu jos, tânărul văzu mirat un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, dar privind întrebător şi vădit contrariat.

— Unchiul Costache? îndrăzni să deschidă gura tânărul, pe urmă, intimidat, refăcu întrebarea: Aici şade domnul Constantin Giurgiuveanu?

Bătrânul clipi din ochi, ca şi când n-ar fi înţeles întrebarea, mişcă buzele, dar nu răspunse nimic.

— Eu sunt Felix, adăugă tânărul, uimit de această primire, nepotul dumnealui.

Omul spân păru tot aşa de plictisit de întrebare, clipi de câteva ori din ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas neaşteptat de răguşit, aproape şoptit, duhnind a tutun, răspunse repede:

— Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...

Buimăcit, tânărul stătu locului nemişcat, aşteptând o revenire asupra tăgadei. Dar bătrânul, după ce-l privi clipind, cu acea deferenţă hotărâtă cu care îndemni pe un individ să plece, zise din fundul gâtlejului: “Bună seara!” şi porni iarăşi, în scârţâituri îngrozitoare, pe scară. Tânărul puse mâna automatic pe mânerul valizei şi ieşi ameţit pe uşa gotică şi apoi pe poarta ruginită, trecu prin faţa muscalului, care sforăia mereu, şi porni dezorientat înainte.

Uimirea liceanului va părea nu se poate mai îndreptăţită, dacă vom şti cine era. Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră mai înainte în Bucureşti, venind din Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a a Liceului Internat. Sfârşise liceul, trecând examenul de capacitate, şi acum venea în Bucureşti la tutorele său, Costache Giurgiuveanu. Acest Giurgiuveanu, căruia

obişnuia din familie a-i zice “unchiul”, era cumnat al tatălui său care murise de un an.

Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sânge. Singura lui soră, soţia lui Costache Giurgiuveanu, cel căutat, murise şi ea de mult. Văduv el însuşi de vreo zece ani, doctorul îşi ţinuse băiatul mai mult în pensionate şi în

internate. După o lungă boală plictisitoare, se stinse şi el, cu satisfacţia că copilul e mare şi cu viitorul oarecum asigurat. În afară de un oarecare depozit în bani, doctorul lăsa lui Felix o casă cam veche dar solidă şi rentabilă în strada Lăpuşneanu. Pentru administrarea acestor bunuri, fusese indicat ca tutore “unchiul Costache”, cumnatu-său. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu şcoala, plătea taxele, semna în calitate de corespondent, iar Felix, la rândul lui, îi trimitea ştiri despre el. De altfel, relaţiile acestea nu erau deloc pricinuite de simpla întâmplare a tutelei: “unchiul Costache” şi

“verişoara Otilia”, care trecea în genere drept fata lui Costache, fuseseră totdeauna numele cele mai pomenite din casa doctorului Sima şi socotite ca simbol al rudeniei apropiate.

Felix nu văzuse pe Costache Giurgiuveanu decât cu mulţi ani în urmă, ca copil, şi tot atunci o cunoscuse şi pe Otilia, care era o simplă fetiţă. Dar în fiecare an scria la sărbătorile consacrate şi în alte câteva împrejurări “unchiului Costache”, întrebând ce mai face “verişoara Otilia”, iar Otilia scria “unchiului Iosif”, întrebând ce mai face “vărul Felix”.

