Această familiaritate miră pe Felix, care totuşi observă că, cu tot halul în care se afla Marina, ea n-avea aerul să fie o slujnică. Anumite trăsături mai fine îi înnobilau fizionomia.
Mai târziu el află că bătrâna era o rudă îndepărtată a lui moş Costache, pe care acesta, abuzând de împrejurarea că femeia, celibatară, n-avea unde să se ducă şi era şi cam slabă de minte, o folosea ca servitoare. Bătrânul îşi scărpină puţin chelia, apoi trase la o parte pe Felix, întrebându-l cu glas şi mai stins ca de obicei:
— A-a-ai bani?
Felix se roşi la faţă şi vârî repede mâna în buzunar. Avea vreo optzeci-o sută de lei, cât îi mai rămăsese după cumpărarea biletului de tren şi care în fond îi fuseseră daţi de moş
Cos-tache, conform unui aranjament, prin secretariatul internatului, ca bani pentru mici cheltuieli. Scoase un portmoneu în care şedeau ticsite câteva monede de argint.
— Numai cinci lei, zise Costache, ochind portmoneul. Felix îi întinse o piesă groasă şi mare.
— Da pâinea, sări Marina, care n-ai plătit-o de două
săptămâni! Moş Costache îşi mai ciupi puţin fruntea şi repetă umil:
— M-m-mai dă-mi cinci lei. N-am acum la îndemână, sunt cam strâmtorat.
Felix îi întinse şi a doua piesă. Între timp pianul tăcuse, dar emoţia nu-i îngăduise tânărului să audă trosniturile scării apropiate. Când întoarse capul, zări pe Otilia. Era cam palidă şi avea ochii ficşi şi mustrători.
— Papa, ce faci aici?
Bătrânul lăsă ochii în jos, gudurându-se.
— Nimic. I-arătam odaia. Te las pe tine să-i ţii de urât.
Şi, frecându-şi mâinile, bătrânul o luă mărunt pe scară în jos.
— Ţi-a cerut bani? întrebă, supărată, Otilia pe Felix.
— Nu! minţi acesta.
— Ba ţi-a cerut! întări fata cu o intonaţie care n-admitereplică. Papa este un om bun, urmă
Otilia după oarecare trecere de timp, luând pe Felix de braţ, însă are ciudăţeniile lui.
Trebuie să fii îngăduitor cu el. Vii să-mi ajuţi să iau ceva din odaie?
Otilia intră în camera în care dormise Felix şi începu să scotocească, trăgând toate sertarele dulapului şi ale toaletei şi nemaiînchizând nici unul. Scoase o rochie de tul cu multe volane şi o aruncă pe braţul tânărului, mănuşi de piele şi de aţă lungi până la coate, sticluţe, gheme, o perniţă de ace şi alte nimicuri, dându-le pe toate acestuia. Apoi îi făcu semn să o urmeze. Ajungând în capătul scării, începu să coboare cu o repeziciune de pisică, abia urmată de Felix. Din săliţa de jos a scării intrară într-o odaie aproape goală, în care se afla un pian cu coadă, cam vechi, cu capacul ridicat. Cele două ferestre ale odăii erau deschise. Mormane de note muzicale, de reviste de modă erau aruncate pe jos în jurul negrului pianoforte. În faţa instrumentului era un simplu scaun de lemn, ca de tavernă, cu tăietură în chip de inimă. Otilia se repezi la el şi, aşezându-se aproape călare, începu să alunge degetele subţiri asupra clapelor.
— Asta o ştii? întrebă ea pe Felix.
Cânta o compoziţie foarte la modă pe atuncea, prin sentimentalitatea ei, Chanson russe, şi Felix, care avea cunoştinţe muzicale, putând descifra cu uşurinţă la pian şi la vioară, îşi dădu seama că îndemânarea şi fineţea Otiliei depăşeau cu mult banalitatea bucăţii.
— Ah, zise Otilia, lăsându-şi o clipă mâinile pe genunchi, ce sentimentală sunt!
Apoi, înfigând din nou degetele în clape, începu să cânte Rapsodia ungară de Liszt, indicând cu multă vigoare părţile grave, dar când intră în zona furtunoasă a compoziţiei, trânti deodată capacul peste claviatură şi sări în picioare.
— Îmi vine uneori să alerg, spuse ea lui Felix, care şedea în picioare, puţin cam încurcat de rochia şi nimicurile cărora le slujea de cuier, să zbor. Felix, adăugă ea confidenţial, vrei să fugim? Hai să fugim!
Şi mai înainte ca tânărul să se dezmeticească, deschise uşa de perete şi începu să alerge prin curte. Felix o urmă cu paşi mari, în vreme ce Marina, din uşa bucătăriei, care se vedea jos la parter, mânuind o lingură mare, strigă nebăga-tă-n seamă de fată:
— Haida! A-nceput nebunia!
Otilia o luase spre fundul curţii, care era foarte adâncă şi plină de pomi groşi şi stufoşi. Un mic grilaj, căzut pe alocuri, indica despărţirea dintre curtea din faţă şi cea din dos. Nu era nicăieri nici un strat, iarba creştea în neregulă. Un chioşc înalt de fier se vedea între copaci. Otilia alergase într-acolo şi şedea acum pe banca circulară din interiorul chioşcului, în jurul unei mese de tablă vopsită. Felix sosi în sfârşit şi el şi depuse lucrurile pe masă.
Otilia îşi ridicase sus picioarele subţiri şi goale, vârâte de-a dreptul în pantofi, îmbrăţişându-le cu braţele, şi-şi scutura râzând pletele, care-i căzuse pe ochi. După ce Felix se aşeză pe bancă, Otilia desfăcu o cutie lată din care scoase nişte bastoane lungi de ciocolată. Întinse unul tânărului, dar când acesta vru să-l ia cu mâna, ea-l trase înapoi, ducându-i-l de-a dreptul la gură. Luă şi ea un baston, pe care începu să-l ronţăiască, înşirând în acelaşi timp, pe masă, mănuşile de piele, pe care se pregătea să le frece cu benzină.
— Va să zică, ai să studiezi medicina? Domnul doctor Felix Sima! Sună foarte frumos.
Vreau s-ajungi un doctor mare, dar mare. Însă, apropo, Felix, fiindcă zici că te faci doctor, îmi bate inima grozav câteodată şi-mi zvâcnesc vinele. Crezi că am ceva la inimă?... Ia-mi pulsul!
Şi Otilia îi întinse o mână. Felix îi luă maşinal mâna rece şi subţire, în care nu băteau decât uşor vasele sanguine, şi apoi îi dădu drumul încet, fără nici un verdict.
— Am uitat, zise râzând Otilia, că încă nu te-ai înscris. Am devenit ipohondră. Ce vrei?
Când te-ntâlneşti mereu cu Titi şi cu unchiul Simion!
— Cine-i Titi? întrebă Felix.
— Nu ştii? Titi e băiatul lui Simion, pe care l-ai văzut aseară brodând, şi al tantei Aglae. Ai să-l cunoşti. Băiat bun, săracul, însă cam...
— Cam?
— În sfârşit, ai să-l cunoşti, evită Otilia caracterizarea, făcându-i semn cu ochii să întindă
mâinile spre a depăna o jurubiţă de ibrişin. Dar de tanti Aglae ce zici?
Felix luă o atitudine neutră. Otilia oftă exagerat, dând ochii peste cap ca o madonă de Carlo Dolci.
