Masa se sfârşi înfr-o indispoziţie generală, şi Felix găsi nimerit să se strecoare tăcut în odaia lui, unde se aşeză să termine lectura romanului lui Ed. About. Mai târziu, cu o altă

carte în mână, coborî în grădină şi se aşeză să citească în chioşc. Curtea era pustie, toţi intraseră în casă şi chiar Marina nu se zărea, ceea ce da de bănuit că obişnuia să doarmă

după-amiază.

Pe la orele şase, o trăsură cu doi cai albi, aceeaşi din seara precedentă, se opri în faţa porţii, şi din ea coborî Pascalopol, îmbrăcat într-un costum pepit, bine croit, cu ghetre albe, cu floare la butonieră şi cu canotieră pe cap. Pascalopol deschise voios portiţa şi uşa gotică de la intrare, stârnind schelălăitul prelung al clopoţelului. Glasul Otiliei răsună

aproape numaidecât şi se auziră totodată tropotele furtunoase pe scară. Pasca lopol intrase înăuntru, dar geamurile odăilor din curte fiind deschise, se auzeau de afară

frânturi de convorbire. Otilia spunea lui Pascalopol să aştepte să-şi pună pălăria. Puţin după aceea, Otilia ieşi pe uşă, urmată de Pascalopol şi de bătrân, care-şi freca mâinile foarte mulţumit. Otilia era îmbrăcată cu rochia de tul. Pe cap avea o mare pleureuse tivită

cu dantelă, iar mâinile îi erau până la cot înmănuşate. Avea şi o umbrelă, de asemeni cu garnitură de dantelă. Ceea ce izbi pe Felix, care privea din chioşc, fu nu veselia volubilă a Otiliei, cât satisfacţia reţinută a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne. Moş Costache ieşi până în poartă. Otilia făcu un gest de adio cu mâna, şi trăsura porni. Nu trecu mult şi se strecură afară pe poartă şi bătrânul cu panamaua lui. Felix rămase singur, oarecum surprins că nimeni nu-i notifică plecarea sau nu-l întreabă ce are de gând să facă, aşa cum era obişnuit acasă. Neavând cui cere învoirea de a pleca şi el, se crezu îndatorat să rămână în grădină şi continuă lectura. Mai spre seară, un factor poştal, mişcând cu mâna o scrisoare, strigă către el: “Domnişoara Otilia Mărculescu!” Felix se apropie cu nesiguranţă.

— Aici stă domnişoara Otilia Giurgiuveanu, zise el.

— Eu am adus mereu aici la domnişoara Otilia Mărculescu, ripostă factorul, sigur pe experienţa lui.

Tocmai atunci veni Marina, care smulse scrisoarea din mâinile factorului, aruncând o privire piezişă lui Felix. Aces-ta se retrase confuz în chioşcul lui, cu desăvârşire dezorientat. De ce Otilia, căci nu putea fi decât ea, să se cheme Mărculescu, şi nu Giurgiuveanu?

Să nu fie fata lui Costache i se părea o imposibilitate, şi ipoteza aceasta aproape nu-i străbătea mintea. Otilia îi zicea lui moş Costache “papa” şi era legată, cum arătau fotografiile, de toate momentele familiei, semănând de altfel cu răposata ei mamă.

Neobişnuit cu complicaţiile familiale şi aducându-şi aminte de primirea ciudată din seara trecută, Felix avu o clipă spaima de a nu fi greşit cu adevărat adresa şi de a nu se afla cumva la alte persoane. Dar această explicaţie senzaţională, hrănită de amintirea lecturilor lui de romane poliţiste, se spulberă repede în faţa sentimentului realităţii. Pe moş

Costache, pe Otilia, pe toţi ceilalţi îi recunoştea foarte bine, se afla, nici vorbă, în mijlocul familiei lui, puţin schimbată în fizionomia ei din cauza depărtării şi a vârstei. Felix descoperi şi pe foile cărţii, alături de nenumăraţi “Otilia”, “Tili”, câte un “Otilia Mărculescu”.

