universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voind să-şi facă o cariera solidă, cât mai curând. Numără lunile până la majorat, tăind pe un calendar săptămânile trecute şi făcând de pe acum planuri asupra viitorului. Îi trebuiau bani să-şi cumpere cărţi şi unele lucruri de îmbrăcăminte şi, după câteva codiri, merse într-o zi la moş Costache şi-i ceru.

— Ha! holbă ochii bătrânul, întârziind răspunsul. Apoi, bâlbâindu-se, spuse că n-are, apoi că n-a mai rămas nimic din venitul anului în curs, în sfârşit, că venitul e mai mic decât ar fi trebuit şi că nu ştie cum are s-o scoată. De ce nu dai lecţii particulare, ca să câştigi?

insinuă el confidenţial. Îţi faci treburile şi-mi dai şi mie pentru îmbunătăţirea pensiunii.

Felix nu îndrăzni să obiecteze nimic şi nici după aceea nu crezu că se cade să întrebe pe moş Costache câtă era propriuzis averea lui administrată. Îi era ruşine de Otilia. Însă făcu unele socoteli aproximative, adunând chiriile ce se luau de pe prăvălii şi apartamente, socotite la o sumă potrivită (avea informaţii vagi), şi văzu că i s-ar cuveni pe lună câteva sute de lei, din care şi-ar fi putut plăti cu prisosinţă pensiunea, cu oricâte cheltuieli suplimentare. Lecţii n-ar fi voit să dea, ca să poată studia în toată voia. Otilia, văzându-l abătut, îl descusu şi nu-l lăsă până nu află pricina supărării.

— Aşa e papa, se indignă şi ea, nu trebuie să te superi, trebuie să ştii cum să-l iei. Lasă-mă pe mine.

Într-adevăr, puţin după această convorbire, Otilia îl luă pe moş Costache de braţ şi, plină

de gingăşii, îl duse în casă “să-i spună ceva”. Întrevederea fu lungă şi Felix însuşi putu să

audă mormăiturile bătrânului şi implorările ascuţite ale Otiliei. Otilia ieşi însă posomorâtă şi nu dădu lui Felix nici o explicaţie. A doua zi dimineaţă, Felix o văzu ieşind în oraş

îmbrăcată cu o rochie nouă de dantelă. Fata îl chemă şi-i spuse şoptind:

— Fii liniştit, că aranjez eu! Acum mă duc puţin în oraş.

La întoarcere Otilia chemă pe Felix deoparte şi-i dădu trei sute de lei.

— Dar te rog mult să nu-i spui nimic lui papa!

— Nu ţi i-a dat el?

— Ba da, ba da, nici vorbă! Fii cuminte şi fă aşa cum îţi spun eu... îţi explic altă dată.

Otilia deveni pentru Felix, încetul cu încetul, adevărata stăpână a casei, căreia îi încredinţa toate dezideratele lui, evitând pe moş Costache, totdeauna voit bâlbâit şi gata să se strecoare printre degete. Dar mai încerca faţă de ea o atracţie care deveni din ce în ce mai tiranică. Noaptea, chipul Otiliei îl urmărea în tot timpul, cu temerea totodată de a nu-l pierde. Simţea o ciudată nevoie a prezenţei fetei, şi adesea nu putea dormi. Din grădina de jos, când se adunau seara obişnuiţii partidei de tabinet, auzea aproape numai glasul Otiliei. Când fata urca vijelios scările sau când îi vorbea, avea tresărituri. Avu impulsiunea de multe ori să-i sărute mâna. De câte ori Otilia ieşea în grădină, Felix, nerăbdător, căuta un pretext de-a ieşi şi el, şi îl găsea în dorinţa de a citi jos. Otilia era de o familiaritate, de o lipsă de jenă care îl tulburau; din păcate însă nu avusese el însuşi prilejul de a se apropia mai mult de ea, fiindcă fata lipsea mai toată ziua de acasă, iar când venea, era înconjurată de toţi ceilalţi. Familiaritatea Otiliei avea o nuanţă protectoare, ca pentru o fiinţă inofensivă de care nu te temi. Neputând sta cu Otilia, Felix şedea cu lucrurile ei. Îi plăcea parfumul nedefinit pe care-l lăsa ea multă vreme după

trecerea ei, dezordinea graţioasă din care reconstituia mişcările ei, semnăturile, lucrurile uitate prin cărţi. Odată, Otilia îl trimise pe Felix sus, să-i aducă un degetar. Tânărul găsi în odaie o amestecătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus probabil ca să nu se închidă volumul legat prea dur. Covorul era semănat cu note muzicale, răsfirate nebuneşte, spre a găsi în pripă ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau aruncate laolaltă ace, batiste subţiri, cărţi de vizită, bucăţi de ciocolată muşcate cu dinţii.

Felix se simţi mai aproape de Otilia aici în odaie, decât lângă fata însăşi. Otilia îi dădea din când în când mici însărcinări, când pleca în oraş, pe care începuse a le aştepta cu nerăbdare şi a le provoca. Nu scăpa uneori de reproşuri amicale.

