— Ce zici de ăsta, dar de ăsta?

Îi povesti împrejurările în care le-a pictat pe fiecare şi de unde-i venea ideea. Picturile lui Simion şi ale lui Titi, mai cu seamă ale acestuia din urmă, erau de o dexteritate indiscu-tabilă. Mâna ştia să întindă bine culoarea, desenul era îngrijit, şi în chiar diformităţile unor portrete se simţea vocaţia unor mâini de probabili artişti. Nu erau în nici un caz picturile stridente care se confecţionează prin pensionatele de fete. Cu toate acestea, atât în forma, cât şi în cantitatea picturilor se vădea un ridicul, la început inexplicabil. Graţie comentariilor lui Simion şi unui examen mai atent, taina fu lămurită. Nici un tablou nu era original. Toate copiau cărţi poştale ilustrate, clişee de prin cărţi de calitatea cea mai proastă uneori şi mai puerilă, şi un ochi expert ar fi descoperit şi cauza unor stranii efecte de stângăcie. Desene în peniţă neagră erau tratate de cei doi artişti în ulei de două tonuri, negru şi alb, pastelul sau acuarela de asemenea erau imitate servil în culori grase. Ochiul pictorului avea o însuşire înnăscută de a combina armonios liniile şi culorile, dar inteligenţa lui nu putea să discearnă în nici un fel raţiunea structurii modelului şi să interpreteze din nou. Petele rumene din obrajii unei fetiţe zugrăvite, probabil în acuarelă, deveniseră, în ulei, prin neînţelegerea procesului real de difuziune a luminii, nişte lacuri de rubin fără nici

o legătură cu restul, dar de o ţesătură coloristică nu lipsită de graţie. Felix ocoli pereţii celor două odăi cu bizarele colecţiuni şi se arătă, din politeţe, foarte încântat, spre mândria tuturor. Între timp îşi făcuse apariţia în anticameră un alt Simion, tânăr şi mai slab. O clipă

făcu

mişcarea, văzând un străin, de a se strecura îndărăt pe uşă, dar Aurica merse după el şi-l aduse înapoi, făcând noi prezentări:

— Iată-l şi pe fratele meu Titi, cred c-o să vă împrieteniţi.

Titi Tulea părea şi era într-adevăr mai în vârstă decât Felix, cu câţiva ani. O uşoară

mustaţă şi bărbia despicată în două, în care câteva tuleie mai lungi schiţau barbişonul lui Simion, îi dădeau un aer matur, care făcea din uniforma şcolară un adevărat veşmânt militar. Era un tânăr blând şi cu înfăţişare modestă, care plăcu numaidecât lui Felix, gata să pună la îndoială temeinicia judecăţii Otiliei. Titi, foarte respectuos faţă de Felix, cu toată

deosebirea de vârstă, îi arătă culorile pe care le cumpărase, îi destăinui planurile de lucru, scoţând un pachet de ilustrate englezeşti şi altele cu trandafiri şi fructe, semnate Klein.

Voia să le trateze pe toate în ulei. Toate acestea erau spuse cu o pasiune ordonată, calmă. Felix îl întrebă de ce nu picta după natură, dar Titi rămase nedumerit de această

propunere, al cărui sens nu păru să-l înţeleagă, explicând că nu-i place să zugrăvească

decât după modele. Felix îi vorbi de talentul lui şi de interesul de a-i da o îndrumare originală. Titi strânse din sprâncene şi reveni la detaliile lui. Vocabularul lui Felix îl supăra în chip vădit. Titi îl întrebă apoi cum a călătorit, unde a făcut liceul şi începu să-i povestească întâmplări din şcoală, să-i facă portretul profesorilor într-un stil naiv, dar comunicativ. Îi spuse fără înconjur că a rămas repetent de câteva ori şi corigent, punând totul pe socoteala absurdităţii profesorilor şi a programului. Felix îl întrebă asupra cărţilor citite şi, trăit în atmosfera de la Iaşi, mai informată, îi ceru opiniunea asupra unor scriitori moderni care colaborau la noua revistă Viaţa românească. Titi rămase cam indispus de aceste întrebări, mărturisind că nu are timp de citit şi că lectura îi dă dureri de cap, că

totuşi, dacă i s-ar procura “o carte frumoasă“, ar încerca s-o citească. Felix îi făgădui una.

Aurica lămuri lui Titi scopul venirii lui Felix:

— Titi, domnul Felix s-a oferit să-ţi ajute să te prepari pentru corigenţă.

