— Ce faci? Vino aici!

Când Felix se rezemă de canatul ferestrei, Otilia îi spuse tot încet:

— Nu ştii ce viperă este tanti Aglae asta! Uf!

Ca şi când ar fi bănuit o inimiciţie, Aglae, care-i zărise în treacăt sub sclipirile lunii, zise tare de jos:

— Otilio, să-l aduci mâine pe dumnealui la noi!

— Da, tanti, răspunse cu o miere teatrală Otilia, făcând o strâmbătură cu înţeles lui Felix, are să-i para foarte bine lui Titi!

Însă numaidecât adăugă încet lui Felix:

— Să vezi ce prost e!

Pascalopol imploră pe Otilia să se coboare. Aglae, ca să nu supere prea mult pe moşier, se asocie şi ea, conciliantă:

— Dar vino jos, Otilio, ce stai acolo?!

Otilia făcu un semn de adio lui Felix, care intră în odaia lui şi se culcă. Târziu de tot, când

se trezi o clipa din somn, întunericul se subţia crepuscular şi un cocoş cânta. Lui Felix i se păru că aude trosnitura uşii gotice de la intrare şi, puţin după aceea, rostogolirea roţilor unei trăsuri.

III

În ziua următoare, Felix nu merse în casa Aglaei, fiindcă Marina aduse ştirea că Simion e

“rău”. Otilia lămuri lui Felix într-un chip foarte vag cum stau lucrurile, cu o discreţiune care se dovedi mai târziu felul ei propriu de a fi, afară de clipele de umoare sarcastică. Simion, omul aşa de blând şi părând chiar stupid, care broda, cu o broboadă în spate, avea din când în când toane, considerate ca “păcatele lui”, şi atunci “dezgropa morţii”. Făcea scandal, şi toată lumea din casă tăcea. Simion fusese în tinereţe alt om decât cel care se vedea, avusese o viaţă agitată, aventuri de dragoste, scandaluri.

— În sfârşit, încheie Otilia scurta notiţă biografică, ai să vezi tu mai târziu!

Într-o zi, când nici Otilia, nici bătrânul nu erau acasă, Aurica răsări în faţa lui Felix.

— Vrei să vii la noi? întrebă ea pe Felix.

La lumina zilei, cu tot părul împletit în jurul capului, i se păru tânărului mai stridentă. Faţa palidă şi suptă îi era pud-rată prea tare, şi în toată făptura se recunoştea o intenţie de imprudenţă cu atât mai stângace, cu cât fizicul ei era lipsit de orice atracţie feminină. Felix consimţi cu capul. Atuncea Au-rica îl conduse spre fundul grădinii, deschise o portiţă din stânga şi păşiră în curtea vecină, care era până la un punct asemănătoare cu cea de dincoace, cu deosebirea că tot pământul era împărţit în straturi de o exactitate şi o supradecoraţie supărătoare. Apoi intrară într-o sală şi de aci într-o odaie, care trebuia să

fie un soi de salon, în care se afla o sofa largă cu prea multe perne şi un număr de fotolii de rips verde, de stil vechi şi neprecis, cu braţele de asemeni încărcate de perne. O

curăţenie şi o ordine de sanatoriu îngheţau totul, iar atmosfera era încărcată de un miros pătrunzător de ulei. Provenienţa mirosului era, precum văzu Felix, pe dată ce se aşeză pe un fotoliu la invitaţia Aureliei, de la un număr incalculabil de tablouri în ulei, puse în rame grele bronzate, care acopereau aproape în întregime pereţii anticamerei şi ai salonului.

Felix, care se aştepta sa fie chemat spre a face cunoştinţă cu Titi cel corigent, văzu că

Aurica arăta predispozi-ţiuni de a-l trata ca pe un musafir al ei, propriu. Simţind parcă o obiecţie, Aurica se scuză:

— Titi s-a dus cu mama în oraş, să-şi cumpere vopsele. Trebuie să sosească în curând.

Urmă o clipă de tăcere, în care Felix căuta cu mintea un câmp de convorbire. Însă Aurica avea unul dinainte.

— Te simţi bine la moş Costache?

Întrebarea era pusă într-un chip aşa de compătimitor, încât includea şi un răspuns. Felix răspunse cu francheţe:

— Mă simt foarte bine.

Aurica nu înregistră această declaraţie şi-şi continuă sentimentul ei, pregătit dinainte.

— Dumitale, cum eşti fără părinţi, ţi-ar trebui o familieaşezată, în care să te simţi ca acasă.

Lui Felix, căruia orice aluzie la faptul că era orfan îi era supărătoare ca o umilire nedreaptă, i se păru curioasă insinuaţia domnişoarei cu bărbia ascuţită.

— La unchiul Costache sunt ca acasă, şi domnişoara Otilia mi-este... ca o soră.

Aurica boţi puţin buzele şi, după oarecare trecere de timp, spuse blând, lăsând a se înţelege numeroase laturi grave:

— N-ar fi rea Otilia, dacă n-ar fi falşă. Cel puţin întrucât mă priveşte.

Felix, rănit mai mult decât s-ar fi aşteptat, minţi cu vioiciune:

— Mă mir că spuneţi asta. Otilia are numai cuvinte bune despre dumneata.

Domnişoara zâmbi cu neîncredere maliţioasă şi, lăsând capul în jos, vorbi ca şi când ar fi fost silită de fapte să se destăinuie:

— Vezi că... se spun multe lucruri grozave despre purtările Otiliei... E de vină moş

Costache, care o râzgâie. Aşa sunt fetele fără căpătâi şi fără părinţi.

Sângele năvăli în obrajii tânărului. Indignarea se amesteca şi cu temerea ca insinuaţiile domnişoarei să nu fie adevărate, după câte lucruri neobişnuite văzuse în câteva zile.

Chipul Otiliei, care îi răsărea în minte, îi spunea însă că bârfeala era neîntemeiată.

Surprins totuşi că Aurica numea pe Otilia fată fără căpătâi şi fără părinţi, se pregătea să

cerceteze pe ascuţita domnişoară, când se auziră paşi gravi, şi Simion apăru în pragul uşii. Privea cu ochi care vor să intre în vorbă, dar nu deschidea gura. Aurica făcu prezentările:

— Îţi prezint pe tata.

— Tulea! explodă deodată bătrânul şi întinse o mână vi-guroasă.

Fiindcă Felix rămase consternat, neînţelegând sonurile, Aurica explică:

— Tata se cheamă Tulea, Simion Tulea, nu ştiai?

— I-ai arătat pernele mele? întrebă preocupat Simion.

— Tata lucrează de mult perne de etamină, ca să-şi omoare timpul, explică Aurica, face lucruri foarte frumoase. Tot ce vezi aici e făcut de el. Tata şi pictează.

Aurica luă una câte una pernele şi le puse sub ochii lui Felix, în vreme ce Simion le urmărea mişcările plin de o vizibilă mândrie. Broderiile erau făcute cu foarte multă îndemânare, însă cam bătătoare la ochi şi de un desen banal. Felix fu purtat apoi prin faţa tablourilor, care, precum i se spuse, erau opera lui Simion şi a lui Titi. Simion avea numai câteva şi începu să le arate cu degetul către Felix, căutându-i cu insistenţă aprobarea pe faţă.