Plătită anticipat, chiria era, de pildă, patruzeci de lei lunar, poliţa era de optzeci de lei, la întârzieri cu preschimbări se adăuga dobânda. Când tânărul chiriaş se încurca, moş Costache nu devenea brutal. Arunca ochii prin casă, ajuta memoria debitorului şi-i cerea, bunăoară, dacă era student în medicină (pe aceştia îi prefera), tratate de medicină, cursuri, articole de obicei scumpe. Felix îşi aduse aminte fulgerător atunci că moş

Costache se oferise să-i cumpere el, punându-i în cont, anume manuale, ceea ce-l surprinsese ca contrastând cu aparenta lui ignoranţă, şi că chiar îi adusese unul, în perfectă bună stare, cu excepţia unei semnături rase cu un briceag. Colegul îi mai povesti că moş Costache vine des să vadă casa, îi dă târcoale atente, privind-o cu mâinile la spate de pe trotuarul opus, ba urcă scările, ascultând uneori zgomotele din casă, că

instalase, unicul în Bucureşti, un dispozitiv care face ca becul electric, aprins cu comutatorul de jos, să se stingă cam în clipa când chiriaşul ajunge la etaj. Asta, pentru a evita rămânerea peste noapte a unei lămpi aprinse. (Felix se gândi prin contrast la lampa cu petrol din casa lui moş Costache.) De altfel, bătrânul nu făcea nici o observaţie, privea cu ochi paterni pe tinerii care aduceau femei şi le saluta ceremonios pe acestea, dacă

păreau de condiţie bună. Colegul mai adăugă că moş Costache avea obiceiul să încerce de a da restul, la unele sume plătite, în timbre poştale, pe care le ţinea într-un portofoliu gros, legat cu gumilastic, pretextând că n-are mărunţiş. Felix îşi aminti numaidecât de debitul de tutun denunţat de Stănică.

Spre Crăciun, Stănică apăru în casa lui moş Costache cu un individ necunoscut, între două vârste, îmbrăcat în haine prea lungi, ponosite, cu mari mustăţi roşcate căzând peste buze, cu capul ras. Avea înfăţişarea neruşinată, ipocrită a avocaţilor de provincie, siliţi să

facă orice pentru a trăi şi lipsiţi de orice scrupule. Faţa îi era rumenă, înfloritoare, iar ochii, spălăciţi. Întâmplător, se afla şi Pascalopol, fiind spre seară, alături, se-nţelege, de Otilia şi de Felix. Acesta rămase nedumerit când Stănică recomandă pe individul roşu:

— V-am adus un doctor fain, eminent, prieten intim al meu, domnul doctor Vasiliad, cam grecotei el, nu-i vorbă, dar bun doctor, pe mulţi a sculat din pat.

Stănică vorbea familiar, cu pretenţii de umor, însă Pascalopol nu gustă deloc spiritul lui şi lăsă privirea în jos, jenat. Doctorul se aşezase îndrăzneţ pe scaun şi aştepta ca un spe-

cialist chemat într-adins. Felix schimbă câteva ocheade cu Otilia. Vădit, amândoi nu înţelegeau ce voiau cei doi musafiri.

— Papa, întrebă Otilia, eşti bolnav? Tu ai chemat pe dom-nul doctor?

— Nu, nu, nu, se apără Costache, înspăimântat la ideea de a plăti vreo vizită. N-am chemat pe nimeni.

— Ei, frate, preciză Stănică cu aer jignit, domnul doctor nu ia nici un ban, l-am adus eu ca pe un prieten, să-l cunoaşteţi şi dumneavoastră, dar ar fi bine să vă examineze puţin, nu strică, e mai cuminte să chemi doctorul când eşti sănătos. Nu e aşa, Vasiliad, ce zici?

În loc să se arate jenat, ca o cântăreaţă căreia i se cere să cânte la vizite, doctorul răspunse hotărât:

— Se-nţelege, se-nţelege!

— Ce spui, Vasiliad, de verişoara mea Otilia, zise Stănică, arătând spre fată, nu-i aşa că-i straşnică? Vasiliad păru a aproba, dar întrebă

judecătoreşte:

— Sunteţi căsătorită?

— Aş, pufni Stănică, ce căsătorită! Nici n-o sfătuiesc săse căsătorească. Azi, o fată

frumoasă şi inteligentă face carieră strălucită, dacă n-are prejudecăţi. Ce să se mărite?

