— Mă întreb dacă nu greşeşti arătând atâta familiaritate unui om în vârstă. El ar putea să interpreteze asta altfel. Otilia râse, fără maliţie.

— Ai început să vorbeşti ca Aurica. Pascalopol e un om de lume, care-mi place. E aşa de bun!

— Poate te iubeşte!

— Posibil! Dar pe tine ce te priveşte? N-ai vrea să am un bărbat ca Pascalopol? Felix tăcu îmbufnat.

— Felix, îl compătimi Otilia, eşti un mare prost; vezi că-mi încurci firele. Poate că

Pascalopol ar vrea să mă adopte. N-ar fi chic? Otilia Pascalopol! Ah, ce mult mi-ar plăcea să am trăsură!

Seara, Pascalopol veni iarăşi. Aurica, schimbându-şi obiectivul, vestea pe toţi că aduce prăjituri făcute de mâna ei. Otilia fu de o veselie nebună şi stătu tot timpul la spatele lui Pascalopol, şoptindu-i la ureche şi aşezându-se pe scaunul lui, spre ciuda cruntă a Aglaei şi Aurichii. Lui Felix i se păru din nou că, pe când Otilia pleca puţin capul înspre obrazul lui Pascalopol, acesta şi-l apropia de al său, într-un gest de voluptate tactilă. Felix plecă

neobservat şi se ascunse în odaia lui, fără a mai aştepta prăjiturile Aurichii.

Suindu-se în pat, îmbrăcat şi citind o carte, adormise cu lampa aprinsă. Îl treziră bătăi uşoare în uşă, după miezul nopţii.

— Te-ai culcat? Eu sunt, Otilia.

Felix se repezi la uşă.

— De ce-ai plecat, îl mustră Otilia, de ce faci astfel de gesturi? Prăjiturile Aurichii erau foarte bune. E singura ei calitate!

Otilia ţinea în mină o farfurie cu prăjituri.

— Uite, ţi-am adus şi ţie! Şi, întinzându-i farfuria prin întredeschizătura uşii, fugi repede spre camera ei.

Aflându-se într-o dimineaţă pe Calea Victoriei, unde privea în vitrina unei librării, Felix zări pe partea opusă pe Otilia. Mergea grăbită în direcţia Ministerului de Finanţe. O bănuială se ivi pe dată în mintea tânărului: Otilia se duce la Pascalopol. O ispită, mai tare decât el, îl îndemnă s-o urmărească. Otilia înainta mereu, trecând de Ateneu, apropiindu-se de Biserica Albă şi traversând chiar pe partea casei lui Pascalopol. Dar nu se opri în nici un fel, nici nu privi măcar spre casă, ci cu acelaşi pas merse mai departe şi intră în magazinul unei modiste. Felix se ruşină de ipotezele lui şi, renunţând la urmărire, se întoarse înapoi.

Trei sferturi de oră mai târziu,

în apropierea Teatrului Naţional, un braţ subţire se strecura pe lingă al său. Întoarse capul şi se găsi lângă Otilia.

— Aseară, Pascalopol mi-a spus că în curând ne va chema la moşie! Cum o să merg, dacă tu nu poţi sa-l suferi? Oare puţină afecţiune pentru un om trebuie numaidecât suspectată? Ce-mi pasă ce zice lumea care mă vede cu tine la braţ? Şi cu toate astea, cu tine e ceva mai grav decât cu Pascalopol, care poate să pară tată-meu. Pascalopol e un om de mare caracter, care a fost foarte bun cu mine... Odată îţi voi spune mai multe. Ei, acum vii la ţara?

— Vin, zise Felix.

Seara, Felix simţi nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia, sentimentele profunde care îl mistuiau în legătură cu ea. Neavând însă pe nimeni, deschise un caiet gol şi scrise pe el: “Trebuie să stimez totdeauna pe Otilia şi să am încredere în ea”.

V

Pe la începutul lunii august, după-amiază, Marina aduse de alături vestea că a venit Olimpia cu Stănică. Otilia informă pe Felix:

— Asta este cealaltă fată a tantei Aglae, şi Stănică e bărbatu-său... bărbat e un fel de a vorbi, nici nu sunt căsătoriţi. Şi ce vrea? întrebă ea pe Marina.

— A născut copilul, şi acum încearcă din nou, poate or îndupleca pe bătrân.

