— Dumneata, zise Pascalopol lui Felix, după ce te odihneşti, te poţi plimba pe moşie. Dau ordin să-ţi dea o brişcă, dacă vrei, îţi dau chiar un cal cuminte... nu te teme... Îţi dau ş-o călăuză... aci devii numaidecât călăreţ.
Felix mulţumi, rezervându-şi sa se gândească, însă nu putu să nu remarce că Pascalopol îi făcea un program deosebit, izolat de al Otiliei. Asta îl indispuse, fiindcă aici i se părea locul cel mai bun de a se apropia mai mult de Otilia. Pascalopol le recomandă să se odihnească un ceas după-masă, până ce el pune puţin la cale treburile moşiei, şi, luându-i pe amândoi de braţ, îi scoase în coridor. Felix fu condus la odaia lui, dintr-un capăt.
— Acum, zise Pascalopol Otiliei, să te duc şi pe dumneata!
Când însă, puţin mai târziu, Felix arunca ochii pe fereastră, văzu că Otilia, departe de a fi în camera ei, se plimba în fundul livezii care despărţea conacul de pătratul şurilor, la braţ
cu Pascalopol. Acesta părea să râdă foarte voios şi-şi apropia pe cât putea în mers obrazul lui de al fetei. Felix simţi
o mare ciudă. Sentimentul că Otilia este o fiinţă destinată să urmeze foarte de aproape propria lui cale crescuse mult în ultima vreme. Ar fi voit să fie foarte bogat, să fie major, să
ia pe Otilia sub ocrotirea lui şi să-i ofere tot ce-i oferea cu atâta uşurinţă moşierul. Îşi propunea să facă tot ce-l sfătuia Otilia, să ajungă un medic celebru, în sfârşit, orice, dar ilustru. Pe o masă lângă fereastră se aflau o călimară si câteva foi de hârtie, Felix se aşeză şi începu să scrie caligrafic, privind de departe pe Otilia:
“Otilia, Otilia, Tilia, Tili.”
Pe la ora şase toţi se reîntâlniră. Pascalopol îşi reluase ţinuta de moşie, dar cu alt costum, cărămiziu, şi aştepta în pridvor, în vreme ce trăsura era şi ea trasă prin preajmă.
— Vreau să te plimb puţin pe moşie, zise Pascalopol către Otilia, cred că te-ai odihnit de ajuns.
Otilia îşi schimbase şi ea rochia şi nu părea deloc să fi dormit.
— Dar tu, Felix, nu vii cu noi? întrebă oarecum surprinsă.
Felix îşi aminti propunerea izolată a lui Pascalopol din timpul mesei şi făcu un gest de rezistenţă.
— O, zise Pascalopol către Felix, mă iartă, credeam că ai fost singur. Brişca te aştepta.
Desigur că poţi să vii şi dumneata.
Acest “poţi sa vii şi dumneata”, tolerant, jigni puţin pe Felix, căruia totuşi o rezistenţă prea accentuată i se păru nepoliticoasă, ostilă, fără rost în casa unui om străin. Se urcă deci şi
el în brişcă. Caii porniră pe aleea de la intrare, ieşiră pe poartă şi, ocolind livada, se-ndreptară spre celălalt pătrat. Aci se aflau şiruri de grajduri şi coşare de vite, depozite pentru unelte, case pentru argaţi, totul astfel aşezat, încât, la zăvorârea porţii celei mari curtea să rămână închisă. Fiecare grajd se compunea din două componente laterale de zid pentru vite, un şopron central pentru căruţă şi un pod pentru fân acoperit cu ţiglă şi de o înălţime considerabilă. Şopronul se încuia pe dinăuntru cu o poartă. Oamenii puteau ieşi însă spre câmp printr-o uşă pătrată şi cu prag înalt, care se încuia noaptea şi prin care, din cauza micii dimensiuni, nu se putea scoate nimic. În schimb, câmpul nesfârşit era tăiat de uşă ca de rama unui tablou, încât priveliştea avea un aer de artificiu. Otilia vru cu orice chip să se urce într-un pod cu fân, spre veselia sfioasă a ţăranilor. Nimerise scara tare, cu trepte de nuia groasă de alun, care se afla înăuntrul şopronului pentru căruţe, şi se urcă
repede, invitând şi pe ceilalţi:
— Pascalopol, nu vii? Hai, te rog, vino!
Pascalopol se arătă însă puţin contrariat de această invitaţie şi se scuză. Otilia apăruse în fereastra podului şi făcea de acolo semne de delicii.
— Felix, suie-te să vezi ce fân moale!
Moşierul, nemaigăsind alt chip de a fi pe placul Otiliei, făcu semn lui Felix să se urce.
— Vai, ce stoguri se văd pe câmp! Ale cui sunt?
— Ale mele sunt, zise Pascalopol, obidit.
— Să mergem, să mergem! ţipă Otilia şi coborî numaidecât.
Trăsura ieşi din patrulaterul şurilor şi o luă pe câmp, pe un drum indicat de roţile căruţelor.
Între două linii paralele până la o distanţă considerabilă şi depărtate între ele cam cu o sută de metri, se întindea un loc de fânaţ, de pe care iarba fusese cosită, uscată şi adunată în stoguri pe marginea fâneţii. Stogurile aveau forma unor sofale pentru uriaşi şi se aliniau într-o procesiune lungă. Otilia ceru lui Pascalopol sa oprească şi începu să
alerge de la un stog la altul, chibzuind cum sa se urce.
— Pascalopol, imploră ea, hai sa ne urcăm, fă-mi plăcerea asta. Pascalopol, silit să alerge, îşi ştergea sudoarea de pe frunte.
— Domnişoară Otilia, zise el cu o umbra de ironie, la vârsta mea nu mă mai urc pe stoguri.
Să se suie domnul Felix.
Felix, atras de nebunia Otiliei, se urcă într-adevăr pe urmele fetei, care se căţărase cu mâinile şi cu picioarele. Pascalopol aştepta jos, vădit încurcat, în vreme ce Otilia, cu mâna streaşină la ochi, ca un general, făcea de sus observaţiuni:
— Vai, ce de mai sunt!
— Pentru dumnezeu, glumi Pascalopol, n-ai de gând să te urci pe toate stogurile! Otilia nici nu-l auzise, ci continua:
— Ce se vede, Pascalopol, acolo în fund, lucios, unde sunt pomi?
— E un heleşteu!
— Un heleşteu? Auzi, Felix? Un heleşteu! Hai sa mer-gem!
Pascalopol urcă, luând aere de martir, în brişcă, împreună cu ceilalţi doi, şi porniră.
Ieşiseră din raza culturilor, şi acum se vedea ceva surprinzător. Pământul scăpat de strânsoarea vegetaţiei era negricios şi colbos, încât caii intrau cu picioarele în el ca-ntr-un lichid fumegător. O perdea groasă şi scundă de sălcii se rezema în jos pe orizont, şi din
cauza netezimii solului toata întinderea avea înfăţişarea unui smârc, cu deosebirea că
