Acestea fiind spuse faţă de toţi, Otilia făcu cu ochiul lui Felix. Aglae o observase.

— Şi dacă mi-o ajuta Dumnezeu, adăugă ea înţepat, am să-l însor şi să-l aşez la casa lui, ca să nu cadă pe mâinile unei dezmăţate.

Ironia soartei făcu ca tocmai “dezmăţata” să deştepte instinctele erotice ale lui Titi. De la o vreme, acesta venea din ce în ce mai des în casa lui Giurgiuveanu, căutând în chip învederat pe Otilia. Lipsit de elocuţiune şi de idei, el se aşeza în apropierea fetei şi zâmbea tăcut, căutând cu dificultate un prilej de convorbire. Totuşi, aceste vizite dese erau surprin-zătoare din partea lui Titi, care nu ar fi mers singur în casa cuiva, sub nici un chip. Titi se lăsa îmbrăcat după gustul Aglaei, se mişca după ordinele ei şi refuza să facă altceva, pe dată ce citea negaţiunea în ochii ei. Acum Titi părea nervos şi-şi înghiţea, când vroia să

vorbească, prea des, saliva.

— Ce faci? întrebă el deodată, aşezându-se lângă Otilia.

— Tu nu vezi? cos, răspunse Otilia, fără să-şi ridice capul, ca unui copil mic.

Câteodată Titi şedea aşa de mult, rumegând o intenţie obscură şi urmărind toate gesturile acesteia, încât Otilia se agasa şi se ridica să plece în odaia ei. Titi o urmărea docil şi acolo şi se posta în pragul uşii.

— Titi, tu n-ai nici o ocupaţie?

— Nu! răspundea naiv Titi, urmărindu-şi gândul neexprimat.

Un instinct de fată însă făcea pe Otilia ca faţă de Titi să-şi supravegheze gesturile ei, aşa libere şi de nepăsătoare, de obicei. Titi începuse să fie congestionat la faţă, distrat, şi Aglae, bănuind pricina, îl îndemna să plece de acasă. Stând pe bancă chiar alături de Otilia, fiind de faţă şi Felix şi vorbind cu toţii despre colegele lor, Titi, râzând chinuit, apucă

stângaci braţul gol al Otiliei.

— Dar stai frumos, Titi, ce ai? se irită aceasta şi privi semnificativ în ochii lui Felix.

Titi puse lui Felix, între patru ochi, o întrebare care-i sui acestuia tot sângele la cap:

— Ascultă... tu eşti bine cu Otilia... spune drept... se pretează?

— Cum poţi jigni pe Otilia, se indignă Felix, presupunând asemenea lucruri? Otilia e o fată

cuminte. Titi mestecă saliva, preocupat şi incredul:

— Mama spune că a văzut-o cu mulţi.

— Nu e adevărat, nu e adevărat! negă Felix aprins. Într-o zi însă, Titi, după o lungă şedere nemotivată în

apropierea Otiliei, care citea, îndrăzni un gest oarecare de concupiscenţă, care irită pe fată.

— Eşti nebun, Titi, ţipă ea, pleacă de aici!

Ţipătul ei fu auzit indirect de Aglae, care se mânie foc, însă nu pe Titi, ci pe Otilia. Ea îşi vărsă toată ciuda faţă de moş Costache, fiind sigură că Otilia o auzea dintr-o odaie alăturată:

— Nici n-a pus mâna băiatul pe ea. Şi dacă ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Să

trăiască discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele.

Otilia apăru pe uşă cu coama mânioasă, cu ochii încărcaţi de fulgere.

— Papa!, strigă ea, ori plec pentru totdeauna din casa asta, ori tanti Aglae nu mai calcă pe aici.

Moş Costache holbă ochii, şi aşa prea holbaţi, şi deschise braţele ca un om ce stă să se-

nece, privind cu teroare şi implorare când pe unul, când pe altul. Aglae făcu o strâmbătură

de sfidare, dar nu îndrăzni să mai vorbească, uimită de neaşteptata reacţiune. Costache, după ce aşteptă în zadar ca cele două părţi să se potolească, spre a-i cruţa trebuinţa de a lua o atitudine, îşi dădu seama de tăria mâniei Otiliei, care aştepta inflexibilă.

— Nu-nu-nu... trebuie... să-să-să... spuneţi vorbe grele, se bâlbâi el către Aglae, la plural, spre a atenua prin echivoc reproşul.

Aglae ieşi, trântind uşa. Otilia merse către moş Costache, îl îmbrăţişă tristă, dar fără să

plângă, şi, lăsându-şi capul pe umărul lui, spuse alintându-se:

— Papa, de ce laşi tu să mă batjocorească, ştii bine că nu le-am făcut nimic?

Moş Costache, în loc de orice răspuns, o strânse uşor în braţe.

