propunere, al cărui sens nu păru să-l înţeleagă, explicând că nu-i place să zugrăvească
decât după modele. Felix îi vorbi de talentul lui şi de interesul de a-i da o îndrumare originală. Titi strânse din sprâncene şi reveni la detaliile lui. Vocabularul lui Felix îl supăra în chip vădit. Titi îl întrebă apoi cum a călătorit, unde a făcut liceul şi începu să-i povestească întâmplări din şcoală, să-i facă portretul profesorilor într-un stil naiv, dar comunicativ. Îi spuse fără înconjur că a rămas repetent de câteva ori şi corigent, punând totul pe socoteala absurdităţii profesorilor şi a programului. Felix îl întrebă asupra cărţilor citite şi, trăit în atmosfera de la Iaşi, mai informată, îi ceru opiniunea asupra unor scriitori moderni care colaborau la noua revistă Viaţa românească. Titi rămase cam indispus de aceste întrebări, mărturisind că nu are timp de citit şi că lectura îi dă dureri de cap, că
totuşi, dacă i s-ar procura “o carte frumoasă“, ar încerca s-o citească. Felix îi făgădui una.
Aurica lămuri lui Titi scopul venirii lui Felix:
— Titi, domnul Felix s-a oferit să-ţi ajute să te prepari pentru corigenţă.
Titi aprobă supus din cap, fără sa arate nici o repulsie de a primi îndrumări de la cineva mai tânăr decât el, însă când Felix se arătă gata să înceapă prepararea, îl rugă să amâne pentru după-amiază şedinţa, acum nesimţindu-se bine dispus. Aurica privea cu mare afecţiune pe acest vlăjgan molatic şi crezu de cuviinţă să dea lui Felix această explicaţie:
— El e foarte debil, şi mama nu vrea ca el sa se obosească
prea mult. Destul îşi bate capul cu pictura. Simion aprobă din cap.
— Ei, strigă Otilia din mijlocul sofalei, unde, şezând turceşte, cosea ceva, când Felix trecu prin faţa uşii deschise a odăii ei, spune-mi drept, cum m-a ponegrit Aurica? Am auzit că te-a chemat în lipsa mea!
Felix se opri lingă uşă, încurcat.
— Intră înăuntru, vino aci lângă mine.
Şi Otilia îşi strânse puţin picioarele subţiri, ca şi când Felix ar fi trebuit să se aşeze alături în aceeaşi poziţie.
— Desigur că ţi-a spus că sunt zăpăcită!
— Mai rău! mărturisi Felix.
Otilia ridică ochii puţin cam palidă şi puse o mână pe
braţul tânărului. — Şi tu, Felix, crezi?
— Nu! răspunse acesta după un scurt examen de conştiinţă.
— Dar ce ţi-a spus? Desigur, prostii despre Pascalopol! Felix tăcu puţin, apoi, hotărându-se, întrebă:
— Aş vrea să ştiu, pentru ce îţi vin scrisori pe numele Otilia Mărculescu? Eu te-am numit totdeauna Giurgiuveanu!
Otilia examină serioasă pe Felix.
— Va să zică, asta era! Ti-a spus că sunt o străină!
— Tu, o străină! Nu înţeleg. Însă m-a supărat că ţi-a zis fată fără căpătâi şi fără părinţi. Dar tu ai părinţi... Otilia împunse cu acul lucrul, oarecum agasată.
— Ei, da, tanti Aglae şi cu Aurica nu pot să mă sufere fiindcă le e teamă că au sa piardă
moştenirea... Aurica îşi închipuie că o să se mărite spunând că are un unchi bogat... O
pocită... Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care o Otilie din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei.) Dar papa mă iubeşte, şi apoi... e îndatorat să aibă grijă
de mine, fiindcă mama i-a dat o mulţime de bani, fără nici un act, pe care papa i-a vârât în afacerile lui... Dacă nu murea pe neaşteptate mama, ar fi fost altfel... Papa voia să mă
adopteze... Şi acum ar voi, însă nu-l lasă tanti Aglae... În sfârşit, mizerii care cred că-ţi sunt indiferente.
Şi Otilia oftă, dând un final umoristic gestului.
— Nu-mi sunt indiferente, spuse Felix încet.
Mărturisirea Otiliei explica acum misterul numelui, dar aducea un element neplăcut. Moş
Costache nu era aşadar tatăl fetei. Familiaritatea Otiliei cu el, satisfacţia lui nu făceau parte din sentimentele nesuspectabile. Felix urî şi pe Pascalopol şi, deşi stima lui pentru Otilia creştea pe măsura convieţuirii lui cu ea în aceeaşi casă, vorbele Aurichii îi răsunau în urechi: “se spun multe lucruri grozave...”
— Felix, încercă Otilia să deplaseze convorbirea, ce-ai făcut cu Titi?
— L-am văzut numai, şi a rămas să începem după-amiază. Mi s-a părut un băiat de treabă, deşi cam moale.
— N-am zis altfel, confirmă Otilia.
— I-am făgăduit să-i dau o carte de citit. Acum n-am nici una la mine. Îmi dai voie să aleg de la tine? Mă tem numai că pe ale tale le cunoaşte.
Otilia râse neîncrezătoare.
— Ţi-a spus Titi că vrea să citească? Mă mir! Poţi să iei câte pofteşti, te asigur că n-a citit nici una, şi să-mi spui şi mie efectele pedagogiei tale!
După-amiază, Felix alese o ediţie ilustrată din La chartreuse de Parme şi merse la Titi.
Acesta îl aştepta în grădină. De acolo intrară în casă, însă, când treceau prin sală, Titi făcu
semn lui Felix să meargă mai încet, fiindcă Simion dormea (cu cămaşă, ca peste noapte, afla mai târziu Felix). Ajunşi în odaie, Titi trase cutia lată a unei mari mese, în care Felix zări cărţi, creioane, pachete de ilustrate, puse într-o ordine militară. Toate cărţile şi caietele erau învelite cu o grijă meticuloasă şi semnate caligrafic pe un portativ tras uşor cu creionul. Văzând admiraţia lui Felix, Titi se crezu dator să-i arate şi alte dovezi de industrie. Avea albume în care copia cu
