Otilia zâmbi puţin, apoi, devenind serioasă, zise:

— De Stănică ăsta am avut repulsie chiar de la început. Îl cred capabil de orice şi mă tem de el. Papa e slab, cum îl ştii, n-ar trebui să-l primească în casă prea des.

— Împărtăşesc în totul impresia dumitale, domnişoară Otilia, şi am făcut ce am putut să

deschid puţin ochii lui moş Costache. Cocoana Aglae şi Stănică, iată o tovărăşie primej-dioasă.

Aşa vorbi Pascalopol, trăgând rar câte un fum de ţigare. Felix nu-şi putu da seama cam ce pericol putea reprezenta, pentru Otilia, Stănică. Întâmplările ce urmară îl întăriră însă

asupra dreptăţii aprehensiunilor Otiliei şi ale lui Pascalopol.

Zilele trecură astfel cu mari absenţe ale moşierului şi cu încercări ale lui de a realiza faţă

de Otilia atracţiile unui om în stare de orice zburdălnicie. Otilia îl copleşea cu calineriile ei, care strângeau inima lui Felix, în vreme ce Pascalopol însuşi se adumbrea de uşurinţa mai tinerească cu care acesta se adapta temperamentului fetei. Felix admiră caracterul bun al

moşierului, care oscila nesigur între sentimentul erotic şi cel de paternitate, aci detestându-i cordial prezenţa, aci luându-i cu afecţiune braţul, ca unui fiu mare. Învins de această discreţie nobilă, Felix se prefăcea din ce în ce mai mult că e interesat intens de aspectele câmpului şi dispărea, lăsând pe Pascalopol să se bucure în voie de familiaritatea Otiliei, încredinţat pe zi ce trecea că ea nu depăşea marginile unui nevinovat joc de salon. Totuşi, într-o zi, fu, fără să vrea, pricina unei scene pe care o regretă. Otilia voise din nou sa meargă călare şi-l invitase s-o ia alături pe acelaşi cal. Trecea astfel mândră şi veselă prin apropierea curţii, când Pascalopol, care nu mai văzuse acest inedit gen de călărie, le răsări înainte.

— A, zise el puţin palid, faceţi cavalcadă matinală. Felix făcu gestul de a-l saluta, dar se opri, căci îşi dădu numaidecât seama de ridiculul situaţiei. Pascalopol o luă înainte spre grajduri, ca şi când ar fi fost în mod special ocupat.

— Mi se pare, observă Felix, că Pascalopol e indispus.

— Aşa mi se pare şi mie, trebui să recunoască Otilia, şi, dându-se numaidecât jos de pe cal, o luă repede pe urmele lui Pascalopol. Felix porni spre grajd. În drum, zări pe Otilia şi pe Pascalopol de braţ, îndreptându-se spre curte. Cel din urmă se arătă cucerit de gingăşiile Otiliei, păstrând numai resturile unei supărări amuzate.

— Otilia, spuse Felix în aceeaşi zi fetei, eu aş vrea să plec de aici.

— Şi eu cred că e vremea să plecăm, consimţi Otilia. A doua zi se întorceau la Bucureşti.

VII

Când, pe toamnă târziu, Felix, acum student în anul întâi la Medicină, se găsi întâmplător în casa Aglaei, Aurica nu uită să-l atragă în punctul ei de vedere.

— Nu-mi explic, insinuă ea, cum poţi dumneata, un tânăr aşa de distins şi de familie bună, să ieşi pe stradă cu o destrăbălată ca Otilia.

— Otilia e foarte cuminte! protestă Felix.

— Nu ştii dumneata toate, se încăpăţână ea. O vede o lume întreagă hârjonindu-se cu fel de fel de tineri. Dac-ar şti Pascalopol, care moare după ea!

— Otilia urmează Conservatorul şi are, se-nţelege, colegi cu care stă de vorbă. Nu e nimic extraordinar în asta. Aurica luă un aer de compătimire:

— Cum vă ameţesc unele nebune pe voi, bărbaţii! Apoi oftă: N-am avut darul ăsta! Poate azi eram si eu altfel!