Probabil, gândi el, Giurgiuveanu avea două nume, sau şi-l schimbase pe cel vechi (această oscilaţie era foarte obişnuită acum câteva decenii). Pe când însă se plimba prin grădină, ochii îi căzură pe un fragment de carte poştală, călcată în picioare, adusă de vânt de prin gunoaie. Pe ea se citea limpede: “Const. Giurgiuvйnu”. Va să zică, pe moş Costache tot Giurgiuveanu îl chema. Vârsta îi dădu lui Felix imboldul de a dezlega taina, însă

deocamdată problema trebuia amânată, pe Marina neputând-o întreba fără a dovedi că

nu-şi cunoaşte nici măcar rudele.

Abia pe la orele nouă, trăsura cu cai albi reapăru în faţa porţii. De astă dată, în afară de Pascalopol şi Otilia, pe bancheta din faţa lor şedea ghemuit şi moş Costache. Marina fu strigată să ia un morman de pachete din trăsură. Pascalopol, găsind că e cald, propuse să

meargă cu toţii în chioşc, spre care se şi îndreptă.

— Aha, zise el afabil către Felix, dumneata erai aici? Cum merge? Nu ieşi nicăieri, nu te duci în oraş?

— Să-l luăm şi pe el cu trăsura! strigă Otilia, care-şi lepădase pălăria şi mănuşile.

— Să-l luăm, fireşte, de ce nu? consimţi Pascalopol cu amabilitate, dar puţin contrariat.

Apoi adăugă: Crezi că

dumnealui o să-i facă plăcere sa-şi piardă vremea cu oameni de vârsta mea? Tinerii vor sa fie liberi.

Felix găsi primejdios să ia o atitudine într-un fel sau într-altul, dar Otilia îşi trecuse braţele subţiri în jurul gâtului lui Pascalopol.

— Vai, ce prostii spui, dumneata om în vârstă! Lasă să-l luăm şi pe el.

Prin inima lui Felix trecu un fior de neplăcere nelămurită, însă Pascalopol se arătă fericit şi sărută printr-o aplecare a capului mâna Otiliei de pe umărul său drept. Marina aruncă o faţă de masă peste masa de tablă şi în curând se vădi conţinutul pachetelor în care se aflau lucruri de mâncare fine, felii de pateu, brânzeturi fermentate, sticle de vin. Fu chemată, la cererea lui Pascalopol, şi Aglae, care sosi pe o portiţă dindărătul casei, însoţită de Aurica şi de Simion, cu broboada pe el şi cu ghergheful în mină. La lumina unei lămpi atârnate de grinda chioşcului, începu o cină improvizată, la care fu invitat şi Felix şi la care se ilustrară prin lăcomie moş Costache, Aglae şi Simion. Otilia, ca de obicei, abia se atinse de mâncare. În schimb, bău cu sorbituri încete din vinul turnat de Pascalopol. O

astfel de colaţiune la ora mesei, într-o casă în care se gătise şi în care gazda putea organiza o cină în regulă, miră pe Felix. Însă el începuse să se obişnuiască cu ciudăţeniile locului.

Pe la orele zece, Pascalopol, Aglae, Aurica şi Costache începură să joace cărţi. Jucau pe bani, şi Aglae se împrumutase din nou, prin trucul ei, de la Pascalopol, totuşi Felix avu impresiunea că cel puţin acesta din urmă nu şedea acolo din patima jocului. Pascalopol era un om inteligent, prea stăpân pe sine ca să se lase, din viţiu, ciugulit de toţi. Era evident că el venea acolo pentru cineva, desigur pentru Otilia, şi că jocul de cărţi era numai un pretext. Felix avea acest sentiment, pe care nu şi-l explica bine, că legăturile lui de rudenie, oricit de îndepărtate, cu Otilia, şi de veche intimitate îi dădeau dreptul să

cenzureze purtările ei. Pascalopol nu-i era antipatic, dar văditele lui atenţii pentru Otilia i se păreau scandaloase. De la început ghicise în Otilia o prietenă de vârsta lui, un factor feminin care-i lipsise. Că o fată de optsprezece ani arăta atâta interes pentru un om în vârstă, asta i se părea ciudat. Mai curios era că ceilalţi nu erau scandalizaţi. Dacă moş

Costache părea de-a dreptul încântat şi specula cu umilinţă această situaţie, Aglae şi Aurica nutreau în priviri invidia.

