— Dumitale cum îţi mai merge?

Îi adusese chiar nişte pretinse doctorii, din care Simion apucase să ia pe furiş, până ce-i fură aruncate de Aglae. Între patru ochi, Stănică merse şi mai departe.

— Eu înţeleg foarte bine sentimentul dumitale, zise el lui Simion, ca avocat şi ca om, am întâlnit atâtea cazuri. O greşeală de tinereţe a nevestei, pricepi dumneata, o mică

infidelitate, pe care un suflet generos o iartă... se naşte un copil legitim, după acte, dar pe care instinctul de tată îl respinge... Îţi spun dumitale, Olimpia nu-ţi seamănă deloc, nici la temperament... Însă ce sunt eu de vină? In faţa legilor, Olimpia este fata dumitale, şi eu trebuie să-i dau o reparaţie... Un socru ca dumneata, un artist, este pentru mine o mare cinste, un îndemn la lucru, deschizătorul unui ţel în viaţă.

Prin astfel de complicitate insidioasă cu ideile fixe ale lui Simion, Stănică câştigă mai mult decât prin implorări şi declamaţii. Stănică începu să ducă pe Simion prin oraş şi sa-l trateze cu bere prin grădini (bătrânul nu avea mai niciodată bani proprii) şi să-i aducă în casă fel de fel de indivizi, spre a le arăta “galeria de pictură“. Aceste purtări schimbară într-atât opinia lui Simion despre Stănică, încât când Otilia şi Felix porneau la moşia lui Pascalopol, toată lumea în casa Tulea vorbea de cununia Olimpiei ca de un eveniment iminent.

VI

Otilia şi Felix coborâră în gara Ciulniţa, întâmpinaţi cu brişca de Pascalopol, care plecase înaintea lor din Bucureşti spre a pune ordine. Pascolopol era îmbrăcat într-un elegant costum rural-colonial (carâmbi de pânză închişi cu şireturi, costum de doc verde cu multe buzunare sistematice, pălărie de paie largă). Brişca însăşi era un vehicul de lux, uşor ca un caic, şi cei doi cai negri erau aşa de voinici şi de nervoşi, încât trăsura părea mai uşoară decât era într-adevăr. Otilia se repezi la moşier, care îi sărută prelung încheietura mâinii subţiri şi o ridică de subsuori în trăsură. După ce fură aşezaţi câteşitrei pe larga

banchetă din faţă, Otilia stând între Felix şi moşier, care luase hăţurile, trăsura porni cu un huruit lin. Şoseaua era lutoasă, încărcată de un strat gros de colb uscat, şi caii alergau fără greutate. Moşia se afla la vreo cincisprezece kilometri depărtare de Ciulniţa, în direcţia Dunării, departe de linia ferată, fiind cam la jumătatea distanţei dintre Călăraşi şi Feteşti. Caii alergau cu o repeziciune de cursă, ridicând într-un stil decorativ picioarele de dinainte, în vreme ce Pascalopol îi atingea numai uşor cu sfârcul unui bici lucrat cu îngrijire, pe cotorul căruia se zăreau împletituri de piele de marochin, întărite printr-un inel de argint. Un vânt cald, masiv ca o undă marină, sporit şi de alergătura trăsurii, făcea ca pălăria Otiliei să fluture, deşi era ţinută bine cu mâna. Otilia şi-o scoase în cele din urmă

de pe cap şi, trecând un braţ pe sub braţul lui Pascalopol, rămase cu capul gol, aspirând cu nările desfăcute mirosul câmpului. Vântul îi arunca pletele, ţinute într-un pieptene lat, peste urechi, masculi-nizându-i faţa. Câmpia era aşa de plată şi de întinsă, încât nu i se zărea nici o margine. Fâşii enorme de pământ, care fusese lanuri de grâu, erau acum numai nişte întinse mirişti isprăvite spre orizont, din care se ridica un bâzâit formidabil, fără

oprire, de cosaşi, vărsaţi în atâta cantitate pe câmp, încât, la trecerea trăsurii, săreau ca nişte stropi mărunţi de noroi. Otilia prinse unul chiar pe rochia ei, dar, când vru să pună

mâna pe insecta de culoarea paiului putred, rămase nu-mai cu un picior minuscul între degete. Când brişca trecea printre semănăturile de porumb, zarea era astupată cu desăvârşire. Nu se vedea nici un om, nici o vietate, afară de insecte şi de stoluri de vrăbii.

