— Cumnată, viaţa mea e un lung martiriu!
— Vai, domnule Stănică, un bărbat ca dumneata învinge totul în viaţă.
— Şi totuşi sunt un învins. Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am zece lei. E intolerabil. Voi reda bietei Olimpia libertatea ei.
A “reda libertatea”’ era o formulă ce umplea de mare îngrijorare pe Aglae, care vedea cu groază pe Olimpia întoarsă acasă cu ruşine şi cu un copil. Dar situaţia Olimpiei se ame-lioră pe neaşteptate, şi tot graţie lui Stănică, fără ca acesta să fi avut intenţia expresă.
Stănică veni într-o zi abătut în odaia cu pernele, în care lucra Simion. Aglae, văzându-l pe geam, intrase şi ea.
Fără să spună nimic, Stănică se aşeză pe sofa, îşi desfăcu puţin vesta şi se întinse pe spate cu o mână pe frunte şi una în dreptul inimii.
— Dar ce ai? îl întrebă Aglae, incredulă, în vreme ce Simion, hipocondru, îl privea cu nelinişte.
— Sunt bolnav, sunt grav bolnav, şopti cu întârziere Stănică şi, vârând cu încetineală
mâna în buzunar, scoase o batistă mare, pe care o întinse spre Aglae, fără sa privească.
— Ce e cu batista?
— Mamă, te rog s-o uzi în apă rece, s-o pun la inimă.
— Eşti bolnav de inimă? întrebă speriat Simion, apropiin-du-se.
— Da.
— Şi eu cam sufăr de inimă, mărturisi Simion. Ce simţi?
Aglae se răsti la bătrân, aducând totuşi batista udă lui Stănică:
— Fugi de-acolo cu boala ta de inimă. Iar începi cu prostiile. Dar tu, se adresă ea ipoteticului ginere, de unde până unde, că nu te-am mai auzit?
— Sunt grav bolnav. Doctorii nu-mi dau mult de trăit. Am ascuns boala, ca să nu amărăsc pe Olimpia, să nu-i dezvălui viitorul întunecat. Am fost nobil, dumneavoastră nu m-aţi preţuit. Supărările mi-au agravat boala.
— Te doare? insistă Simion.
— Nu mă doare, am palpitaţiuni înspăimântătoare şi leşinuri. Pune mâna, să vezi!
Şi Stănică luă mâna lui Simion care i se întindea şi o puse în dreptul inimii. Simion crezu a constata o mare anomalie şi zise îngrozit:
— E bolnav. Îi bate, cum îmi bate şi mie câteodată.
— Când n-oi mai fi, urmă Stănică cu glasul stins, vă rog să aveţi grijă de Olimpia, pe care am adorat-o, şi de fiul nostru. Regret că n-am putut prin muncă sa-i las o situaţie clară, ăsta a şi fost motivul pentru care am insistat atâta să-i faceţi Olimpiei foaia dotală... ar fi avut o casă unde să se adăpostească...
Simion tuşi puţin, dar nu se mai irită.
— Aş dori să pot sa mai trăiesc câteva săptămâni, mai adăugă Stănică, spre a-i da un nume.
— Stănică, zise Aglae autoritar, incredulă în fond, dar întrevăzând cu îngrijorare o ipoteză
posibilă a cazului Olimpiei, bolnav-nebolnav, să faci bine să nu mai lungeşti... cununaţi-vă
odată, măcar civil, şi isprăviţi... ne râde lumea... am să vă dau şi eu câte ceva... ai auzit, Simioane, dă-le casa şi nu te mai încăpăţâna.
Simion nu zise nimic, obstinat din fire, nici nu protestă. Stănică făcu gestul de a-şi aduna puterile.
— Îi aduc actul redactat. O semnătură numai, şi restul mă
priveşte pe mine. Totuşi Simion nu se dădu învins cu una, cu două. Stănică venea aproape zilnic şi, din bolnav, devenise un compătimitor al bătrânului, pe care îl întreba serios:
— Dumitale cum îţi mai merge?
