Astfel se făcu că într-o după-amiaza, Felix şi Otilia, aşezaţi în larga trăsură, străbăteau Calea Victoriei de la capătul dinspre Dâmboviţa până în apropiere de Biserica Albă. Aci se

coborâră în faţa unei clădiri cam fumurii, numai cu două caturi, dar înalte, în gangul căreia intrară. Otilia i se păru lui Felix orientată. Suiră pe o scară cu balustrada de fier forjat şi se opriră în faţa unei uşi mari de la etajul I, pe care o mică tăbliţă de email arăta numele simplu: Leonida Pascalopol. Casa, azi ştearsă faţă de noua arhitectură a capitalei, înfăţişa atunci ultimul confort. Ferestrele şi încăperile erau înalte, uşile largi şi cu frontoane de lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate cu stucuri. Pereţii erau tapetaţi cu hârtie dungată, şi de tavan atârnau lămpi electrice cu abajururi plisate. În anticamera apartamentelor se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam convenţionale şi reci, dar de factură îngrijită.

La capetele scării vegheau doi copii de marmură, tociţi şi lucioşi ca de ceară. Otilia sună

apăsat soneria electrică. Se auziră paşi grăbiţi şi grei, şi Pascalopol însuşi deschise uşa, îmbrăcat într-un halat larg de mătase fină, legat la mijloc cu un mare cordon, pomădat şi parfumat cu profunziune. Un fecior cu vesta dungată aştepta cuviincios îndărătul lui.

Pascalopol îi făcu un semn, şi acesta dispăru, în vreme ce el însuşi conducea pe tinerii oaspeţi prin apartamentul lui. Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât şi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat şi convenţional. În loc de dormitor, avea o sofa joasă enormă, care ocupa o porţiune din odaie. Un mare chilim vechi, de bună

calitate, în culori dulci de otavă, o acoperea. Peretele din fund era învelit într-un vast caşmir de care atârnau arme vechi: iatagane, pistoale cu mânere sidefate, o tolbă cu săgeţi exotice. Pe o măsuţă turcească, o mare tipsie de aramă ţinea în mijloc un ibric oriental. Din tavan, deasupra sofalei, în dreptul marginii ei exterioare, atârnau nenumărate candele de argint de mărimi deosebite. Câteva scaune în X, încrustate cu sidef, erau risipite de-a lungul pereţilor pe care atârnau câteva mici picturi de privelişti de pe Bosfor. Biroul avea o masă simplă de stejar, încheiată însă rustic, cu ajutorul unor pene de lemn. Pe ea se aflau un teanc de registre şi, la un capăt, o mare maşină de scris,

“Yost”. Pe pereţi se vedeau tablouri alese cu gust, o copie veche după Salvator Rosa, reprezentând un peisaj marin napolitan, un Grigorescu autentic, o culă de Juan Alpar şi alte câteva tablouri, centrate în jurul unui portret mare al unui tânăr student de universitate germană, în uniformă de asociaţie goliardică, măsliniu la faţă, cu trăsături fine şi ascuţite.

— Aici eşti dumneata, nu-i aşa? întrebă Otilia pe Pascalopol, ca şi când mai văzuse tabloul şi altă dată.

— Da, eu sunt... pe când eram student la Bonn. Tabloul mi l-a făcut un prieten italian pe care l-am cunoscut acolo. Am şi alte lucruri de el la moşie, unde l-am invitat odată.

— Vrei să vezi moşia? întrebă Otilia pe Felix într-un fel care întări acestuia o bănuială.

Înţelegând numaidecât aluzia Otiliei, Pascalopol le arătă un album mare cu fotografii. Erau fotografii ale conacului (într-un vast stil românesc, cu pridvor şi boltă), a unui lac, a unor vite şi cai de rasă, a grajdurilor, a câinilor de vânătoare şi a altor elemente de inventar, cu inscripţiile trebuitoare, arătând o mare avere şi o mare grijă. La sfârşit însă se aflau un roi de mici fotografii format vizit, cafenii, cu figuri de persoane şi cu inscripţii greceşti şi franţuzeşti indicând ca provenienţă Stambulul şi Atena.

