1958 ianuarie. Citeşte colaboratorilor, la Sinaia, fragmente din Scrinul negru, poezii, din viitorul volum Lauda lucrurilor, iar în cursul anului, la Institut, Estetica basmului şi fragmente din lucrarea neterminată Folclorul în “Convorbiri literare”.
1959 Enigma Otiliei, ediţia a IV-a. Romanul e tradus în franceză şi publicat sub îngrijirea Editurii “Nef” din Paris, în colaborare cu Editura în limbi străine din Bucureşti. Călătorie în Republica Socialistă Cehoslovacia şi în R. D. Germană. Apare monografia Nicolae Filimon. Este sărbătorit la Academie cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Scrie piesa pentru păpuşi Tragedia regelui Otakar şi a prinţului Dalibor, o interpretează şi o imprimă
pe bandă de magnetofon.
1960 martie. Este numit profesor onorific la Catedra de Istorie a Literaturii Române a Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Apare la E. S. P. L. A. romanul Scrinul negru.
decembrie. Ultimul spectacol organizat la el acasă, cu piesele Phedra, Secretarii domnului de Voltaire, Răzbunarea lui Voltaire, Soarele şi luna. Începe să lucreze la piesa Ludovic al XIX-lea.
1961 Ediţiile a V-a şi a VI-a (definitivă) a romanului Enigma Otiliei. Versiunea germană a romanului R д tsel um Ottilie, Berlin, Buchverlag der Morgen. Prefaţa la volumul M.
Sadoveanu, Romane şi povestiri istorice. Profesor onorific la Facultatea de Filologie din Bucureşti, ţine prelegeri despre Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu şi Creangă.
G. Călinescu
1962 Monografia Gr. M. Alexandrescu (Viaţa şi opera). Traducerea polo-neză a romanului Scrinul negru; traducerea romanului Enigma Otiliei în lituană. Scurtă călătorie în Franţa.
Istoria literaturii române, vol. I, macheta.
1963 Volumul de poezii Lauda lucrurilor. Îngrijeşte ediţia bilingvă (franco-română) a volumului Opere de
I. Creangă.
15—18 septembrie. Călătorie în Italia cu prilejul comemorării lui Pico della Mirandola.
1964 Şef de catedră onorific la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Volumul Cronicile optimistului, cuprinzând articole publicate în Adevărul literar şi artistic, Vremea, Tribuna poporului, Lumea, Contemporanul. Ediţia a IV-a revăzută a Vieţii lui Mihai Eminescu. O
nouă ediţie din Opere de I. Creangă. Enigma Otiliei în limba maghiară. Premiul de Stat pentru întreaga activitate literară. Piesa Ludovic al XIX-lea, tipărită în revista Teatrul. Se joacă la Iaşi Tragedia regelui Otakar şi a prinţului Dalibor. Se internează la sanatoriul Otopeni.
1965 Studiul monografic Vasile Alecsandri şi primul volum din seria Opere (Cartea nunţii).
12 martie. Încetează din viaţă.
Cornelia ŞTEFĂNESCU
I
Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mină într-alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure. Într-adevăr, toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci Capitala. Vântul scutura, după popasuri egale, coamele pomilor, făcând un tumult nevăzut, şi numai întunecarea şi reaprinderea unui lan de stele dădea trecătorului bănuiala că mari vârfuri de arbori se mişcau pe cer. Tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia, numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului
corectau printr-o notă voluntară întâia impresie. Din chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul în căutarea unui anume număr, se vedea că nu cunoştea casa pe care o căuta. Strada era pustie şi lumea părea adormită, fiindcă lămpile de prin case erau stinse sau ascunse în mari globuri de sticlă mată, ca sa nu dea căldură. În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice. În apropierea mânăstirii şi peste drum de ea, o casă cu ferestre înalte era încă luminată. În faţa ei staţiona o trăsură luxoasă cu doi cai albi, înăuntrul căreia dormea, cu capul în piept şi cu hăţurile în mină, un birjar gros, înfăşurat în tipicul veşmânt lung şi încreţit de catifea. Tânărul ajunsese cu greaua lui valiză
în chip de balercă în dreptul ei şi, după oarecare examen, se opri lăsând o clipă jos povara. Casa avea un singur cat, aşezat pe un parter scund, ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă, cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două mensole. La faţadă, acoperişul cădea cu o streaşină lată, rezemându-se pe mensole despărţite de casetoane, totul în cel mai antic stil, dar mensole, frontoane şi casetoane erau vopsite cu un ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile. Un grilaj înalt şi greoi de fier, ruginit şi căzut puţin pe spate, dovedea, pe dreapta, existenţa unei curţi, în care se zărea prin întuneric atâta frunziş şi atâtea trunchiuri, încât întinderea ei, deocamdată, nu se putea calcula, impresia trecătorului fiind totuşi de pădure fără fund.
Grilajul avusese o poartă mare cu două aripi, legată acum cu un lanţ. O portiţă mai mică
numai era deschisă, şi pe aceea, luându-şi sacul în mână, intră tânărul, după oarecare chibzuială. Ajungând în faţa uşii de la intrare, el se codi să urce cele două trepte de piatră
şi porni spre fundul curţii spre a vedea dacă putea da de cineva în odăile de serviciu.