— Să vezi ce scandal are să fie! se bucură Otilia. Moş Simion nu consimte să dea fetei nici un fel de zestre, are fel de fel de gărgăuni în cap, iar Stănică, după ce a scos-o pe Olimpia din casă, nu vrea în ruptul capului să se cunune. Aş dori s-o vezi pe Olimpia...

sunt amândoi o pereche senzaţională.

— Vor să vină aici mai pe seară, aşa mi-a spus cocoana Aglae, dădu Marina un supliment de informaţii, când o veni şi domnul Pascalopol. Zice că aşa poate se ruşinează bătrânul de el. Acum stau ascunşi în odaie la domnişoara Aurica.

— Ce rost are, îşi dădu Felix cu părerea, să fie amestecat Pascalopol în afacerile astea?

Nu se supără?

— Aş! Nu-l cunoşti pe Pascalopol. E de o răbdare nemaipomenită, şi mai cu seamă îi place să fie consultat. E politicos cu tanti Aglae şi cu toţi, numai ca să aibă sentimentul că

se află într-o familie. N-are pe nimeni.

Într-adevăr, mai târziu, când toţi erau strânşi în salon (afară plouase) şi Simion îşi broda perna în semiîntuneric, uşa se deschise, şi un bărbat şi o femeie, tineri amândoi, apărură. Aglae şi Aurica întoarseră capul, simulând surpriza.

— Olimpia! tu eşti? exclamă Aglae cu o solicitudine în care voia să pună totuşi o uşoară

supărare.

Olimpia se lăsă sărutată de Aglae pe amândoi obrajii, în vreme ce mâna acesteia era sărutată cu un respect afectat de Stănică. Cei doi salutară pe toţi, şi de departe şi pe Simion, care se mulţumi numai să mormăie, fără să scoată capul din gherghef. Pascalopol se înclinase ceremonios în faţa Olimpiei.

— Sărut mâinile, doamna Raţiu! şi-i duse vârful degetelor la gură.

Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion şi cu Titi, având bărbia despicată la fel, în două, în chip supărător pentru o femeie. Era măslinie la faţă şi cam planturoasă, şi câţiva peri îi conturau o uşoară mustaţă. Sprâncenele, ca şi la Titi, erau îmbinate viguros deasupra nasului. Stănică, în schimb, era roşu la faţă, fără sa fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul lui mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţa în chip de muscă. Un guler tare şi înalt ţinea o cravată înfoiată ca o lavalieră. Venise îmbrăcat într-un cos-tum de soie-йcrue deschis şi Felix fusese izbit, de la început, de lărgimea hainei şi de ridicula dimensiune a canotierei de paie, care abia îi cuprindea părul. Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator, iar Olimpia, moale, sentenţios şi cu o mare convicţiune.

Aglae deschise focul:

— Ar trebui să fiu supărată pe voi, Olimpio. Niciodată nu s-a întâmplat în familia noastră

asemenea ruşine. Trebuia să vă gândiţi bine înainte de a face pasul ăsta. Staţi împreună

de un an, aveţi copil şi trăiţi ca păgânii. Să nu vrei tu, Stănică, să faci cununia!

— În faţa lui Dumnezeu, declamă clamoros Stănică, suntem uniţi pe vecie. Numai moartea ne va despărţi.

În vreme ce Aglae vorbea, moş Costache o privea ţintă, însuşindu-şi cu fizionomia toată

atitudinea ei reprobatoare. Când însă luă cuvântul Stănică, ochii îi fură atraşi ca de un magnet în direcţia acestuia şi acum bătrânul se exalta mult de ideea uniunii libere.

— Stănică, declară solemn Olimpia, nu-şi poate lua sarcina

unei familii fără să aibă capital, ceva, cât de cât. —Ce e al vostru e pus deoparte, făgădui Aglae. Olimpia strâmbă din nas:

— Până atunci trebuie să trăim, avem greutăţi. Stănică aleargă toată ziua, săracul, azi nu prea merge avocatura. I-a promis cineva o slujbă, dar până acum...

Stănică aruncă tuturor o privire mândră, măgulit că era astfel compătimit de Olimpia.

— Poate o să vrea domnul Pascalopol, zise Aglae, să încerce să-ţi găsească ceva, cum are dumnealui relaţii...

Simion, Aurica, Olimpia şi Stănică întoarseră automat capul spre Pascalopol, ca şi cum din partea lui venea o propunere precisă. Acesta zise simplu: