luase înainte, şi Felix auzi numaidecât o fâşâitură de fânuri uscate, urmată de strigătul:

“Aici, aici”. Capul fetei apăru pe o claie, aureolat de lună. Felix şi Otilia se culcară pe spate cu mâinile sub cap şi priviră cerul. Se auzeau numai lătrături de câini, unele apropiate, altele pierdute în depărtări, şi ţârâitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la început decât un scârţâit confuz, apoi începea să desfacă ţârâiturile în infinitele lor componente, distingând semnale şi răspunsuri, întreruperi, tonuri felurite. Un glas părea că răsare chiar în apropierea urechii, altul răspundea înăbuşit din centrul pământului. Ţârâitura curgea cu monotonia tictacului unui ceas, neobservată prin obişnuinţă, huruitoare prin prea multă

atenţie. Ca printr-o ocultă corespondenţă, pulberea de stele de pe cer îşi schimba ţesătura mereu, aşa cum şi-o schimbă o spumă fină de săpun care se topeşte. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau, şi mişcarea continua mereu, ca o fierbere. Lipsiţi de viziunea pământului, cei doi se simţeau plutind în aer ca pe o navă. Sufletul lui Felix se umplu de o linişte sfântă, de un sentiment de totală desfacere de pământ. În această

navigaţie aeriană luase însă şi pe Otilia. Fata contempla alături cerul şi, fiindcă tăcea îndelung, Felix crezu că adormise. Deodată, căutându-i mâna, Otilia zise:

— Ce-ai zice dacă am cădea deodată în cer? Nu ne-am mai opri.

Felix înţelese punctul de vedere al Otiliei. Cum şedeau pe spate, aveau senzaţia că sunt aplecaţi spre concavitatea cerului.

— Atunci Pascalopol, continuă Otilia gândul ei, ar rămâne pierdut în urma noastră.

— Nu mi-ar părea rău, zise Felix, deşi, recunosc că e unom foarte de treabă.

— Nu-l poţi suferi? Dar n-ai motiv pentru asta. Bietul Pascalopol, el e aşa de modest!

— Crezi? Am impresia că e indispus. Încep să mă căiesc că am venit.

— Ti s-a părut că e indispus? Nu-mi vine să cred. De altfel am să-l descos eu. În orice caz te asigur că nu din pricina ta, fiindcă te stimează, şi-apoi tu...

Felix înţelese: “...şi-apoi tu nu reprezinţi nici o primejdie”.

— Otilia, îşi luă inima-n dinţi Felix, îmi pare bine, dar, într-un fel, şi rău că am venit şi aici, şi la voi!

—De ce? întrebă simplu Otilia, fără să se-ntoarcă, cu ochii mereu la cer.

— Fiindcă... fiindcă m-am obişnuit cu tine, şi încep că mă tem că voi rămâne iarăşi singur.

— Ţi-e frică să nu fug cu Pascalopol? Ipoteza aceasta n-ar fi cu totul exclusă. Pascalopol e un om care merită o astfel de bucurie, însă nu vreau sa-l părăsesc pe papa, şi prin urmare nu te las nici pe tine.

— Dacă n-ar fi moş Costache, ai fugi, va să zică! O fată ca tine poate să iubească un om cu mult mai în etate?

— Nu m-am întrebat serios asta, dar înţeleg ce vrei sa spui. Însă ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau sa fiu liberă!

Felix ar fi voit să spună: “Eu!” însă nu îndrăzni.

— Aş voi odată să-ţi vorbesc multe, se mulţumi el să zică, dacă vei putea să m-asculţi.

— Te voi asculta! răspunse la fel de simplu Otilia, care în tot acest timp îşi ţinuse mâna pe mâna lui.

