— Dar n-ai nimic, omul lui dumnezeu, de unde ţi-a mai venit şi asta?
— Aşa spui dumneata, se căina Titi, dar eu ştiu că sufăr de inimă. Uite, mă doare aici.
— Unde te doare? Fleacuri! făcea Aglae, expertă, punând mâna pe locul arătat de Titi. — Şi tata suferă de inimă. Familia noastră toată a suferit.
— Ăsta ţi-a vârât în cap prostiile, arătă Aglae cu dispreţ către Simion. El, bolnav de inimă!
Mănâncă toată ziua ca un trântor. Poate ai citit mult — arză-l-ar focul de citit — şi ţi s-a pus un junghi.
Amândouă femeile fricţionară pe posacul tânăr cu alcool camforat pe la tâmple şi pe piept, şi hipocondriacul începu să se lase convins. Titi redeveni din nou comunicativ şi asiduu la industriile lui. Totuşi, într-altă zi declară la toţi, dezolat şi cu un zâmbet amar în colţul gurii
— efect al unei lecturi întâmplătoare de cărţi de chiromanţie —, că el n-avea sa trăiască
mult, fiindcă linia vieţii îi era scurtă şi n-avea decât un inel în jurul pulsului. A fost de trebuinţă ca Aglae şi Aurica să-i arate că şi ele aveau liniile în chestiune foarte rău conformate şi că totuşi trăiau. Încrederea lui Titi în chiromanţie fu zdruncinată şi buna dispoziţie reveni.
Dacă Titi era afabil, dar reţinut, Aurica, dimpotrivă, arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi
foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă
întârzia să se întâmple. O singură dată, un elev de şcoală militară, indus în eroare de ţinuta ei, se luă după ea şi o urmări până acasă. Aurica năvăli în curte în culmea agitaţiei şi spuse Aglaei:
— Maman, maman, vine un ofiţer.
Ofiţerul însă, intimidat de ţinuta onestă a casei şi de lipsa de atracţii sigure, după câteva plimbări prin faţa imobilului, dispăru. În acea seară, Aurica nu veni la masă şi se închise în odaia ei. Aurica avea despre bărbaţi o concepţie mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a unui bărbat, mai cu seamă tânăr şi necăsătorit, o emoţiona.
— Maman, vine Pascalopol!... Maman, trece Filipescu!
A fi acostată de un individ mai bine îmbrăcat pe drum nu i se părea necuviincios. Nu răspundea, fireşte, dar iuţea paşii, cu o mare surpriză pe faţă, în aşteptarea unei asiduităţi mai flagrante. Aurica vorbea despre căsătorie cu un interes tehnic, ca şi când ar fi fost unicul scop serios în viaţă. O căsătorie, oricât de banală, i se părea pentru o fată “un noroc”. Se informa despre toate nunţile cunoscuţilor, mergea la toate, măcar în tinda bisericii, cerceta pe eroină înainte şi după
eveniment şi arăta în faţa bărbatului respectivei recente mirese o stimă pierdută. Colecţiona beteală de la nunţi şi consulta cărturăresele cu frenezie.
— Închipuie-ţi, maman, ce noroc, a luat-o fără nici o zestre, spunea câteodată ea despre vreo prietenă.
— Lasă, că-ţi ajută Dumnezeu şi ţie, o consola Aglae, cătu ai tot ce-ţi trebuie, numai fii şi tu mai înfiptă, fiindcă azi îţi iau înainte zăpăcite de-astea tinere!
Şi Aglae arătă cu capul, duşmănos, spre curtea Otiliei.
Odată, trecând pe Calea Victoriei, Aurica se întâlni cu Felix şi-l invită numaidecât să o întovărăşească în circuitul ei. Ba chiar îl rugă, la un moment dat, să-i dea braţul, fiindcă nu se cădea, spunea ea, să zică lumea că merge cu un bărbat străin. Felix cerceta acum strada cu multă circumspecţie, ca să n-o mai întâlnească, însă într-altă zi fu iarăşi prins şi trebui sa ocolească de câteva ori Calea Victoriei, agăţat de braţul Aurichii, ca un câine de un lanţ scurt. O trăsură luxoasă trecu pe lingă ei, şi o mână le făcu un mic semn.
Abia după ce trăsura era departe, Felix îşi dădu seama că era Otilia, împreună cu Pascalopol. Aurica spuse cu glas invidios: .
— Ai văzut? Pascalopol o plimbă în fiecare zi şi-i dă fel de fel de cadouri. Ce noroc! Ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?
Felix rămase încruntat, mai mult de informaţiile asupra raporturilor dintre cei doi. Aurica înţelese altfel.
— Oare crezi că Otilia poate să placă cuiva?
Felix se dezmetici.
— Mi se pare că eşti nedreaptă domnişoară. Otilia e foarte frumoasă, şi apoi e cultă, talentată.
— Crezi? se îndoi Aurica.
— Şi apoi, de ce bănuieşti numaidecât, pipăi Felix situaţia, că între domnul Pascalopol şi Otilia ar fi vreo legătură? Dom-nul Pascalopol e singur, fără copii...
Aurica râse maliţioasă.
— Cum se cunoaşte că n-ai experienţă! Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi. Numai de-ar lua-o în căsătorie... Însă nu cred să fie Pascalopol aşa lipsit de gust.
Dumneata ce zici?
Felix arătă prin tăcere că nu are nici o opinie în privinţa asta.
Văzând că Felix o evită pe stradă, nemaitrecând pe Calea Victoriei sau neieşind decât când se încredinţa că nu a părăsit casa, Aurica începu să invite pe Felix la ea, chemându-l personal, sub felurite pretexte, chiar sub ochii celorlalţi. Aglae nu se arăta potrivnică
acestor manevre, ba chiar le ajuta prin priviri galeşe faţă de Felix sau prin dispariţia la vremea oportună. Începuse a nu-l mai primi în salonul cu picturi, ci, sub pretextul de a-i arăta ceva special, îl chema în odaia ei de dormit şi-l punea să stea în apropiere de ea.
Aurichii îi intră în cap, de la o vreme, că Felix era lipsit în casa lui moş Costache de plăcerile gastronomice ale unei bune gospodării.
— Eu mă întreb cum poţi să stai, se înduioşa Aurica, Otilia nu ştie nimic, iar Marina e o leneşă.
Aurica întrebă odată pe Felix dacă îi place plăcinta cu cireşe. Nebănuind nimic sub această întrebare banală, tânărul răspunse afirmativ. A doua zi era tras cu mister în odaia Aurichii, unde pe o măsuţă se afla o tipsie încărcată cu prăjituri. Aurica sili pe Felix să
mănânce, fiind sigură că-i face plăcere. După plăcintă urmă în altă zi dulceaţă de coacăze.
Felix începuse să audă cu groază glasul molatic al Aurichii, şi odată fugi pe poartă repede în oraş, când simţi că se iveşte Aurica prin fund. Ca să nu-şi greşească ţinta, aceasta începu să vină chiar în timpul mesei şi să-l tragă cu insistenţă pe la sfârşitul ei. Când, într-o astfel de manevră, Felix făcu o
încercare de rezistenţă, agăţându-se cu privirile de Otilia, care era de faţă, Otilia, pufnind discret de râs, agravă situaţia.
