— Du-te, Felix, n-o refuza, Aurelia este tare în prăjituri.
— Te rog foarte mult, insinuă tenacea Aurică lui Felix, să nu vii niciodată prin faţă, ci numai pe portiţă. Ştii, reputaţia, dumneata eşti cavaler, poţi să-mi faci rău.
Cu alt prilej, insinuaţia fu adâncită într-un fel care înspăimântă pe Felix.
— Situaţia noastră e foarte grea, se văită Aurica, nu ştii cu cine vorbeşti. Noi, domnişoarele, suntem slabe, nu putem refuza “avansurile”, dar apoi, dacă lucrurile nu merg mai departe, rămânem compromise. Am avut o prietenă care primea “avansuri” de la un tânăr pe care-l credea sincer. L-a admis în casă, în odaia ei, în văzul părinţilor şi cunoscuţilor, şi apoi tânărul n-a fost parolist. Lumea e rea, vorbeşte, de aceea e bine ca un bărbat să spună de la început ce intenţii are.
Felix tăcu câteva clipe, într-atât aluzia părea îndreptată către el, apoi, devenind hotărât din cauza primejdiei, zise:
— Domnişoară Aurica, ceea ce spui trebuie sa fie adevărat, deşi eu nu am experienţă. Dar eu cred că personal nu pot să-ţi aduc nici un neajuns, fiindcă nimeni nu se va gândi că un tânăr ca mine, care abia acum intră la universitate, urmăreşte să se căsătorească.
—De ce nu? zise Aurica, galbenă şi cu oarecare aţâţare de reproş în glas. Ştiu mulţi tineri studenţi care, spre a putea urma studiile, se însoară. Când este şi zestre...
— Ai făcut bine, în orice caz, că mi-ai atras atenţia; fiindcă altfel ţi-aş fi făcut rău fără să-mi
dau seama. Dumneata m-ai chemat. N-am să mai viu...
—Ba eu te rog sa vii, domnule Felix, în definitiv, ce ne pasă nouă de lume, înclinaţiile se nasc cu încetul.
— Dar eu, se bâlbâi Felix, n-am nici o încli... n-am nici o vină!
Şi se strecură pe uşă afară, bolborosind câteva scuze con-fuze.
— Otilio, ai avut dreptate, se mărturisi Felix, Aurica a înţeles greşit vizitele mele. Cum s-o fac sa mă lase în pace?
— Aurica nu se lasă cu una, cu două, spuse Otilia; în tot cazul, cum nu cred că ai de gând s-o iei de nevastă, îţi va păstra o ură eternă.
Tot Otilia îi comunică mai târziu că Aurica s-a plâns lui moş Costache că el, Felix, n-a fost cavaler cu ea, că i-a dat braţul în văzul tuturor pe stradă şi a intrat de atâtea ori în odaia ei, inducând-o în eroare că ar avea intenţii serioase. Moş Costache i-a explicat răbdător, cu multă terminologie specială, că Felix e deocamdată minor şi, ca atare, încă iresponsabil.
IV
Cu timpul, Felix se obişnui în casa lui moş Costache, în care începu să se simtă bine.
Deplina libertate de care se bucura în aceasta casă, în care fiecare făcea ce poftea, fără
să întrebe pe celălalt, şi care contrasta cu rigoarea vieţii lui de până acum, pria caracterului său singuratic. Totuşi, un simţ de disciplină înnăscut ferea pe Felix de excese.
Libertatea îi risipise timiditatea şi-i dăduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legături familiale mai afectuoase, deferenţa uşor compătimitoare cu care-l înconjurau toţi fiindcă era or-fan dezvoltase firea lui ambiţioasă. Aştepta cu nerăbdare să se deschidă
universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voind să-şi facă o cariera solidă, cât mai curând. Numără lunile până la majorat, tăind pe un calendar săptămânile trecute şi făcând de pe acum planuri asupra viitorului. Îi trebuiau bani să-şi cumpere cărţi şi unele lucruri de îmbrăcăminte şi, după câteva codiri, merse într-o zi la moş Costache şi-i ceru.
— Ha! holbă ochii bătrânul, întârziind răspunsul. Apoi, bâlbâindu-se, spuse că n-are, apoi că n-a mai rămas nimic din venitul anului în curs, în sfârşit, că venitul e mai mic decât ar fi trebuit şi că nu ştie cum are s-o scoată. De ce nu dai lecţii particulare, ca să câştigi?
insinuă el confidenţial. Îţi faci treburile şi-mi dai şi mie pentru îmbunătăţirea pensiunii.