Pluteau pe o mare galbenverzuie, în care valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia orizontului. La încetarea porumbiştilor, reapăreau miriştile sau lanurile, tot atât de lungi, de ovăz, cu paiul scurt şi aproape alb de uscăciune. Atunci, din cauza inundării întregului şes cu ovăzuri, contururile priveliştii se rotunjeau, şi proporţia între lucruri, din lipsa unei unităţi de măsură, devenea nebună. Prăjina unui puţ cu cumpănă îi urmări multă vreme din depărtare, fără să-şi poată da seama dacă era o simplă prăjină sau un stâlp colosal. Un cal ieşit pe neaşteptate în marginea câmpurilor părea gigantic, copilul care-l mâna din urmă cu o nuia, un ciclop. Multă vreme, lipsa desăvârşită a oricărei aşezări omeneşti dădea călătorilor impresia ieşirii din orice margine posibilă a civilizaţiei şi diforma noţiunea de timp. Era un ceas numai de când coborâse din tren, şi Felix se simţea pierdut de sute de ani pe locuri în care orice urmă de civilizaţie fusese distrusă de mult de soare şi de ierburi. Lanurile începură după câţiva kilometri să se întunece şi se ivi o pustietate stearpă de colburi negre, cu o uşoară mălurire în depărtare. Caii nechezară.

— Uite, colo, pe marginea pârâului, am o grădinărie, zise Pascalopol, arătând cu biciuşca.

Nu se zărea însă nici un pârâu şi nici măcar vreo salcie. Abia mai încolo, câţiva pomi rămuroşi se iviră izolaţi la distanţe incalculabile, pierduţi ca nişte trunchiuri moarte pe valurile mării. O roată bizară începea sa se contureze pe cer ca un curcubeu de cenuşă, şi, alături de ea, un om călare pe un cal uriaş. Pascalopol părăsi drumul de căruţă, pe care, din cauza unor nămoliri mai vechi, rămăsese şanţuri groase, solidificate, de tină, şi o tăie de-a dreptul pe câmp în direcţia calului fabulos şi a aureolei fumurii. Se distinse pe încetul o roată ca de moară, mereu enormă, şi un om călare, apoi roata se micşoră puţin, şi călătorii cei tineri îşi dădură seama că era o roată cu găleţi pentru irigaţii. Undeva prin apropiere se afla probabil un mic pârâiaş. Trăsura fu oprită de moşier departe de viziune, încât Felix nu-şi putu da seama dacă se aflau la două sute de metri depărtare sau la câţiva kilometri. Pascalopol făcu un semn prin aer cu biciuşca şi strigă spre cer, cu un glas profund, pe care aerul îl hohoti:

— Cine eşti acolo? Hei!

Calul fabulos se mişcă. Omul din depărtări scrută puţin originea glasului, apoi răspunse ca din fundul pământului:

— Sunt eu, Pătru!

— Sunt pepeni? ţipă grozav Pascalopol.

— Este, este!

— Oameni ai? Câţi oameni ai?

— Am douăzeci! Douăzeci de bulgari!

— Să trimiţi la curte o căruţă de pepeni, ai înţeles?

— ‘Ţeles... trăiţi!... răspunse ecoul.

Pascalopol dădu iar bici cailor, părăsind pe stânga roata şi reapropiindu-se treptat de drumul bătătorit de căruţe. Brişca sări deodată, lovindu-se de un mal, căzu într-o albie şi se ridică iar pe câmp. Dăduse de pârâu. Nu era decât o şerpuire de şanţ mai îngust sau mai lat, în care prezenţa apei era dovedită doar de noroiul gros mai peste tot şi de mici băltoace verzui. Un miros de lintiţă trăda un ochi de apă cu broaşte.

— A secat de tot pârâul, observă moşierul, nu vine mare decât când plouă mult şi se umflă

apele.

— Atunci, de unde scoate apă la grădinărie?

— Din puţ! răspunse Pascalopol, amuzat de spiritul făcut de natura însăşi.

Otilia îl strânse de braţ. Şesul uriaş, acoperit cu colburi prinse în smocuri de ierburi, creştea înainte, tăiat în două de drum. Pe orizont se iviră nişte pete negre, nişte ocoale, nişte domuri sumbre cu ţepi în vârf. Construcţiile se măriră şi apărură în toată sinistra lor sălbăticie. Erau coşare de nuiele împletite, grajduri de nuiele, case de nuiele lipite cu lut scorojit. Ocoalele păreau destinate vitelor, căci bordeiele n-aveau nici o împrejmuire.

Domurile erau stoguri de fân scrumit, putrezit, strâns în jurul unei prăjini. Totul alcătuia o ruină tristă, prin materialul ei, un Pompei de lut, imposibil de a fi gândit cu oameni într-însul, confundându-se cu pământul, părând o rană a lui, o muşuroire de furnici gigantice.