— Felix, panglica e prea deschisă, nu eşti tare în nuanţe.

— Mă duc s-o schimb. —Aş! O dau lui Titi să mi-o zugrăvească, şi, dacă nu plouă, merge.

Să vezi ce încântat e!

Într-adevăr, Titi lua panglica foarte serios şi, cu devotament, o trata în acuarelă, expunând-o puţin la soare. Lui Felix, aceste servicii i s-ar fi părut o concurenţă neleală, dacă Otilia n-ar fi privit pe Titi cu ironie. În schimb, Otilia răsplătea pe Felix cu gingăşii neprevăzute. Îi aducea din oraş fel de fel de mărunţişuri, fie măcar o bomboană. Odată îi dărui o cravată.

Într-o zi, Felix se auzi strigat nerăbdător de glasul Otiliei.

— Felix, Felix, vino mai repede, că mă grăbesc!

Văzu pe Otilia în trăsura cu doi cai albi, care era închiriată de Pascalopol, şi şedea oricând la îndemâna ei, agitând un pacheţel cu mâna. Felix alergă intrigat şi descoperi că fata avea în mână un pachet de ciocolată fină.

— Rupe din el... nu tot... nu tot! Apoi Otilia începu să ronţăie cealaltă jumătate şi porni iar cu trăsura.

Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată cu cele mai teribile copilării. Într-o zi îmbrăca păpuşi, în alta mustra pe moş Costache că se murdăreşte pe haine cu scrum de ţigară şi-l

scutura întorcându-l în toate chipurile, ca pe un copil, spre râsul de plăcere al aceluia. Altă

dată Otilia fu nemulţumită de gospodăria Marinei şi, punându-şi un şorţ înainte, se aşeză

serios pe treabă, cerând concursul lui Felix. Dar se plictisi curând. Din uşă văzuse strălucirea ierbii grase din fundul grădinii şi avu o dorinţă.

— Vai, Felix, parcă e la ţară! Aş vrea să merg cu picioarele goale prin iarba! Şi numaidecât aruncându-şi pantofii din picioare şi trăgându-şi jos ciorapii, pe care-i părăsi în bucătărie, alergă în grădină.

Marina făcu spre Felix un mic semn, cu înţelesul că Otilia nu-i în deplinătatea facultăţilor mintale. Otilia uită după aceea de gospodărie şi începu să cânte nebuneşte la pian.

Fata se interesa de aproape de activitatea lui Felix, îi scruta mereu intenţiile, îi aducea cărţi şi, când nu le avea ea însăşi, mergea nu se ştie pe unde şi le împrumuta.

— Vezi tu, zicea ea cu o comică maternitate, eu mi-am pus în gând să scot din tine un om ilustru. Asta o să-i facă mult sânge rău tantei Aglae. Însă

trebuie sa m-asculţi.

Pascalopol venea mereu, cu foarte rare lipsuri, primit de toţi cu o atenţie nesfârşită.

Familiaritatea Otiliei faţă de el, care nu depăşea de altfel stilul ei general, îl indispunea din ce în ce mai mult pe Felix. Pascalopol trata pe tânăr, la început, cu politeţe rezervată, aruncându-i câte o vorbă, câte o privire fugară. Cu trecerea zilelor, căpătase probabil convingerea inofensivităţii lui Felix şi începu să-l privească prietenos şi chiar patern.

Auzind în treacăt că Felix ar dori să citească un anume volum de Anatole France, i-l aduse pe neaşteptate. Felix fu surprins, dar Otilia copleşi pe Pascalopol cu calinerii, aşezată pe marginea scaunului lui şi scuturându-i haina de impurităţi inexistente.

— Ce gentil eşti dumneata, domnule Pascalopol, vezi, de aceea te iubesc eu!

Vorbele acestea le spuse cu atâta copilărie, că nu avură nici un sens erotic, dar Pascalopol fu mulţumit şi învălui şi pe Otilia, şi pe Felix în privirea lui satisfăcută. De acum încolo Pascalopol se interesa foarte serios de Felix, şedea cu el de vorbă în aşteptarea Otiliei şi îi aducea din când în când cărţi.

— Pascalopol, de ce nu te-nsori? zise într-o şedinţă de tabinet Aglae. Aş fi curioasă să

văd ce harababură de holtei este la dumneata acasă!

— Te poftesc să vezi, cocoană Aglae, dar te asigur că e mai multă disciplină ca la atâtea femei.

Aurica deschise ochii mari, ca şi când invitaţia o cuprindea şi pe ea; Aglae, care urmărise altceva, bătu în retragere:

— La vârsta mea, nu mă mai priveşte cum trăieşti dumneata. Să meargă altele mai tinere.

— Merg eu! sări Otilia.

— Te rog! o imploră Pascalopol, mai mult din ochi.

Aurica deveni acută:

— O domnişoară singură la un cavaler nu prea e frumos!

— Vine şi Felix! corectă Otilia.

— Mâine trimit trăsura să vă ia.