Felix nu îndrăzni să obiecteze nimic şi nici după aceea nu crezu că se cade să întrebe pe moş Costache câtă era propriuzis averea lui administrată. Îi era ruşine de Otilia. Însă făcu unele socoteli aproximative, adunând chiriile ce se luau de pe prăvălii şi apartamente, socotite la o sumă potrivită (avea informaţii vagi), şi văzu că i s-ar cuveni pe lună câteva sute de lei, din care şi-ar fi putut plăti cu prisosinţă pensiunea, cu oricâte cheltuieli suplimentare. Lecţii n-ar fi voit să dea, ca să poată studia în toată voia. Otilia, văzându-l abătut, îl descusu şi nu-l lăsă până nu află pricina supărării.
— Aşa e papa, se indignă şi ea, nu trebuie să te superi, trebuie să ştii cum să-l iei. Lasă-mă pe mine.
Într-adevăr, puţin după această convorbire, Otilia îl luă pe moş Costache de braţ şi, plină
de gingăşii, îl duse în casă “să-i spună ceva”. Întrevederea fu lungă şi Felix însuşi putu să
audă mormăiturile bătrânului şi implorările ascuţite ale Otiliei. Otilia ieşi însă posomorâtă şi nu dădu lui Felix nici o explicaţie. A doua zi dimineaţă, Felix o văzu ieşind în oraş
îmbrăcată cu o rochie nouă de dantelă. Fata îl chemă şi-i spuse şoptind:
— Fii liniştit, că aranjez eu! Acum mă duc puţin în oraş.
La întoarcere Otilia chemă pe Felix deoparte şi-i dădu trei sute de lei.
— Dar te rog mult să nu-i spui nimic lui papa!
— Nu ţi i-a dat el?
— Ba da, ba da, nici vorbă! Fii cuminte şi fă aşa cum îţi spun eu... îţi explic altă dată.
Otilia deveni pentru Felix, încetul cu încetul, adevărata stăpână a casei, căreia îi încredinţa toate dezideratele lui, evitând pe moş Costache, totdeauna voit bâlbâit şi gata să se strecoare printre degete. Dar mai încerca faţă de ea o atracţie care deveni din ce în ce mai tiranică. Noaptea, chipul Otiliei îl urmărea în tot timpul, cu temerea totodată de a nu-l pierde. Simţea o ciudată nevoie a prezenţei fetei, şi adesea nu putea dormi. Din grădina de jos, când se adunau seara obişnuiţii partidei de tabinet, auzea aproape numai glasul Otiliei. Când fata urca vijelios scările sau când îi vorbea, avea tresărituri. Avu impulsiunea de multe ori să-i sărute mâna. De câte ori Otilia ieşea în grădină, Felix, nerăbdător, căuta un pretext de-a ieşi şi el, şi îl găsea în dorinţa de a citi jos. Otilia era de o familiaritate, de o lipsă de jenă care îl tulburau; din păcate însă nu avusese el însuşi prilejul de a se apropia mai mult de ea, fiindcă fata lipsea mai toată ziua de acasă, iar când venea, era înconjurată de toţi ceilalţi. Familiaritatea Otiliei avea o nuanţă protectoare, ca pentru o fiinţă inofensivă de care nu te temi. Neputând sta cu Otilia, Felix şedea cu lucrurile ei. Îi plăcea parfumul nedefinit pe care-l lăsa ea multă vreme după
trecerea ei, dezordinea graţioasă din care reconstituia mişcările ei, semnăturile, lucrurile uitate prin cărţi. Odată, Otilia îl trimise pe Felix sus, să-i aducă un degetar. Tânărul găsi în odaie o amestecătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus probabil ca să nu se închidă volumul legat prea dur. Covorul era semănat cu note muzicale, răsfirate nebuneşte, spre a găsi în pripă ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau aruncate laolaltă ace, batiste subţiri, cărţi de vizită, bucăţi de ciocolată muşcate cu dinţii.
Felix se simţi mai aproape de Otilia aici în odaie, decât lângă fata însăşi. Otilia îi dădea din când în când mici însărcinări, când pleca în oraş, pe care începuse a le aştepta cu nerăbdare şi a le provoca. Nu scăpa uneori de reproşuri amicale.
— Felix, panglica e prea deschisă, nu eşti tare în nuanţe.
— Mă duc s-o schimb. —Aş! O dau lui Titi să mi-o zugrăvească, şi, dacă nu plouă, merge.
Să vezi ce încântat e!
