Otilia îşi schimbase şi ea rochia şi nu părea deloc să fi dormit.

— Dar tu, Felix, nu vii cu noi? întrebă oarecum surprinsă.

Felix îşi aminti propunerea izolată a lui Pascalopol din timpul mesei şi făcu un gest de rezistenţă.

— O, zise Pascalopol către Felix, mă iartă, credeam că ai fost singur. Brişca te aştepta.

Desigur că poţi să vii şi dumneata.

Acest “poţi sa vii şi dumneata”, tolerant, jigni puţin pe Felix, căruia totuşi o rezistenţă prea accentuată i se păru nepoliticoasă, ostilă, fără rost în casa unui om străin. Se urcă deci şi

el în brişcă. Caii porniră pe aleea de la intrare, ieşiră pe poartă şi, ocolind livada, se-ndreptară spre celălalt pătrat. Aci se aflau şiruri de grajduri şi coşare de vite, depozite pentru unelte, case pentru argaţi, totul astfel aşezat, încât, la zăvorârea porţii celei mari curtea să rămână închisă. Fiecare grajd se compunea din două componente laterale de zid pentru vite, un şopron central pentru căruţă şi un pod pentru fân acoperit cu ţiglă şi de o înălţime considerabilă. Şopronul se încuia pe dinăuntru cu o poartă. Oamenii puteau ieşi însă spre câmp printr-o uşă pătrată şi cu prag înalt, care se încuia noaptea şi prin care, din cauza micii dimensiuni, nu se putea scoate nimic. În schimb, câmpul nesfârşit era tăiat de uşă ca de rama unui tablou, încât priveliştea avea un aer de artificiu. Otilia vru cu orice chip să se urce într-un pod cu fân, spre veselia sfioasă a ţăranilor. Nimerise scara tare, cu trepte de nuia groasă de alun, care se afla înăuntrul şopronului pentru căruţe, şi se urcă

repede, invitând şi pe ceilalţi:

— Pascalopol, nu vii? Hai, te rog, vino!

Pascalopol se arătă însă puţin contrariat de această invitaţie şi se scuză. Otilia apăruse în fereastra podului şi făcea de acolo semne de delicii.

— Felix, suie-te să vezi ce fân moale!

Moşierul, nemaigăsind alt chip de a fi pe placul Otiliei, făcu semn lui Felix să se urce.

— Vai, ce stoguri se văd pe câmp! Ale cui sunt?

— Ale mele sunt, zise Pascalopol, obidit.

— Să mergem, să mergem! ţipă Otilia şi coborî numaidecât.

Trăsura ieşi din patrulaterul şurilor şi o luă pe câmp, pe un drum indicat de roţile căruţelor.

Între două linii paralele până la o distanţă considerabilă şi depărtate între ele cam cu o sută de metri, se întindea un loc de fânaţ, de pe care iarba fusese cosită, uscată şi adunată în stoguri pe marginea fâneţii. Stogurile aveau forma unor sofale pentru uriaşi şi se aliniau într-o procesiune lungă. Otilia ceru lui Pascalopol sa oprească şi începu să

alerge de la un stog la altul, chibzuind cum sa se urce.

— Pascalopol, imploră ea, hai sa ne urcăm, fă-mi plăcerea asta. Pascalopol, silit să alerge, îşi ştergea sudoarea de pe frunte.

— Domnişoară Otilia, zise el cu o umbra de ironie, la vârsta mea nu mă mai urc pe stoguri.

Să se suie domnul Felix.

Felix, atras de nebunia Otiliei, se urcă într-adevăr pe urmele fetei, care se căţărase cu mâinile şi cu picioarele. Pascalopol aştepta jos, vădit încurcat, în vreme ce Otilia, cu mâna streaşină la ochi, ca un general, făcea de sus observaţiuni:

— Vai, ce de mai sunt!

— Pentru dumnezeu, glumi Pascalopol, n-ai de gând să te urci pe toate stogurile! Otilia nici nu-l auzise, ci continua:

— Ce se vede, Pascalopol, acolo în fund, lucios, unde sunt pomi?

— E un heleşteu!

— Un heleşteu? Auzi, Felix? Un heleşteu! Hai sa mer-gem!

Pascalopol urcă, luând aere de martir, în brişcă, împreună cu ceilalţi doi, şi porniră.