Şi cum totul părea pe acest orizont, lipsit de dimensiune, colosal, Felix avu intuiţia pustietăţii scitice, învăţate la şcoală. Aici nimic nu putea fi aşezat într-un moment al istoriei, nici un monument, nici o formaţie a solului nu amintea vreun ev. Totul era rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate. Dacă înaintea trăsurii ar fi răsărit deodată câţiva călăreţi acoperiţi din cap până-n picioare în sârmă, ca barbarii de pe Coloana Traiană, sau în întregime goi, cu ţeste la oblânc şi cu suliţi cu smoc de păr în mână, Felix nu s-ar fi mirat deloc.

Aci punea acum tot ce nu încăpea în istoria lui oficială, tratând despre romani şi greci, barbarimea cu nume bizare, sciţii, costobocii, sarmaţii, bessii. Huruitul roţilor şi tropotul cailor spori în conştiinţa lui într-un chiot prelung, ca şi când cercul orizontului s-ar fi umplut de hoarde. Şi, într-adevăr, un fum înecăcios începu să se ridice în zare, şi aerul răsuna de nişte răcnete neidentificabile.

— Ce este? se sperie Otilia.

— Nimic, nimic! o linişti Pascalopol.

Un noroi negru, gros părea că se rostogoleşte moale dinspre zare spre trăsură, un noroi

cald, care fierbe şi plesneşte, făcând să se mişte domol suprafaţa lui. Bucăţi din această

lavă pătă câmpul pe ici, pe colo, adunându-se spre centrul invaziei. Strigătele guturale sugrumate crescură în val, şi noroiul începu să se prăvale mai cu putere, zguduind pământul.

— Sunt bivolii, zise Pascalopol, şi opri brişca lângă marginea drumului. Cum Otilia se îngrijora, o asigura: Nu fac nici un rău.

Colbul crescu ca o furtună şi înnegri totul, în inima lui se zărise întâile vite lungi, bituminoase, cu capul aplecat şi adulmecător, ca al unor rinoceri, mergând ondulat, ca o barcă infernală pe Styx. Apoi veniră mai multe laolaltă plutind, îndesate unele într-altele, pline de nămoale încrustate, bărboase şi, în sfârşit, invazia fu atât de generală, încât brişca fu înconjurată de aceşti zei negri, care trăgeau din nări privind spre Otilia, confundând-o poate cu o buruiană mai înaltă. Toată câmpia părea din pricina colbului cotropită de bivoli. Tropotul, răgetele sugrumate făceau o larmă surdă, în care răsăreau nişte urlete sălbatice. Felix şi Otilia nu distinseră alt animal; dar Pascalopol, ţinând bine caii, care sforăiau, începu să strige:

— Măi, care sunteţi acolo?

Un glas se auzi ca de pe lumea cealaltă:

— Aici suntem, boierule.

În curând, printre bivolii mai risipiţi dinspre margine, se ivi călare, cu un băţ în mână, un om aproape gol, cu pielea tot aşa de neagră şi de mânjită de noroi uscat ca şi a bivolilor.

Degetele picioarelor atârnând fără scări erau îmbrăcate într-o coajă de tină. Noroiul în care intrase i se lipise în ţurţuri de perii fluierelor. Sudoarea, îngroşată cu colb, îi brobona fruntea adăpostită sub o pălărie mică, ardelenească, foarte unsuroasă, şi semănând cu tichia lui Mercur. Părea Hermes însuşi, rătăcit prin nămoluri, cu caduceul rupt.

— Tu eşti, măi Lepădat! zise Pascalopol. Unde îi duceţi?

— D-apăi îi mânăm mai sus, la jgheaburi!

— N-aţi pierdut nici unul?

— Ba nu, numai pe doi i-am lăsat la ocol, că-s răi tare, tune dracu-n pielea lor. Nu trag deloc la jug!

— Să-i trimiteţi la iarmaroc, să-i vândă.

Pascalopol dădea porunci liniştite, hotărâte, şi Felix ad-miră ţinuta lui de stăpân al câmpurilor şi vitelor. Otilia ţipă deodată, fiindcă un bivol, indus în eroare de rochia ei albă, îşi apropiase fălcile lungi şi păroase, mirosind-o cu înclinarea de a o rumega. Pascalopol îl lovi cu biciuşca peste bot şi vita se trase înapoi năruindu-se peste celelalte. Şi unul din caii de la brişcă necheză la vederea ciurdarului. Turma se scurse încet, ca o lavă groasă, ridicând un fum gros de praf, şi reconstitui de cealaltă parte a câmpului acea târâre colboasă. Pascalopol dădu bici cailor şi brişca porni.