Cântă admirabil la pian, vorbeşte două limbi străine, i-ar trebui o protecţie mare. Ai văzut Lilly de Georgiades! A luat un premiu la Nisa acum trei ani!

Otilia se-ncruntă de bunăvoinţa trivială a lui Stănică, şi Pascalopol începu să bată nervos cu degetele în masă. Lilly de Georgiades era, alături de Miţa Biciclista, o curtezană de stil mare a Capitalei din acea epocă.

— Examineaz-o pe Otilia, stărui Stănică. E cam nervoasă, debilă.

Otilia opri scurt, cu un gest ironic, pe doctor, care se mişcase spre ea.

— Mersi! Nu sunt bolnavă, sunteţi prea gentil!

— Nu ştii, Otilio, declamă Stănică, ce ureche fină are doctorul! Minunată! Dacă-l aduceam la vreme la îngeraşul meu, azi ar fi trăit. Să ştii ce te aşteaptă, să previi, ăsta e rostul medicinei! Moş Costache, te rog eu (Stănică făcu din mâini semnul rugăminţii), am văzut că tuşeşti, ai să-mi mulţumeşti.

Vasiliad se ridicase, îndreptându-se spre Costache, care implora pe ceilalţi din ochi să-l salveze, în vreme ce Stănică, spre a-i zădărnici rezistenţa, îi şi trăsese haina.

— Găsesc că nu e potrivit, protestă Otilia cu oarecare iritare, să-l examinaţi pe tata, fără

rost, să-i mai vârâţi în cap cine ştie ce idei.

Stănică izbutise sa tragă şi vesta şi se făcu că n-aude pe Otilia.

— Ai să-mi mulţumeşti, nu altceva! asigură el pe moş

Costache. Ureche minunată. Doctorul Vasiliad comandă profesional bătrânului:

— Scoateţi-vă şi cămaşa!

Acesta, intimidat, se execută, aruncând o uitătură vrednică de milă către ceilalţi, care nu se putură abţine de a nu zâmbi.

— Câţi ani aveţi? întrebă doctorul, imperios. Moş Cos-tache se fâstâci. Era învederat că

nu-i plăcea să-şi spună vârsta.

— Şaizeci şi şapte, şaizeci şi cinci... nu ştiu!

— Hm! făcu doctorul, în timp ce Stănică se-nvârtea, frecându-şi mâinile, în prada unei

vizibile satisfacţii. Aţi suferit de vreo maladie infecţioasă intimă, soţia dumitale a făcut avorturi?

Moş Costache se-ngălbeni, iar Pascalopol interveni:

— Domnule doctor, eu cred că la o consultaţie de amuzament nu e nevoie de întrebări nepotrivite, când sunt de faţă şi domnişoare.

—De ce, de ce? sări ţanţoş Stănică, domnul doctor trebuie să ştie tot!

Doctorul nechemat aşeză pe bolnavul fără voie pe un scaun, îi ciocni genunchii, aşezaţi unul peste altul, spre a le controla reflexele, încercă cu un ac de gămălie sensibilitatea epidermei, privi pe Costache în pupilele ochilor, cu ajutorul unei lumânări apropiate brusc, îl puse să scoată limba afară şi s-o ţină dreaptă, îl chestionă apoi într-un mod straniu: cât face 15 Ş18, în ce an se află, cine este rege. Moş Costache, aşa de supus prin firea lui, se cam supără:

— Crezi c-am ajuns în dddoaga copilăriei?

— De câtă vreme aveţi această dificultate la vorbire? întrebă doctorul, privind cu înţeles spre Stănică.

Iritat de îndrăzneala lui Vasiliad, moş Costache se bâlbâi şi mai rău:

— Uuunde vvvezi dum... dumneata că am dificultăţi?

— Aşa vorbeşte dumnealui totdeauna! asigură Stănică.

Felix, deşi la începutul studiilor, din scurta lui experienţă prin contactul cu colegii, prin lectura din proprie iniţiativă a unei patologii generale, înţelese că Vasiliad umbla să descopere la moş Costache o atingere a sistemului nervos, vreo infecţie localizată. Din felul cum examina doctorul, nu i se păru că are de-a face cu un practician bun.

— Domnule doctor, zise el, ceea ce bănuiţi dumneavoastră, examinând reflexele, nu poate exista în nici un caz în această casă.

— Dumneata ai noţiuni de medicină? întrebă Vasiliad, ostil.