— Vă plimbaţi mereu, zise la un moment dat Aurica, cu glas moale, pe noi nu ne onoraţi niciodată...

— Vai! se disculpă patetic Pascalopol, dar fără să încurajeze vreo interpretare precisă.

— Ei, ce vrei tu, Aurelio? interveni acră Aglae, dumnealui caută temperament, îndrăzneală, cum au fetele de azi. Acum nu mai merge modestia fetelor crescute cumsecade. Ştii tu să pui picior peste picior şi să te spânzuri de gâtul bărbaţilor?

Pascalopol făcu un gest de reproş cu ochii către Aglae, Costache răsuci o ţigare, udând-o cu limba, cu o expresie de absenţă desăvârşită, iar Otilia, care sta în spatele lui Pascalopol, se desprinse uşor şi se aşeză lingă bătrân.

— Pascalopol, continuă Aglae cu vocea îngroşată, dumitale ţi-ar trebui o femeie blândă, nu prea tânără, care să te stimeze, nu o zănatică...

Moşierul se încruntă, indispus, şi căută o scăpare cu ochii înspre locul Otiliei, dar aceasta fugise. În curând se auziră din casă, pe fereastra deschisă, undele picurate ale pianului.

Otilia cânta Vals în do diez minor de Chopin cu foarte multă delicateţe şi cu o austeritate tehnică ce descoperea pe eleva de Conservator. Pascalopol întoarse capul cu o mare satisfacţie, având aerul a primi un omagiu personal. Aurelia rămase in diferentă, de-o indiferenţă făcută, Aglae însă dădu dovezi de impacienţă, ca şi când o muscă ar fi supărat-o. În sfârşit izbucni, trântind o carte:

— Grozav e de agasant pianul ăsta! (Apoi strigând:) Otilio! dă-l încolo de pian, ştii că mă

enervează! (Mai încet, către ceilalţi:) Ori ştii să cânţi, ori nu. Pianul cere talent... Didina cânta bine!

Judecata era de o nedreptate scandaloasă şi se vedea că nu vine decât din răutate.

Pascalopol încercă să îmblânzească situaţia.

— Cocoană Aglae, azi eşti rău dispusă. Domnişoara Otilia cântă minunat, e o artistă. Aurica lăsă capul în jos, strângându-şi buzele între dinţi. — Aşa eşti dumneata, galant, mai aruncă Aglae o

înţepătură. Mai bine mi-ai spune ce să fac cu Titi, că sunt foarte supărată. L-a lăsat corigent iar... îl persecută... fiindcă el e timid, nu e îndrăzneţ ca alţii... a fost şi bolnav.

Poate cunoşti pe cineva, să pună o vorbă bună la toamnă...

— Punem, punem, cum să nu, se oferi Pascalopol, întot-deauna îndatoritor, dar eu zic ca până atuncea să-l prepare cineva, ca să fim mai siguri.

Felix şedea pe o bancă în apropierea chioşcului, în bătaia luminii, nehotărându-se să

plece, câtă vreme Otilia se afla prin preajmă. Deodată auzi glasul fără densitate al Aurichii, voit persuasiv:

— Putem să rugăm pe domnul Felix, mamă, cred că n-are să ne refuze!...

— Chiar că s-ar putea, dac-ar vrea dumnealui.

Felix se învoi bucuros, şi puţin după aceea, când i se păru mai priincios, dădu bună seara şi se retrase. Când ajunse în geamlâcul de sus, care privea înspre grădină, văzu pe Otilia stând la o fereastră deschisă. Conversaţia de jos şi incidentul cu pianul o indispusese probabil, şi acum se refugiase aici, fără să iasă din raza lui Pascalopol. Zărind pe Felix, Otilia îl chemă în şoapta.