Tânărul fiu al doctorului şi Otilia erau astfel în chip oficial intimi prin corespondenţă şi desigur că, dacă s-ar fi întâlnit, n-ar fi putut decât să continue şi oral stilul familiar din scrisori. Zăpăceala lui Felix era dar explicabilă. Numărul casei îl cunoştea infailibil, iar în casă locuiau “unchiul Costache” şi “verişoara Otilia”. Rămăsese hotărât, în urma unei corespon-denţe pe care o ţinea, nu-i vorbă, cu Otilia, că, îndată ce va termina liceul, va veni la Bucureşti, în vederea continuării studiilor, urmând să locuiască la unchiul-tutor în strada An-tim. Îl vestise la vreme printr-o scrisoare, şi acum îi era dat să primească acest răspuns ciudat. Felix îşi cercetă bine memoria, spre a vedea dacă nu cumva are o lipsă, dar lucrul era cu neputinţă. Acela era numărul. Căută mai departe vreun bis şi se gândi la posibilitatea ca în curtea unchiului să fie mai mulţi locatari. Ştia însă bine că Giurgiuveanu era proprietar şi nu închiria, şi un chiriaş, de altminteri, ar fi ştiut la cine stă. Mai mult muncit de ciudăţenia acestei întâmplări decât de problema petrecerii nopţii în necunoscut, Felix mergea în neştire înspre strada Arionoaiei, când, deodată, o imagine i se fixă în minte. Pe un carton mic, o fotografie-vizit în tonalitate cafenie spălăcită înfăţişa un om cu capul aproape depilat, cu ochii foarte proeminenţi şi cu buze groase, cu numai câteva fire negre rare în loc de mustăţi. Această fotografie, care se afla pe biroul tatălui său, îi deştepta în minte, nu ştia de ce, ideea unui hoţ de copii mici. Însă era sigur că fotografia reprezenta pe unchiul Costache. Omuleţul de pe scara scârţâitoare, mult mai bătrân, era aidoma moralmente cu unchiul din fotografie. Un fior necunoscut de experienţă rea trecu prin sufletul candid al lui Felix: Să nu vrea să-l primească “unchiul”? Dar de ce? Desigur că

nu a lămurit bine.

Poate scrisoarea n-a sosit şi nu se aşteptau să vină aşa târziu, noaptea. Totuşi, spusese răspicat: “Eu sunt Felix!” Cu îndoiala în suflet, însă hotărât, tânărul se întoarse înapoi şi, după o scurtă codire, intră din nou în curte şi în anticameră şi trase de blestematul clopoţel, care răsună pe sus ca un vas de sticlă sfărâmat pe podele. După o aşteptare chinuitoare, scara începu să scârţâie greu, şi bătrânul spân apăru din nou cu ochii miraţi.

—Ce e? întrebă el în şoaptă, ca şi când nu l-ar fi văzut pe băiat.

Glasul acestuia pieri de emoţie, şi inima-i zvâcni cu vi-olenţă în piept. Încercă să-şi adune puterile, când o voce cristalină se auzi de sus:

— Dar, papa, e Felix!

Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri.

Atunci bătrânul, ca şi când totul s-ar fi petrecut în modul cel mai firesc, fără nici o lămurire asupra atitudinii dinainte, clipind molatic din ochi, cu aceeaşi duhoare de tutun şi cu acelaşi glas fără acustică, zise lui Felix Sima:

— Ia-ţi geamantanul şi vino sus!

Urcară amândoi pe scara pârâitoare şi se găsiră într-un soi de antreu pe care tânărul nu avu răgaz să-l examineze, rămânând totuşi cu sentimentul că mobilele erau toate acoperite cu nişte cămăşi de materie fumurie. Fata, subţiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat. Felix îi strânse mâna şi avu o clipă impulsiunea de a i-o săruta, însă fata i-o trase cu mult înainte de a lua o deciziune şi i-o trecu sub braţul stâng.

— Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare, zise ea volubil, că ai venit. Eu sunt Otilia. Apoi, părându-i-se că tânărul nu reacţionează destul de

călduros, întrebă, întorcând adânc faţa spre el: -— Oare nu-ţi pare bine?

— Ba da! răspunse sfios Felix, contrariat că nu vine nimeni să-i ia valiza din mină.

Condus de Otilia si urmat de bătrân, Felix intră într-o odaie foarte înaltă, încărcată de un fum des şi înţepător de tutun ca o covertă de vapor pe Marea Nordului. În mijlocul ei, la o masă rotundă prevăzută cu o mare lampă de petrol cu glob de sticlă mată, se aflau, în faţa unui joc de table, trei persoane care la deschiderea uşii ridicară capul în felurite grade de curiozitate. Erau două femei şi un bărbat. Bătrânul merse şi ocupă scaunul rămas gol lângă ceilalţi, în vreme ce Otilia conduse pe Felix de-a dreptul la masă, prezentându-l.