Acolo putu să-şi dea seama că partea de din dos a casei avea o înălţime mai mare decât a restului, parter şi cat formând două coridoare suprapuse, cu geamlâc. Numai în catul de sus o lampă cu petrol ardea, restul mocnea în întuneric. Tânărul se întoarse spre intrarea din faţă şi medită un mijloc de a-şi vesti prezenţa. Însă nu văzu prin apropiere nici o sonerie, şi a bate în uşă i se păru, cum era şi natural, o absurditate. Într-adevăr, uşa, de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat şi descleiat de căldură sau ploaie şi bubos de vopsea cafenie, se întindea de la cele două trepte de piatră, tocite în modul convexităţii, până aproape sub streaşină. Nici o perdea nu acoperea ochiurile de geam, pline de un praf străvechi, pe care se vedeau bine urmele picăturilor de ploaie şi ale melcilor fără casă. Neavând alt chip de ales, tânărul apăsă clanţa moale şi dădu să tragă
uşa. Dar spre spaima lui, uşa cea uriaşă se mişcă aproape de la sine, căzând spre el cu un scârţâit îngrozitor. Intimidat, aşteptă ca lumea din casă, intrigată de zgomot, să
năvălească jos, dar nu se întâmplă nimic. Tânărul intră atunci, încercând să închidă cât mai bine infernala uşă, şi abia înăuntru făcu uimitoarea descoperire că mânerul de os al unui probabil clopoţel interior atârna în sală. Dar nu îndrăzni să sune numaidecât, într-atât
îl miră anti-camera. Ea era de o înălţime considerabilă, ocupând spaţiul celor două caturi laolaltă. O scară de lemn cu două suişuri laterale forma un soi de piramidă, în vârful căreia un Hermes de ipsos, destul de graţios, o copie după un model clasic, dar vopsit detestabil cu vopsea cafenie, ţinea în locul caduceului o lampă cu petrol cu glob de sticlă în chipul unui astru. Lampa era stinsă, în schimb o altă lampă plină de ciucuri de cristal, atârnată de înaltul tavan, lumina tulbure încăperea. Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite.
Pereţii, care, spre a corespunde intenţiei clasice a scării de lemn, ale cărei capete de jos erau sprijinite pe doi copii de stejar, adulterări donatelliene, ar fi trebuit sa fie de marmură
sau cel puţin de ştuc, erau grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna, imitând picturile pompeiene, şi îndeosebi porfirul, prin naive stropituri verzi şi roşii. Însă sistemul de perspective şi festoane în loc să fie tratat pe întregul câmp al anticamerei, printr-o optică falsă de zugrav, era tăiat în două secţiuni corespunzând fiecărui cat, indicând astfel în chip supărător lipsa de coeziune a planurilor. În sfârşit, tavanul imita prin zugrăveli casetoanele unui plafon roman. Acest sistem de decoraţie, precum şi crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală. Tânărul, hotărându-se în fine, trase de mânerul clopoţelului. Atunci un fel de schelălăit metalic răsună de sus ca-n nişte spaţii mari şi goale cu ecou rău. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de jos, apoi scara începu să scârţâie ca apăsată de o greutate extraordinară şi cu o iritantă
încetineală. Când provocatorul acestor grozave pârâituri fu jos, tânărul văzu mirat un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, dar privind întrebător şi vădit contrariat.
— Unchiul Costache? îndrăzni să deschidă gura tânărul, pe urmă, intimidat, refăcu întrebarea: Aici şade domnul Constantin Giurgiuveanu?
Bătrânul clipi din ochi, ca şi când n-ar fi înţeles întrebarea, mişcă buzele, dar nu răspunse nimic.
— Eu sunt Felix, adăugă tânărul, uimit de această primire, nepotul dumnealui.
Omul spân păru tot aşa de plictisit de întrebare, clipi de câteva ori din ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas neaşteptat de răguşit, aproape şoptit, duhnind a tutun, răspunse repede:
— Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...
Buimăcit, tânărul stătu locului nemişcat, aşteptând o revenire asupra tăgadei. Dar bătrânul, după ce-l privi clipind, cu acea deferenţă hotărâtă cu care îndemni pe un individ să plece, zise din fundul gâtlejului: “Bună seara!” şi porni iarăşi, în scârţâituri îngrozitoare, pe scară. Tânărul puse mâna automatic pe mânerul valizei şi ieşi ameţit pe uşa gotică şi apoi pe poarta ruginită, trecu prin faţa muscalului, care sforăia mereu, şi porni dezorientat înainte.
Uimirea liceanului va părea nu se poate mai îndreptăţită, dacă vom şti cine era. Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră mai înainte în Bucureşti, venind din Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a a Liceului Internat. Sfârşise liceul, trecând examenul de capacitate, şi acum venea în Bucureşti la tutorele său, Costache Giurgiuveanu. Acest Giurgiuveanu, căruia
obişnuia din familie a-i zice “unchiul”, era cumnat al tatălui său care murise de un an.