Titi aprobă supus din cap, fără sa arate nici o repulsie de a primi îndrumări de la cineva mai tânăr decât el, însă când Felix se arătă gata să înceapă prepararea, îl rugă să amâne pentru după-amiază şedinţa, acum nesimţindu-se bine dispus. Aurica privea cu mare afecţiune pe acest vlăjgan molatic şi crezu de cuviinţă să dea lui Felix această explicaţie:

— El e foarte debil, şi mama nu vrea ca el sa se obosească

prea mult. Destul îşi bate capul cu pictura. Simion aprobă din cap.

— Ei, strigă Otilia din mijlocul sofalei, unde, şezând turceşte, cosea ceva, când Felix trecu prin faţa uşii deschise a odăii ei, spune-mi drept, cum m-a ponegrit Aurica? Am auzit că te-a chemat în lipsa mea!

Felix se opri lingă uşă, încurcat.

— Intră înăuntru, vino aci lângă mine.

Şi Otilia îşi strânse puţin picioarele subţiri, ca şi când Felix ar fi trebuit să se aşeze alături în aceeaşi poziţie.

— Desigur că ţi-a spus că sunt zăpăcită!

— Mai rău! mărturisi Felix.

Otilia ridică ochii puţin cam palidă şi puse o mână pe

braţul tânărului. — Şi tu, Felix, crezi?

— Nu! răspunse acesta după un scurt examen de conştiinţă.

— Dar ce ţi-a spus? Desigur, prostii despre Pascalopol! Felix tăcu puţin, apoi, hotărându-se, întrebă:

— Aş vrea să ştiu, pentru ce îţi vin scrisori pe numele Otilia Mărculescu? Eu te-am numit totdeauna Giurgiuveanu!

Otilia examină serioasă pe Felix.

— Va să zică, asta era! Ti-a spus că sunt o străină!

— Tu, o străină! Nu înţeleg. Însă m-a supărat că ţi-a zis fată fără căpătâi şi fără părinţi. Dar tu ai părinţi... Otilia împunse cu acul lucrul, oarecum agasată.

— Ei, da, tanti Aglae şi cu Aurica nu pot să mă sufere fiindcă le e teamă că au sa piardă

moştenirea... Aurica îşi închipuie că o să se mărite spunând că are un unchi bogat... O

pocită... Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care o Otilie din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei.) Dar papa mă iubeşte, şi apoi... e îndatorat să aibă grijă

de mine, fiindcă mama i-a dat o mulţime de bani, fără nici un act, pe care papa i-a vârât în afacerile lui... Dacă nu murea pe neaşteptate mama, ar fi fost altfel... Papa voia să mă

adopteze... Şi acum ar voi, însă nu-l lasă tanti Aglae... În sfârşit, mizerii care cred că-ţi sunt indiferente.

Şi Otilia oftă, dând un final umoristic gestului.

— Nu-mi sunt indiferente, spuse Felix încet.

Mărturisirea Otiliei explica acum misterul numelui, dar aducea un element neplăcut. Moş

Costache nu era aşadar tatăl fetei. Familiaritatea Otiliei cu el, satisfacţia lui nu făceau parte din sentimentele nesuspectabile. Felix urî şi pe Pascalopol şi, deşi stima lui pentru Otilia creştea pe măsura convieţuirii lui cu ea în aceeaşi casă, vorbele Aurichii îi răsunau în urechi: “se spun multe lucruri grozave...”

— Felix, încercă Otilia să deplaseze convorbirea, ce-ai făcut cu Titi?

— L-am văzut numai, şi a rămas să începem după-amiază. Mi s-a părut un băiat de treabă, deşi cam moale.

— N-am zis altfel, confirmă Otilia.

— I-am făgăduit să-i dau o carte de citit. Acum n-am nici una la mine. Îmi dai voie să aleg de la tine? Mă tem numai că pe ale tale le cunoaşte.

Otilia râse neîncrezătoare.

— Ţi-a spus Titi că vrea să citească? Mă mir! Poţi să iei câte pofteşti, te asigur că n-a citit nici una, şi să-mi spui şi mie efectele pedagogiei tale!

După-amiază, Felix alese o ediţie ilustrată din La chartreuse de Parme şi merse la Titi.

Acesta îl aştepta în grădină. De acolo intrară în casă, însă, când treceau prin sală, Titi făcu

semn lui Felix să meargă mai încet, fiindcă Simion dormea (cu cămaşă, ca peste noapte, afla mai târziu Felix). Ajunşi în odaie, Titi trase cutia lată a unei mari mese, în care Felix zări cărţi, creioane, pachete de ilustrate, puse într-o ordine militară. Toate cărţile şi caietele erau învelite cu o grijă meticuloasă şi semnate caligrafic pe un portativ tras uşor cu creionul. Văzând admiraţia lui Felix, Titi se crezu dator să-i arate şi alte dovezi de industrie. Avea albume în care copia cu