— Sunt rude de-ale mele, lămuri Pascalopol pe tinerii privitori, am în mine puţin sânge grecesc. Dar să vă arăt alte lucruri care vă interesează mai mult.

Pe întinderea unui întreg perete, încălecând chiar uşa, se vedea un sistem de dulapuri fin intarsiate, închise peste tot. Păreau depozite elegante de acte. Pascalopol deschise câteva uşi, descoperind rafturi înţesate cu cărţi. Erau acolo volume franţuzeşti, nemţeşti,

chiar şi englezeşti, multe tratând chestiuni serioase şi de specialitate agronomică, medicină veterinară, economie politică. Erau şi opere istorice şi filologice şi foarte multă

literatură. Felix privi cu aviditate rafturile, lucru ce părea a încânta pe Pascalopol. Otilia pretinse cărţi:

— Mi-ai făgăduit că-mi dai câteva romane nemţeşti.

— Te rog! se ruga după obiceiul său Pascalopol, cu mâinile împreunate la piept, şi era gata sa-i scoată un morman de volume. Însă Otilia îl opri, răzgândindu-se deocamdată şi oferindu-se să vină în altă zi. Pe un raft, Felix zări şi un flaut, desfăcut în două fragmente.

— Cântaţi din flaut? întrebă el.

— Câteodată, în ceasurile mele bune. Sunt şi eu un fel de boem.

Pascalopol îi rugă să se aşeze puţin, până la pregătirea ceaiului, şi începu să dea, mai mult pentru Felix, câteva informaţii autobiografice, văzându-l cam surprins. Moştenise de la părinţi o mare moşie şi fusese destinat sa facă studii fără nici o utilitate practică. Fusese în Germania doi ani student în litere, apoi renunţase şi se înscrisese la Drept la Paris. Se plimbase prin mai toată Europa şi fusese şi căsătorit, înainte de a-şi sfârşi studiile, cu o femeie de care se despărţise sau rămăsese văduv (nu spunea limpede lucrurile).

— Şi era frumoasă soţia dumitale? strigă Otilia din dormitor, unde fugise pe nesimţite, scotocind, şi unde sărea acum tare pe sofa, ca să-i încerce elasticitatea.

— Era foarte frumoasă, fireşte, nu ca dumneata, dar nune-am putut înţelege.

— Bietul Pascalopol! compătimi Otilia, uitând pe “domnul”.

Murindu-i tatăl şi trebuind să îngrijească de mamă şi de moşie, Pascalopol renunţase la studii şi se întorsese la moşie, unde-l chema datoria.

— Însă când am răgaz, citesc şi cultiv şi eu muzele în felul meu şi mai ales mă bucur văzând pe cei tineri.

Din dormitor se auzeau răbufnituri de sertare şi fredonări extravagante.

— Apropo, domnişoară Otilia, strigă Pascalopol, ce faci cu Conservatorul?

— Frumoase cămăşi ai, răspunse Otilia, între doua măsuri. — Domnişoara Otilia, mărturisi Pascalopol lui Felix, e o mare ştrengăriţă.

Feciorul, care se părea a fi un om de la moşie, mai isteţ, îmbrăcat în livrea, îi chemă la ceai, şi Felix avu şi în sufragerie prilejul să-şi dea seama că modestul Pascalopol din strada Antim era acasă la el un om foarte subţire. În locul obişnuitei garnituri, moşierul strânsese mobile de felurite stiluri şi vechimi, bine armonizate, printre care un fel de ar-moar sculptat în stilul Renaşterii şi pe care, zicea gazda, l-a cumpărat în Normandia. Pe dulapuri, în cuiere ţărăneşti, se îngrămădeau ulcele ardeleneşti şi poterie occidentală, printre care câteva tipsii perugine de la începutul secolului al XVI-lea. Ceaiul însuşi fu servit în ceşti de porţelan subţire japonez. Pascalopol scoase dintr-un dulap un bocal de farmacie italiană din secolul al XVIII-lea şi-l dădu tinerilor să-l miroase. Era ceai fin oriental, pe care-l căpăta pe cale particulară.

