de un an, aveţi copil şi trăiţi ca păgânii. Să nu vrei tu, Stănică, să faci cununia!
— În faţa lui Dumnezeu, declamă clamoros Stănică, suntem uniţi pe vecie. Numai moartea ne va despărţi.
În vreme ce Aglae vorbea, moş Costache o privea ţintă, însuşindu-şi cu fizionomia toată
atitudinea ei reprobatoare. Când însă luă cuvântul Stănică, ochii îi fură atraşi ca de un magnet în direcţia acestuia şi acum bătrânul se exalta mult de ideea uniunii libere.
— Stănică, declară solemn Olimpia, nu-şi poate lua sarcina
unei familii fără să aibă capital, ceva, cât de cât. —Ce e al vostru e pus deoparte, făgădui Aglae. Olimpia strâmbă din nas:
— Până atunci trebuie să trăim, avem greutăţi. Stănică aleargă toată ziua, săracul, azi nu prea merge avocatura. I-a promis cineva o slujbă, dar până acum...
Stănică aruncă tuturor o privire mândră, măgulit că era astfel compătimit de Olimpia.
— Poate o să vrea domnul Pascalopol, zise Aglae, să încerce să-ţi găsească ceva, cum are dumnealui relaţii...
Simion, Aurica, Olimpia şi Stănică întoarseră automat capul spre Pascalopol, ca şi cum din partea lui venea o propunere precisă. Acesta zise simplu:
— Am să-ncerc!
— Oricum ar fi, eu nu înţeleg să fiu nedreptăţită, continuă Olimpia. Sunt cea mai mare din surori şi nu-mi daţi ce mi se cuvine.
— Eu mă gândesc la viitorul ei, la viitorul copilului nostru, tună Stănică. Pentru mine nu vreau nimic, decât pe ea!
— Simion este de vină în toată afacerea asta, aruncă Ag-lae o privire mânioasă spre bătrânul cu broboadă, care lucra mereu ca şi când n-ar fi auzit nimic, nu vrea, şi nu vrea.
Dacă vă punea casa pe numele vostru de la început, n-aveam atâta supărare! Lui să-i vorbeşti şi cu el să vă descurcaţi.
— Mamă, interveni Olimpia cam cu supărare, dacă nu vrea tata, eu nu pot să-l fac să mă
iubească în silă, puteai să ne dai dumneata, din partea dumitale.
Aglae se încruntă, iar Aurica privi cu duşmănie la Olimpia.
— Ba asta nu, dragă! Am pe Aurica, pe care trebuie s-o mărit, şi pe Titi; nu pot să-i las pe drumuri. Tu trebuia să ai răbdare până o scoteam la un fel cu păcătosul ăsta.
Simion ridică numai capul, şi buzele îi tremurau cu intenţia parcă de a spune ceva, dar tăcu. Moş Costache, înfricoşat de a trebui să ia vreo atitudine, lăsase capul adânc spre cheseaua cu tutun. Atunci Pascalopol luă cuvântul împăciuitor:
— Nu e bine să mergeţi prea departe. Lucrurile se pot aranja. Ce zici, domnule Simion? Simion avu o tresăritură, apoi spuse repede:
— Nu e fata mea!
Aglae râse cu dispreţ.
— Nu e fata lui! Dar a cui e? M-a înnebunit cu prostia asta!
Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion, încât afirmaţia păru lui Felix bizară. Mai târziu, o întrebă pe Otilia, şi aceas-ta-i povesti că totul era o idee absurdă a lui Simion, fără nici un temei, pe care o striga când era în toane rele, că bătrânul avea o casă a lui, nu prea mare, pe care Aglae voia să i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimţea, nevrând să
rămână fără nimic. Aglae îi confisca pensia şi orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi părut că în rezistenţa bătrânului e un resentiment faţă de tutela Aglaei. Pascalopol interveni conciliant:
— O faci să sufere degeaba pe... domnişoara... pe doamna Olimpia... Te-a supărat cu ceva, poate... în împrejurări de acestea, se uită totul.
— Nu e fata mea! strigă aproape Simion, cu un glas nebănuit şi, fără să se mişte din loc, se făcu roşu la faţă.
— Acum iar se irită, observă Aglae cu nuanţa indiferentă cu care prevesteşti o ploaie.
Olimpia tremură puţin buzele, scotoci în corsaj o batistă şi izbucni deodată într-un plâns zgomotos.
— Doamne, doamne, zise Pascalopol cu multă delicateţe, nu sunteţi cuminţi deloc. Stănică, luând o atitudine nobilă, se ridică în picioare:
— Domnule Tulea, câtă vreme şade sub acelaşi acoperământ cu mine, Olimpia e sub protecţia mea, şi nu permit, înţelegi dumneata...
Moş Costache se ridică repede de la masă, cu aerul că are treabă în odaia vecină, iar Aglae făcu desperată semn lui Stănică să tacă. Acesta însă se aprinsese.
— …să jigneşti pe aceea care în faţa lui Dumnezeu este soţia mea şi mama fiului nostru!
Vânăt la faţă, Simion sări în picioare aşa de iute, că broboada îi căzu de pe umeri, şi, de furie, făcu spume la gură:
— Eşti un pungaş, nu e fata mea, nu dau nimic, nu e fata mea, eşti un pungaş.
Şi căuta cu ochii ceva să arunce. Negăsind, luă ghergheful şi, într-o clipă, îl făcu bucăţi, sfâşiind cu înverşunare etamina. Apoi rămase aşa tremurând din tot corpul. Toţi tăcuseră
şi nu se mai auzea decât plânsul cu sughiţuri al Olimpiei. După o pauză lungă, Aglae zise autoritară lui Simion:
— Bea puţină apă!
Aurica se ridicase şi întindea un pahar de apă bătrânului, care-l luă docil şi sorbi din el.
