adevăratul heleşteu era mai întunecos şi lucios. Smocurile rare de buruieni înfipte ca nişte gheare întoarse în sus semănau cu ierburile din iconografia bizantină. Şi, ca şi acolo, un soare uriaş de aramă se lăsa înroşit pe zare.
Priveliştea era sinistră şi grandioasă. În apropierea heleşteului, pământul începu să se înnoroieze şi să se crape în câteva mici râpe. Apa se întindea neagră, liniştită, sprijinin-du-se în fund pe un pâlc de sălcii şi, la margini, pe păpuriş tăiat asemeni unei perii. O bună
parte din suprafaţa apei era presărată cu cotoare retezate de trestii şi chiar cu trunchiuri de copaci, de unde se vedea că apa se întinsese cu mult peste albia ei veche. Părea că
aici fusese o staţiune preistorică pe palafite, din care nu mai rămăsese decât pilonii. O
spumă groasă, băloasă ruina toată faţa apei verzi, şi un miros pătrunzător de lintiţă
umplea aerul. Dinspre sălcii, câteva bivoliţe şi vaci înaintau până la pântece în apă, supravegheate de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget răsună prelung din depărtare, şi din băltoacă îi răspunse, cu tonuri scurte de flaut, broaştele. Era o apă
mocnită, smârcoasă, cum apare uneori în visele grele în care adormitul se cufundă mereu în nămoluri universale şi nu scapă de ele decât zburând pe deasupra. Un om venea de undeva, de-a lungul bălţii, cu o coasă pe umăr. Umbros, deşirat, cu faţa suptă, împăroşată
şi ceroasă, părea însăşi moartea. Otilia voia să guste şi aici senzaţiile apei şi se pregătea, spre spaima lui Pascalopol, să-şi scoată ciorapii, când un om călare se îndreptă spre grupul celor trei, ridicând furtuni de praf.
— Ce s-a-ntâmplat, Ciucene?
— Au venit domnii de la societatea pentru asigurări şi vă aşteaptă!
— Ah, făcu Pascalopol agasat, tocmai acum! După o scurtă chibzuire, moşierul lăsă pe cei doi în paza omului si, încălecând pe calul acestuia, porni în trap spre curte.
Otilia nu-şi părăsi gândul dintâi şi, scoţându-şi ciorapii, intră în apă cu picioarele ei subţiri.
— Îmi place Pascalopol, zise ea ca pentru sine, în lume e un om încântător, dar nu vrea să
se urce în şură.
Otilia îşi ridicase rochia până la genunchi şi înainta pe latura cea mai dulce a heleşteului, îndemnând şi pe Felix cu atâta insistenţă, încât acesta îi făcu pe plac şi, descălţându-se, intră şi el în apă. Omul de lângă brişcă le semnala zâmbind locurile neprimejdioase.
— Când e cald tare, zise el, şi nu e tulbure, apoi vine lumea şi se scaldă.
Otilia făcu un astfel de gest, că Felix se sperie că avea de gând să se dezbrace spre a se scălda. Era însă prea târziu, se întunecase de-a binelea şi trebuiră să se-ntoarcă, lăsând în urma lor corul de flaute acvatice.
Masa de seară decurse într-o atmosferă apăsată, fiindcă luau parte la ea trei indivizi necunoscuţi, cu care moşierul avea treburi în vederea asigurării de incendiu şi inundaţii a unor magazii cu cereale, deşi dorinţa lui vădită era de a sta de vorbă în toată tihna cu Otilia. Indivizii întrebau şi vorbeau numai în legătură cu afacerile lor. După-masă, Pascalopol, scuzându-se cu o privire plină de înţeles, intră cu cei trei indivizi în cancelarie, unde se iscă o discuţie de specialitate, încordată.
— Felix, zise Otilia tânărului, luându-l de braţ, hai să mergem la stoguri.