— Eu ştiu că dumneata vrei şi bomboane, ca copiii mici,observă râzând Pascalopol şi împinse în dreptul Otiliei un alt bocal farmaceutic.

Purtările blânde ale moşierului, epicureismul lui de om cult încântau pe Felix şi-i dădeau ascunse năzuinţi. Prin contrast, îi răsărea în minte figura spână a lui moş Costache, care lipea mereu cu buza lui groasă ţigări noduroase şi arunca scrumul peste tot. Înţelegea

foarte bine admiraţia Otiliei pentru Pascalopol, însă îl întuneca fiecare simptom al unei familiarităţi mai strânse între fată şi moşier.

— Am cunoscut pe tatăl dumitale, pe bietul Iosif! vorbi Pascalopol lui Felix. Semăna puţin cu dumneata. Ce zici, domnişoară Otilia? (Otilia sărise de pe scaun şi întorcea blidurile de artă pe toate feţele.) Era un om foarte cumsecade, şi mai ales muncitor şi ambiţios. Ar fi ajuns un doctor celebru, dacă împrejurările nu l-ar fi aruncat acolo unde n-avea destul teren de activitate. Biata dumitale mamă a fost o femeie bolnavă toată viaţa. Vezi dumneata, domnule Felix, venim în lume cu gânduri mari, facem sforţări, dar când să

înfăptuim,

o datorie neprevăzută faţă de ai noştri ne împiedică. Atunci nu ne mai rămâne decât să

dăm cale liberă altora şi, dacă se poate, să-i ajutăm. Un astfel de ratat sunt şi eu, însă

vreau ca aspiraţiile mele de natură artistică să se realizeze în domnişoara Otilia. Dar unde este domnişoara Otilia?

Într-adevăr, Otilia dispăruse în odaia vecină. Pascalopol se duse după ea. Se auziră

deodată râsetele zgomotoase ale celor doi şi Otilia apăru, urmată de moşier, cu un şal turcesc pe umeri.

— Te rog să mă crezi, îi spunea Pascalopol deloc supărat de aceste ştrengarii, că-ţi sta admirabil. Pot să îndrăznesc să ţi-l ofer?

Otilia îl rugă să se apropie de ea şi-i suflă ceva la ureche. Pascalopol aprobă încântat.

Felix însă fu iarăşi jenat, ca de o complicitate a celor doi împotrivă-i.

În sfârşit, Otilia se hotărî să plece. Despărţirea era de altfel provizorie, fiindcă Pascalopol îşi propunea să vină seara târziu, ca de obicei, la moş Costache.

— În curând am să merg la moşie, zise din uşă Pascalopol, aş dori să vii s-o vezi. Ar putea să vină şi domnul Felix.

— Vai, ce bine-mi pare! se exaltă Otilia, bătând din palme, şi lui Felix i se păru că, apropiindu-se de moşier, îl sărutase uşor pe obraz. Însă tânărul, spre a nu împiedica aceste familiarităţi, se coborâse mai repede pe scară.

— Pascalopol, îi mărturisi Otilia lui Felix, care sta sumbru, în vreme ce trăsura aluneca în trapul cailor, este un bărbat chic. Şi ce singur e, săracul!

A doua zi, stând turceşte pe sofaua ei, Otilia vorbea lui Felix, pe mâinile căruia petrecuse o jumătate de ibrişin:

— Mi se pare că nu-ţi place Pascalopol. De ce?

— Nu am nimic cu el. Însă...

— Însă?