— Depinde de cum vedeţi chestiunea. E foarte serios. Otilia e tânără, neexperimentată, azi se întâlneşte c-un tânăr, mâine cu altul, o fată greşeşte uşor. În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaţiuni... Cumnata mea Aurica a văzut lucruri decisive, dar, ca domnişoară, s-a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu hotărârea să
vă scutesc de o decepţie. Înţelegeţi, un om mai în vârstă, chiar bogat, nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani.
Pascalopol lovea nervos în birou cu coada unui cuţit de tăiat hârtie.
— În definitiv, cu ce scop îmi spui toate astea? întrebă el, ridicându-se.
— Dar... ca să vă servesc, din recunoştinţă, până nu e prea târziu.
— Îţi mulţumesc, zise scurt Pascalopol, acum sunt ocupat.
Şi trecu în altă cameră, încuind uşa după sine. Stănică mai rămase puţin pe scaun, examinând suprafaţa biroului. Luă în mâini o carte de vizită, o hârtie scrisă la maşină, un plic cu antet, le examină şi le puse la loc, apoi scoase din cutie două ţigări de foi şi se ridică. La uşă se opri, şi, răzgândindu-se, se întoarse şi mai luă încă două ţigări.
Pascalopol, întors de la moşie, îşi reluase de mult obiceiurile şi, fără a-şi exagera primejdiile din partea lui Felix, venea aproape în fiecare zi la moş Costache. În seara aceasta nu veni. Pe faţa Otiliei, Felix citi o umbră de preocupare. A doua zi, Otilia ieşi în oraş. Întors de la Universitate, Felix o găsi stând turceşte pe sofaua ei, cu genunchii strânşi în braţe şi cu bărbia rezemată pe genunchi.
— Sunt foarte plictisită! Aş vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că eşti liber! Aş
vrea să fiu băiat.
— Nu vrei să-mi spui ce ai? o întrebă Felix, blând.
— Nimicuri, nişte mizerii, de ce să le mai ştii şi tu. Atâta îţi spun, că vreau să plec de aici. Felix se îngrijoră din nou.
— Unde vrei să pleci?
— Oriunde. Şi cu tine aş pleca.
— Otilia, se exaltă Felix, fac pentru tine tot ce-mi spui. Ştii că am oarecare venit, o casă, vei fi... sora mea, dacă vrei aşa.
Otilia începu să zâmbească şi mângâie matern şi cu vârful degetelor subţiri obrazul lui Felix.
— Sunt o nebună, Felix, nu trebuie să te iei după mine. Tu nu eşti încă major, deşi papa ne-ar da voie să facem orice năzbâtii, să ne aşezăm şi-n lună. Însă ar vorbi lumea pe seama ta. Tu trebuie să fii liber, să munceşti. Altfel, îţi ratezi cariera. Am să-l rog pe papa să se mute de aici.
Otilia se ţinu de cuvânt şi, copleşind pe moş Costache cu mângâieri, începu să-l roage:
— Papa, să ne mutăm de aici, te rog, ai unde. Felix e prea departe de Universitate, şi ar avea nevoie de o cameră mai bună, să-şi primească colegii. Şi eu mă duc greu la Conservator. Ai casa din strada Ştirbey Vodă. Doar Felix plăteşte.
Gâdilat de braţele Otiliei, moş Costache rezista moale, cu vocea lui răguşită.
— Are să fie cam greu, pierd un venit...
— Papa, te rog, hai să ne mutăm.
Moş Costache spuse Aglaei noua hotărâre. De altfel, îşi făcuse socoteala că ar putea să
închirieze casa din Antim mai scump decât cealaltă.
— Cine ţi-a dat ideea asta? se răsti aceasta.
Luat repede, Costache mărturisi:
— Otilia. E departe de Conservator.
— E departe de bărbaţi, îl parodie Aglae. N-ai să laşi casă bună, bătrânească, pe mâini străine. Atât îţi spun!
Moş Costache nu îndrăzni să scoată nici un cuvânt şi, când Otilia îl îndemnă din nou să se mute, căută să iasă din încurcătură cu un:
— Să vedem! Să ne mai gândim. Nu e nici un zor!
Ostilitatea Aglaei se îndreptă încet dar sigur şi în direcţia lui Felix, aşa cum prevăzuse Otilia. Tânărul o constată în mici lucruri, în aparenţă neînsemnate. Întâi nu mai fu rugat să
pregătească pe Titi pentru corigenţă, fiind înlocuit cu Stănică, a cărui pedagogie gălăgioasă, plină de invective împotriva şcolii se dovedi mai pe placul lui Titi. Apoi văzu că
Aglae avea un chip special de a-şi arăta invidia într-o privinţă oarecare, şi anume, tăgăduind cu autoritate că ceva se întâmplase sau se va întâmpla.
— Ce faci, zisese ea lui Felix, cu un dispreţ intenţionat, prefăcându-se că uitase planurile acestuia, nu-ţi cauţi o slujbă? Ca orfan, găseşti mai uşor. Să ai şi dumneata un mic rost în viaţă.
— Urmez Facultatea de medicină, vesti Felix jignit.
Aglae afectă a nu-l lua în serios:
— Aş, facultatea, asta e pentru băieţi de bani gata. Îţi găseşte el, Costache, vreun rost pe undeva.
Felix se temu ca Aglae să nu înrâurească pe moş Costache şi ca acesta să nu fie cumva în stare să-l împiedice, măcar nedându-i cele trebuitoare. Dar moş Costache, ca de obicei, nu numai nu-l stânjeni, ci părea mândru de împrejurarea asta, şi, mai târziu, primi pe colegii tânărului cu mimica lui particulară, însă cu o desăvârşită îngăduinţă. Numai când Felix avu trebuinţă de bani pentru înscriere, moş Costache se fâstâci, întrebă dacă nu se poate mai târziu, sfătui pe tânăr să ia din altă parte, că găseşte el pe urmă. Cum Felix nu avea nici un “altă parte”, înfăţişă cazul Otiliei, care făcu ceea ce făcuse şi altă dată.
Pretinse a avea ea o metodă sigură, merse prin oraş şi aduse bani, cu sfatul de a nu pomeni nimic nimănui. Felix deveni, bănuitor. Titi se înscrisese mai departe la liceu, după
ce dăduse corigenţa, şi frecventa cursurile îmbrăcat în uniformă ca un ofiţer. Şi el începuse a-l irita pe Felix cu această convingere nestrămutată că Felix nu va urma mai departe studiile.