Ieşiseră din raza culturilor, şi acum se vedea ceva surprinzător. Pământul scăpat de strânsoarea vegetaţiei era negricios şi colbos, încât caii intrau cu picioarele în el ca-ntr-un lichid fumegător. O perdea groasă şi scundă de sălcii se rezema în jos pe orizont, şi din

cauza netezimii solului toata întinderea avea înfăţişarea unui smârc, cu deosebirea că

adevăratul heleşteu era mai întunecos şi lucios. Smocurile rare de buruieni înfipte ca nişte gheare întoarse în sus semănau cu ierburile din iconografia bizantină. Şi, ca şi acolo, un soare uriaş de aramă se lăsa înroşit pe zare.

Priveliştea era sinistră şi grandioasă. În apropierea heleşteului, pământul începu să se înnoroieze şi să se crape în câteva mici râpe. Apa se întindea neagră, liniştită, sprijinin-du-se în fund pe un pâlc de sălcii şi, la margini, pe păpuriş tăiat asemeni unei perii. O bună

parte din suprafaţa apei era presărată cu cotoare retezate de trestii şi chiar cu trunchiuri de copaci, de unde se vedea că apa se întinsese cu mult peste albia ei veche. Părea că

aici fusese o staţiune preistorică pe palafite, din care nu mai rămăsese decât pilonii. O

spumă groasă, băloasă ruina toată faţa apei verzi, şi un miros pătrunzător de lintiţă

umplea aerul. Dinspre sălcii, câteva bivoliţe şi vaci înaintau până la pântece în apă, supravegheate de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget răsună prelung din depărtare, şi din băltoacă îi răspunse, cu tonuri scurte de flaut, broaştele. Era o apă

mocnită, smârcoasă, cum apare uneori în visele grele în care adormitul se cufundă mereu în nămoluri universale şi nu scapă de ele decât zburând pe deasupra. Un om venea de undeva, de-a lungul bălţii, cu o coasă pe umăr. Umbros, deşirat, cu faţa suptă, împăroşată

şi ceroasă, părea însăşi moartea. Otilia voia să guste şi aici senzaţiile apei şi se pregătea, spre spaima lui Pascalopol, să-şi scoată ciorapii, când un om călare se îndreptă spre grupul celor trei, ridicând furtuni de praf.

— Ce s-a-ntâmplat, Ciucene?

— Au venit domnii de la societatea pentru asigurări şi vă aşteaptă!

— Ah, făcu Pascalopol agasat, tocmai acum! După o scurtă chibzuire, moşierul lăsă pe cei doi în paza omului si, încălecând pe calul acestuia, porni în trap spre curte.

Otilia nu-şi părăsi gândul dintâi şi, scoţându-şi ciorapii, intră în apă cu picioarele ei subţiri.

— Îmi place Pascalopol, zise ea ca pentru sine, în lume e un om încântător, dar nu vrea să

se urce în şură.

Otilia îşi ridicase rochia până la genunchi şi înainta pe latura cea mai dulce a heleşteului, îndemnând şi pe Felix cu atâta insistenţă, încât acesta îi făcu pe plac şi, descălţându-se, intră şi el în apă. Omul de lângă brişcă le semnala zâmbind locurile neprimejdioase.

— Când e cald tare, zise el, şi nu e tulbure, apoi vine lumea şi se scaldă.

Otilia făcu un astfel de gest, că Felix se sperie că avea de gând să se dezbrace spre a se scălda. Era însă prea târziu, se întunecase de-a binelea şi trebuiră să se-ntoarcă, lăsând în urma lor corul de flaute acvatice.

Masa de seară decurse într-o atmosferă apăsată, fiindcă luau parte la ea trei indivizi necunoscuţi, cu care moşierul avea treburi în vederea asigurării de incendiu şi inundaţii a unor magazii cu cereale, deşi dorinţa lui vădită era de a sta de vorbă în toată tihna cu Otilia. Indivizii întrebau şi vorbeau numai în legătură cu afacerile lor. După-masă, Pascalopol, scuzându-se cu o privire plină de înţeles, intră cu cei trei indivizi în cancelarie, unde se iscă o discuţie de specialitate, încordată.

— Felix, zise Otilia tânărului, luându-l de braţ, hai să mergem la stoguri.

Şi, fără a mai aştepta răspuns, făcând numai un semn lui Pascalopol din pragul cancelariei, trase de mână pe Felix spre ieşire. Livada prin care trecură în înecată în întuneric ca un cimitir, câmpul însă era luminat de lună, şi, când scăpară de împrejmuirea şurilor, clăile de fân apărură ca nişte mari monumente funerare. Otilia, nerăbdătoare, o