Un câine începu să latre violent, apropiindu-se, şi un glas bărbătesc se auzi strigând în noapte: “Hei, domnişorilor, acolo sunteţi?” Felix şi Otilia se dădură jos şi, răspunzând la apel, se-ndreptară aproape alergând spre curte. Când se arătară, ţinându-se de mână, în faţa pridvorului, Pascalopol şedea gânditor la o măsuţă. Părea trist.

— V-am aşteptat la cafea, zise el, poftiţi! Eu, la moşie, nu prea pot fi un tovarăş agreabil pentru nişte oameni tineri!

Otilia sări pe marginea scaunului lui Pascalopol şi începu să îndrepte gulerul acestuia.

— De ce spui astfel de lucruri? Am plecat numai puţin, ca să poţi vorbi în tihnă. Nu te preocupa de noi.

Pascalopol luă mâna Otiliei şi o sărută.

Totuşi, zile întregi Pascalopol fu absorbit de treburile moşiei, şi cei doi invitaţi rămaseră de capul lor. După vreo două săptămâni, moşierul fu chiar silit să plece la Bucureşti pentru două zile. În timpul acesta, Otilia, urmată orbeşte de Felix, născocea tot soiul de distracţii, izbutind să capete colaborarea binevoitoare a oamenilor de la curte. De o cracă groasă orizontală a unui nuc bătrân legase un leagăn în care se dădea în picioare, fluturându-şi fusta şi părul. Intra în toate şurile şi dormea în fin. Nu se lăsase până ce nu se scăldase în heleşteu, gonind pe Felix ceva mai departe. Dar petrecerea de predilecţie o constituia un soi de cavalcadă specială. Argatul de la grajduri le dăduse doi cai mai ciolănoşi, pentru tracţiune grea, un fel de cai normanzi mai zvelţi, care se lăsau încălecaţi cu blândeţe şi fără şea, ducând pe călăreţi încet, la o simplă

bătaie cu palma pe spinarea lor. Cei doi, supravegheaţi la început de argat, se dedaseră

binişor la acest sport şi colindau singuri moşia. Însă Otiliei îi venise alt gust: să se urce chiar pe calul lui Felix. Calul, masiv, suportă fără obiecţie îndoita greutate, şi astfel oamenii văzură, crucindu-se, noua arătare, un cal purtând în spinare un bărbat şi o fată, care stătea în faţă, lângă coamă, băieţeşte, cu fluierele picioarelor scăpate de sub rochie. Otilia găsea că acesta e sportul cel mai chic.

— Simt nevoia, îi mărturisi într-o astfel de cavalcadă Felix, după atâta singurătate, să

iubesc pe cineva, să am o tovarăşă... nedespărţită.

— Felix, îi răspunse Otilia, eşti încă prea tânăr. Tu nu trebuie să te gândeşti la iubire, înainte de a-ţi face o carieră strălucită. Iubirea, măsură ea vorba, e un cuvânt mare, dar apoi vezi că singură n-ajunge. Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol, cum l-aş iubi!

— Pascalopol e şi bogat, observă fără nici o intenţie iro-nică Felix.

— O, nu pentru, asta, protestă Otilia, însă e adevărat cănumai un bogat ca el poate să fie generos şi gata de-a face unei femei orice capricii. Eu am un temperament nefericit: mă

plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.

— Va să zică, cugetă tare Felix, ca să fiu iubit, va trebui neapărat să devin bogat?

— Poate că da, însă nu-i de ajuns. Papa, să ştii, e foartebogat, şi-l iubesc mult, însă nu poate sa facă fericit pe nimeni. Mama a murit de supărare.