Îi adusese chiar nişte pretinse doctorii, din care Simion apucase să ia pe furiş, până ce-i fură aruncate de Aglae. Între patru ochi, Stănică merse şi mai departe.
— Eu înţeleg foarte bine sentimentul dumitale, zise el lui Simion, ca avocat şi ca om, am întâlnit atâtea cazuri. O greşeală de tinereţe a nevestei, pricepi dumneata, o mică
infidelitate, pe care un suflet generos o iartă... se naşte un copil legitim, după acte, dar pe care instinctul de tată îl respinge... Îţi spun dumitale, Olimpia nu-ţi seamănă deloc, nici la temperament... Însă ce sunt eu de vină? In faţa legilor, Olimpia este fata dumitale, şi eu trebuie să-i dau o reparaţie... Un socru ca dumneata, un artist, este pentru mine o mare cinste, un îndemn la lucru, deschizătorul unui ţel în viaţă.
Prin astfel de complicitate insidioasă cu ideile fixe ale lui Simion, Stănică câştigă mai mult decât prin implorări şi declamaţii. Stănică începu să ducă pe Simion prin oraş şi sa-l trateze cu bere prin grădini (bătrânul nu avea mai niciodată bani proprii) şi să-i aducă în casă fel de fel de indivizi, spre a le arăta “galeria de pictură“. Aceste purtări schimbară într-atât opinia lui Simion despre Stănică, încât când Otilia şi Felix porneau la moşia lui Pascalopol, toată lumea în casa Tulea vorbea de cununia Olimpiei ca de un eveniment iminent.
VI
Otilia şi Felix coborâră în gara Ciulniţa, întâmpinaţi cu brişca de Pascalopol, care plecase înaintea lor din Bucureşti spre a pune ordine. Pascolopol era îmbrăcat într-un elegant costum rural-colonial (carâmbi de pânză închişi cu şireturi, costum de doc verde cu multe buzunare sistematice, pălărie de paie largă). Brişca însăşi era un vehicul de lux, uşor ca un caic, şi cei doi cai negri erau aşa de voinici şi de nervoşi, încât trăsura părea mai uşoară decât era într-adevăr. Otilia se repezi la moşier, care îi sărută prelung încheietura mâinii subţiri şi o ridică de subsuori în trăsură. După ce fură aşezaţi câteşitrei pe larga
banchetă din faţă, Otilia stând între Felix şi moşier, care luase hăţurile, trăsura porni cu un huruit lin. Şoseaua era lutoasă, încărcată de un strat gros de colb uscat, şi caii alergau fără greutate. Moşia se afla la vreo cincisprezece kilometri depărtare de Ciulniţa, în direcţia Dunării, departe de linia ferată, fiind cam la jumătatea distanţei dintre Călăraşi şi Feteşti. Caii alergau cu o repeziciune de cursă, ridicând într-un stil decorativ picioarele de dinainte, în vreme ce Pascalopol îi atingea numai uşor cu sfârcul unui bici lucrat cu îngrijire, pe cotorul căruia se zăreau împletituri de piele de marochin, întărite printr-un inel de argint. Un vânt cald, masiv ca o undă marină, sporit şi de alergătura trăsurii, făcea ca pălăria Otiliei să fluture, deşi era ţinută bine cu mâna. Otilia şi-o scoase în cele din urmă
de pe cap şi, trecând un braţ pe sub braţul lui Pascalopol, rămase cu capul gol, aspirând cu nările desfăcute mirosul câmpului. Vântul îi arunca pletele, ţinute într-un pieptene lat, peste urechi, masculi-nizându-i faţa. Câmpia era aşa de plată şi de întinsă, încât nu i se zărea nici o margine. Fâşii enorme de pământ, care fusese lanuri de grâu, erau acum numai nişte întinse mirişti isprăvite spre orizont, din care se ridica un bâzâit formidabil, fără
oprire, de cosaşi, vărsaţi în atâta cantitate pe câmp, încât, la trecerea trăsurii, săreau ca nişte stropi mărunţi de noroi. Otilia prinse unul chiar pe rochia ei, dar, când vru să pună