Acum tanti Aglae nu mai venea în casa lui moş Costache, spre întristarea acestuia şi bucuria Otiliei. În schimb, atât Costache, cât şi Aglae, ca să poată păstra comunicarea între ei, unul, din laşitate, cealaltă, din interes, se foloseau de Felix, care începu să fie, fără voia lui, un agent de legătură. În acelaşi timp, Stănică făcea cu ochii lui ceea ce ar fi voit sa facă Aglae. Se-ntâmplă ca o dată Stănică să-l găsească în casă, în odaia lui, numai pe Felix, care citea un curs de anatomie. Venise tiptil, trecând prin toate odăile fără

să trântească uşile, aşa încât Felix fu speriat când auzi înapoia lui un glas bărbătesc.

Stănică începu să se plimbe prin ca-meră, examinând cu atenţie toate lucrurile şi vorbind cu o bonomie intenţionată, ce presupunea complicităţi din partea lui Felix.

— Va să zică, aici stai... nu e rău (Stănică înfipse mâna în saltea, privi fugitiv în dulapul de haine), are mobile moş Costache... Nu ştii cât îţi reţine pentru pensiune? Te pomeneşti că

nu ştii nici ce venit ai! Să ştii că am să mă interesez, aflu eu prin oamenii mei, moşu e pezevenghi (Stănică ieşi în geamlâc, continuând vorbirea şi mai tare, şi deschise uşa de la odaia Otiliei), e bogat putred, dar se ascunde, nici nu poţi şti bine ce are şi ce n-are. Aici şade Otilia! Frumos! Frumos! Nostimă fată, Otilia (Stănică făcu cu ochiul lui Felix), are temperament, ştie Pascalopol după ce umblă, stai alături de ea, las’ că-i bine, şi eu, când eram, student, şedeam la gazdă pe aceeaşi sală cu o fată delicioasă, eh, ce fată, să te fereşti însă de Otilia, e şireată, fă-ţi interesele şi atât, nu te cola, las’, că nu eşti dumneata prost, nu te văz eu? (Stănică făcu iar cu ochiul lui Felix, căruia îi ardeau obrajii de ciudă.) Dar ce are Otilia aici? (Stănică îi scotocea acum prin sertare.) Ce de inele, ce de cercei, batiste fine, fleacuri scumpe, Pascalopol să trăiască... Cu Otilia, dacă ai bani, bine, dacă

nu, te plantează. (Stănică începu să coboare scările, condus strâns de Felix, care se temea să nu ia ceva din casă; ajunşi în odaia cu masa de joc, începu din nou să

scotocească, întoarse tablourile pe dos, cercetă căptuşeala de lemn a oglinzii, aruncă

ochii în toate părţile, în sfârşit ridică capacul cheselei cu tutun şi începu să miroasă.) Are tutun bun moşu, şi ştii de unde, nici nu-ţi trece prin gând, are debit de tutun, pe care îl exploatează prin alţii, tot Pascalopol i-a făcut rost de brevet, câştigă grozav, fiind în centru.

(Stănică vârî mâna adânc în chesea şi-şi umplu buzunarul cu tutun.) Uite, oameni ca ăştia lasă succesiuni încurcate, ţi-o spun eu, ca avocat, nu fac testament, sau fac unul neştiut de nimeni, în favoarea câte unui şiret. Otilia ce treabă are? Noi, familia, dacă am fi mai energici, am putea lua măsuri, ştii, sunt destule, debilitate mintală etcetera, etcetera, dar moşul e pezevenghi, îl învaţă Otilia şi-l ajută Pascalopol. Ascultă, spune drept, în fond e în interesul dumitale, eu pot să-ţi fiu de mare folos în carieră (am să-ţi recomand o fată faină, unică), n-ai auzit pe moş Costache vorbind de testament, de adopţiune, de lucruri de astea, în sfârşit? E discret moş Costache, dar dumneata trage cu urechea, mai ales când

vine Pascalopol. Mai treci pe la noi, întreba Aurica de dumneata!

Din această pălăvrăgeală a lui Stănică, Felix fu nevoit să constate că unele lucruri nu erau lipsite de adevăr. Mergea pe stradă cu un coleg de facultate, când deodată acesta îl trase repede de braţ.

— Vino-ncoace, să ne ascundem colo în gang. Trece în colţ proprietarul meu, căruia nu i-am plătit chiria pe luna asta.

Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe porţiunea dinspre Cotroceni. Felix aruncă ochii şi zări pe moş Costache, care o lua în direcţia Căii Plevnei. Întrebă mirat:

— Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Cos-tache Giurgiuveanu.

— Nu mai spune! Chiar aşa-l cheamă.

Colegul îl informă că şedea într-o casă de raport cu câteva caturi, foarte modernă, însă cu apartamente mici, pe care proprietarul le închiria la studenţi, la intelectuali tineri în concubinaj, scoţând astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, în schimb se acoperea printr-o poliţă scadentă la data exigibilităţii ei. În caz de neplată, preschimba poliţa sporin-du-i cifra, sau o protesta, dând afară pe chiriaş. În genere însă îngăduia pe toţi cu multă

bonomie, fiindcă prin sistemul poliţelor şi al întârzierilor, chiria, mică în teorie, se dubla.