Pascalopol aduse de la Bucureşti ştiri neprevăzute. Stănică se căsătorise de două

săptămâni, adică numaidecât după plecarea Otiliei. Toate formalităţile le avea de mult îndeplinite, amânase doar sistematic solemnitatea, pentru a constrânge pe Simion să-i acorde zestrea cerută. Lucrul se putuse deci face repede şi într-un “cerc intim”. Dar pe dată ce formalitatea civilă fu îndeplinită (aceea religioasă fu respinsă ca prejudecată

învechită), Stănică şi Olimpia se năpustiră asupra casei căpătate drept dotă şi vrură să

intre în stăpânirea ei numaidecât. Casa era însă închiriată, şi, cu drept cuvânt, chiriaşul nu consimţise să se mute înainte de Sfântul Dumitru. Stănică devenise agresiv, îl ameninţă, îi găsi viţii de executare a contractului, îi trimise somaţii în numele Aglaei, care, plictisită, se-nvoi cu chiriaşul, plătindu-i o despăgubire, şi acesta, în sfârşit, permise familiei Raţiu să

pună stăpânire pe proprietăţile ei. Cei doi n-aveau însă nici o mobilă. Olimpia de o parte şi

Stănică pe de alta începură să jefuiască amabil pe Aglae, Simion şi Aurica, linguşindu-i şi sâcâindu-i. Stănică pretinse că nu poate înţelege un cămin fără un document cât de neînsemnat că era ginerele unui artist aşa de mare ca Simion. Îi “smulse” câteva tablouri, pe care apoi le aruncă în pod, cerând însă cele trebuitoare mobilării unei săli vrednice de aceste comori. Aglae le dădu tot ce putu. Soţii Raţiu, nepăsători acum de posibilele reacţiuni ale lui Simion, veneau cu îndrăzneală, aproape în fiecare zi, şi se invitau la masă.

În astfel de împrejurări, copilul, numai de două luni, fu cu totul părăsit. Uitat în odaie cu uşa închisă, dar cu un geam de sus deschis, copilul se zbuciumase, poate cu febră, şi căzuse jos din patul neîngrădit. Plin de contuziuni muri repede. Olimpia primi lovitura cu mult calm, aproape ca o uşurare, Stănică însă păru desperat. Sosi cu părul vâlvoi în casa Aglaei, repetă scena inimii slăbite, notifică la toţi că existenţa lui era zdrobită. Aurel fusese cel mai inteligent copil de pe lume şi prevestea de pe acum o carieră strălucită. Stănică

povestea fel de fel de dovezi de precocitate, pretinzând că limbajul însuşi se manifestase la copilul său. Refuză să se scoale de pe pat, sfătuind pe toţi să se ducă să ajute pe Olimpia, care este tot aşa de doborâtă, şi mărturisind că, fără ajutorul altora, el nu va fi în stare nici măcar să înmormânteze mortul. Într-adevăr, nu făcu nici el, nici Olimpia nici un gest serios în direcţia asta, încât cheltuiala căzu în spinarea familiei Tulea. Stănică ceru chiar bani să comande monument copilului fără pereche, şi Otilia bănui că Pascalopol însuşi fusese supus unei taxe. La înmormântare, Olimpia fu nepăsătoare, plictisită, Stănică însă plânse cu hohote, câştigându-şi simpatia femeilor care se găsesc mai tot timpul prin cimitire. Pascalopol arătă celor doi un număr din Universul, în care se citea la coloana anunţurilor mortuare această compunere patetică:

†

De-a pururi sfâşiaţi sufleteşte, plini de revoltă în contra cerului nemilos: Stănică si Olimpia Rafiu, părinţi; Simion şi Aglae Tulea, bunici; Aurica Tulea, mătuşă; pre-cum si familiile înrudite: Giurgiuveanu, Mărculescu, Sima au nemărginita durere de a vă anunţa ridicarea la ceruri a unicului lor fiu

AUREL RAŢIU (Relişor) în vârstă de două luni răpus de o îngrozitoare boală, care a istovit trupuşorul lui mic, lăsând pe tăticu şi mămica lui fără nici un sens în viaţă. În curând vor fi şi ei lângă tine, îngeraş scump! Trista solemnitate a înmormântării va avea loc etc., etc.

Toţi cei care l-au cunoscut şi

preţuit sunt imploraţi să asiste.