Şi, fără a mai aştepta răspuns, făcând numai un semn lui Pascalopol din pragul cancelariei, trase de mână pe Felix spre ieşire. Livada prin care trecură în înecată în întuneric ca un cimitir, câmpul însă era luminat de lună, şi, când scăpară de împrejmuirea şurilor, clăile de fân apărură ca nişte mari monumente funerare. Otilia, nerăbdătoare, o
luase înainte, şi Felix auzi numaidecât o fâşâitură de fânuri uscate, urmată de strigătul:
“Aici, aici”. Capul fetei apăru pe o claie, aureolat de lună. Felix şi Otilia se culcară pe spate cu mâinile sub cap şi priviră cerul. Se auzeau numai lătrături de câini, unele apropiate, altele pierdute în depărtări, şi ţârâitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la început decât un scârţâit confuz, apoi începea să desfacă ţârâiturile în infinitele lor componente, distingând semnale şi răspunsuri, întreruperi, tonuri felurite. Un glas părea că răsare chiar în apropierea urechii, altul răspundea înăbuşit din centrul pământului. Ţârâitura curgea cu monotonia tictacului unui ceas, neobservată prin obişnuinţă, huruitoare prin prea multă
atenţie. Ca printr-o ocultă corespondenţă, pulberea de stele de pe cer îşi schimba ţesătura mereu, aşa cum şi-o schimbă o spumă fină de săpun care se topeşte. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau, şi mişcarea continua mereu, ca o fierbere. Lipsiţi de viziunea pământului, cei doi se simţeau plutind în aer ca pe o navă. Sufletul lui Felix se umplu de o linişte sfântă, de un sentiment de totală desfacere de pământ. În această
navigaţie aeriană luase însă şi pe Otilia. Fata contempla alături cerul şi, fiindcă tăcea îndelung, Felix crezu că adormise. Deodată, căutându-i mâna, Otilia zise:
— Ce-ai zice dacă am cădea deodată în cer? Nu ne-am mai opri.
Felix înţelese punctul de vedere al Otiliei. Cum şedeau pe spate, aveau senzaţia că sunt aplecaţi spre concavitatea cerului.
— Atunci Pascalopol, continuă Otilia gândul ei, ar rămâne pierdut în urma noastră.
— Nu mi-ar părea rău, zise Felix, deşi, recunosc că e unom foarte de treabă.
— Nu-l poţi suferi? Dar n-ai motiv pentru asta. Bietul Pascalopol, el e aşa de modest!
— Crezi? Am impresia că e indispus. Încep să mă căiesc că am venit.
— Ti s-a părut că e indispus? Nu-mi vine să cred. De altfel am să-l descos eu. În orice caz te asigur că nu din pricina ta, fiindcă te stimează, şi-apoi tu...
Felix înţelese: “...şi-apoi tu nu reprezinţi nici o primejdie”.
— Otilia, îşi luă inima-n dinţi Felix, îmi pare bine, dar, într-un fel, şi rău că am venit şi aici, şi la voi!
—De ce? întrebă simplu Otilia, fără să se-ntoarcă, cu ochii mereu la cer.
— Fiindcă... fiindcă m-am obişnuit cu tine, şi încep că mă tem că voi rămâne iarăşi singur.
— Ţi-e frică să nu fug cu Pascalopol? Ipoteza aceasta n-ar fi cu totul exclusă. Pascalopol e un om care merită o astfel de bucurie, însă nu vreau sa-l părăsesc pe papa, şi prin urmare nu te las nici pe tine.
— Dacă n-ar fi moş Costache, ai fugi, va să zică! O fată ca tine poate să iubească un om cu mult mai în etate?
— Nu m-am întrebat serios asta, dar înţeleg ce vrei sa spui. Însă ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau sa fiu liberă!
Felix ar fi voit să spună: “Eu!” însă nu îndrăzni.
— Aş voi odată să-ţi vorbesc multe, se mulţumi el să zică, dacă vei putea să m-asculţi.