Tocmai atunci pică Stănică, din ce în ce mai asiduu în casa Aglaei, cu care părea a se-nţelege foarte bine. Era mai roşu la faţă şi renunţase la orice boală.

— Nu ştiţi noutatea, vesti el tare, acum am aflat-o de lacontabilul lui Pascalopol.

Pascalopol se logodeşte cu Otilia.

Se produse atunci o reacţie neaşteptată. Aurica se făcu galbenă, apoi începu să tremure din toţi muşchii feţei şi, în sfârşit, izbucni într-un plâns ridicul, cu sughiţuri ascuţite. Se aruncase pe canapea şi, cu batista la ochi, scâncea, după aceea, comprimându-şi faţa, ieşi ca o nebună din odaie şi-şi duse în camera ei, vecină, ecourile plânsului.

— Dar ce s-a-ntâmplat? întrebă Aglae, atrasă de zgomot. Stănică repetă ştirea.

— Proastă eşti tu, Aurico, vorbi Aglae suspinătoarei prin uşa deschisă, să-ţi faci sânge rău pentru o dezmăţată!

— N-am avut noroc, se căină Aurica printre sughiţuri.

— N-ai avut îndrăzneală, fiindcă te-am crescut bine. Dar nici de una ca ea nu s-alege

ceva. S-o găsi cineva să deschidă capul lui Pascalopol.

— E de datoria unor oameni de onoare să informeze pe Pascalopol asupra consecinţelor.

Trebuie împiedicat şi moş Costache, observă Stănică.

Aglae făcu un gest de dispreţ.

— Costache se uită numai în ochii ei. E în stare, doamne iartă-mă, de toate năzbâtiile.

Felix ar fi râs în altă împrejurare de plânsul aşa de naiv invidios al Aurichii. Îl împietrise însă ştirea logodnei Otiliei, pe care o credea adevărată. Comunicând Otiliei scena din casa Aglaei, aceasta zâmbi dând din umeri.

— Fleacuri de-ale lor. Nu e nimic adevărat. Dar poţi să-ţi faci o idee de ura lor. În curând, sunt sigură, o să te vâre şi pe tine în chestiune.

Nu mult după aceasta, feciorul anunţă lui Pascalopol pe domnul Stănică Raţiu. Moşierul făcu o mişcare de plictiseală şi ar fi trimis vorbă că nu e acasă, dacă Stănică, venind strâns îndărătul feciorului, n-ar fi pătruns în odaie înainte ca acesta să fi sfârşit mesajul.

Pascalopol întrebă din ochi pe Stănică asupra rostului vizitei, întinzându-i o cutie mare de ţigări de foi, dar arătându-se mereu preocupat de alte lucruri. Stănică şedea pe marginea scaunului.

—Şi eu şi soţia mea vă păstrăm, începu el, domnule Pascalopol, o recunoştinţă neştearsă

pentru generozitatea cu care ne-aţi ajutat atunci când am pierdut pe scumpul nostru fiu.

De aceea, mi-am zis că, oricât sunt la mijloc legături de rudenie, trebuie să răspund şi eu printr-un gest leal şi să vă atrag atenţia asupra unei primejdii. Mi s-a spus că vă logodiţi cu domnişoara Otilia.

Pascalopol întrerupse cu vioiciune:

— Cine ţi-a spus asta? Domnişoara Otilia?

— Nu. Vedeţi, lumea vorbeşte.

Pascalopol se posomorî din nou.

— Domnişoara Otilia, continuă Stănică, este o fată foarte simpatică, dar ştiţi, educaţia ei a fost fatalmente neglijată. Moş Costache e om bătrân, nu poate s-o supravegheze, n-are interes, în definitiv.

— Pentru ce n-are interes? întrebă serios moşierul.

Stănică îşi pierdu puţin cumpătul.

—Pentru că, cred că ştiţi, poate, Otilia nu e fata lui, e o...

— Domnule Raţiu, observă Pascalopol cu reproş, eşti unom cu cultură, un avocat, nu înţeleg cum poţi vorbi astfel de lucruri. Credeam că vii să-mi spui ceva serios.