— E Felix, zise ea oprindu-se în faţa bărbatului care tocmai aruncase zarurile.

Acesta ridică numaidecât capul şi întinse repede mâna. Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei.

— Pascalopol, se recomandă el cu o ceremonie care trăda creşterea lui aleasă, reţinând ceva mai mult mâna tânărului într-a sa, spre a-l examina. Îl privi fără excesivă cordialitate, chiar cu oarecare umbră de ironie îndepărtată, însă cu o politeţe grabnică, respectuoasă:

— Va să zică dumneata eşti Felix de care ne-a vorbit atâta domnişoara Otilia!

— Este băiatul doctorului Sima de la Iaşi, completă în şoaptă bătrânul, frecându-şi mâinile, cu un râs prostesc. —

— Da, da, da! adăugă Pascalopol, părând a căuta în memorie şi, cu un zâmbet graţios, care îi descoperi o dantură bine reparată, abandonă uşor mâna tânărului.

Otilia opri pe Felix în faţa femeii mai mature. Era o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu

Pascalopol, însă cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi erau bulbucaţi, ca şi aceia ai bătrânului, cu care semăna puţin, şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată

cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele, în care se vedea, prinsă de un lănţişor, urechea unui ceşuleţ de aur. Doamna care juca table cu Pascalopol, în vreme ce ceilalţi priveau, ridică o faţă scrutătoare şi examină din cap până în picioare pe Felix, ridicându-şi în acelaşi timp cu multă demnitate mâna spre a-i fi sărutată.

— Hm! spuse ea arţăgos şi cu un glas răguşit, însă forte. Dar eşti flăcău în lege!

— Intră la Universitate, Aglae, lămuri bătrânul, cu acelaşi supărător glas stins, însoţit de râsul fără rost.

—Da?! se miră sumbru doamna şi-şi continuă jocul cu Pascalopol.

— E tanti Aglae, sora lui papa, explică Otilia lui Felix, văzându-l cam nedumerit.

— De unde să mă cunoască? întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico?

Ruşinat de bruscheţea expresiunii “mă-sa” şi de familiaritatea cu care oameni aproape străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe care o chemau Aurica. Era o fată

cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite. Şedea cu coatele pe masă şi cu capul între palme, privind jocul celor doi. La apropierea lui Felix, ridică ochii fixând cu avidă curiozitate pe tânăr şi întinzându-i la buze o mână arcuită.

— E verişoara Aurelia, comentă Otilia!

Lui Felix numele acestea îi erau vag cunoscute, dar nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată

persoanele. Îl supăra de altfel grozav ridicola valiză, pe care o trecuse în mâna stângă, neavând răgazul s-o aşeze undeva. Otilia, sfârşind prezentarea, părăsi braţul lui Felix şi se rezemă de scaunul lui Pascalopol, întrebând:

— Cum merge?

— Prost, domnişoară Otilia! zise acesta, întorcând un cap galeş spre speteaza scaunului său.

Rămas singur, Felix căută o scăpare din această ciudată situaţie şi se retrase spre fundul odăii, unde, în semiobscuritate, se zărea o canapea de pluş roşu. Văzându-se uitat de toţi, îşi lăsă în sfârşit valiza jos şi se aşeză. O tuse apropiată îl făcu să tresară speriat. Abia atunci observă că în apropierea sa, la o măsuţă, se mai afla un om. Un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri mişca mâinile asupra mesei, ţintind atent. Avea mustăţi pleoştite şi un mic smoc de barbă. Individul ridică asupra lui Felix nişte ochi grozav de spălăciţi şi-i lăsă apoi asupra măsuţei, fără să scoată o vorbă. Abia după