— Iar voi, se îndreptă Aglae către cei doi, plecaţi acum. O să văd eu ce fac cu ăsta.
Olimpia ieşi suspinând, iar Stănică o urmă ţanţoş, după ce dăduse ceremonios bună
seara. Simion, calmat cu aceeaşi repeziciune cu care se înfuriase, cu aerul chiar de a nu şti ce s-a întâmplat, privea mâhnit la ghergheful lui şi la ghemele de lână risipite pe jos şi se aplecă să şi le culeagă. Otilia se repezi şi-i adună toate lucrurile, punându-i-le pe măsuţă.
— Ghergheful e rupt, zise ea, nu mai faci nimic cu el. Îţi dau eu altul, care nu-mi mai trebuie!
— Îmi dai altul? spuse Simion încântat şi senin. Bine, atunci să-mi dai!
— Du-te şi te culcă, Simioane, porunci Aglae, că e târziu şi te-ai enervat. Lasă, că brodezi tu şi mâine. Bătrânul se îndreptă supus spre uşă, condus de Otilia.
— Simion, continuă Aglae după ieşirea lui, e încăpăţânat ca un catâr, dar tot o sa dea.
Trebuie lăsat în apele lui. Nu pot s-o fac pe Olimpia asta să înţeleagă să nu mai vină pe aici ca să-l irite. Stănică s-a luat după ea. Dacă-l laşi în pace pe Simion, fără să-i baţi capul, se înduplecă.
În vreme ce Otilia, care dusese pe Simion acasă, se întorcea pe portiţa din fund, auzi în întuneric o şoaptă bine articulată.
— Otilio, Otilio!
— Cine este? întrebă ea puţin cam speriată.
— Eu sunt!
O umbră se apropia din direcţia chioşcului şi Otilia recunoscu pe Stănică.
— Ce faci aici? Unde ai lăsat-o pe Olimpia?
— Mă aşteaptă în stradă. Vreau să te rog ceva. Dă-mi douăzeci de franci împrumut. Nu
trebuie să ştie nimeni. Nu vreau să umilesc pe Olimpia şi să mă cobor până la părinţii ei denaturaţi. Când n-am să mai pot face faţă, îmi zbor creierii.
Stănică spusese aceste cuvinte cu o petulanţă în care nu se ghicea nici un soi de depresiune, privind nerăbdător înspre poartă.
— Să văd dacă am, zise Otilia, aşteaptă-mă aici.
Otilia se urcă sus în vârful picioarelor şi se întoarse re-pede.
— Uite, zise, îţi mai dau încă o dată, dar să ştii că nu mai am. De atâtea ori v-am dat la amândoi.
— Bine, bine, mulţumesc, răspunse Stănică, luând banii. Unde şade Pascalopol?
— Dar ce-ai cu el?
— Vreau să-i mulţumesc fiindcă se ocupă de noi.
— Stănică, îl imploră Otilia, lasă-l în pace pe Pascalopol, prea îl sâcâie toţi. Nu ştiu unde stă.
Stănică ar mai fi voit sa spună ceva, dar se auzeau paşii celor dinăuntru, care coborau pe scări. Fugi repede spre poarta de din dos şi ieşi în stradă prin curtea cealaltă.
În seara următoare, Pascalopol, în vizita obişnuita la Otilia, primi din mâinile unui comisionar o scrisoare închisă, în care citi următoarele:
“Stimate domnule Pascalopol, Clipele pe care le trăiesc acum sunt decisive pentru viaţa mea şi răspunsul dumitale poate să se încheie pentru mine cu un glonte de revolver. M-am gândit ore întregi până să iau condeiul în mână şi, în sfârşit, m-am decis să apelez la inima dumitale nobilă, care înţelege toate. Existenţa mea este un martiriu închinat la două
fiinţe dragi: Olimpia şi fiul meu. O fatalitate nemiloasă mi-a stat împotrivă de câtăva vreme, încât acum sunt în postura tragică de a nu-mi putea hrăni familia anemiată şi debilă. Nu voi face apel la părinţii denaturaţi niciodată. Te rog pe dumneata să fii aşa de bun să-mi împrumuţi o sută de franci, pe care îi voi restitui la prima ocazie. În caz de refuz, sunt decis să termin cu această mizerabilă existenţă şi te rog să ocroteşti familia mea. Cu mii de mulţumiri
Stănică Raţiu”
Pascalopol citi scrisoarea, privit în tăcere de ceilalţi şi aşteptat de comisionar, şi ar fi voit să râdă în tihnă. Se stăpâni. Nu era deloc înşelat asupra caracterului lui Stănică
şi, deşi dispreţuitor pentru sumele mici de bani, avea totuşi disciplina sufletească de a nu se lăsa păcălit. Îi veni gândul fugitiv de a citi măcar scrisoarea celorlalţi. Se feri să nu înfurie însă pe Simion, deşi i-ar fi plăcut să agaseze puţin pe Aglae. Când însă văzu pe Otilia, care îl privea îngrijorată, îşi dădu numaidecât seama că ar fi umilit-o, scoţând în evidenţă micile escrocherii pe care le îngăduia din cauza ei. Scoase portmoneul şi dădu comisionarului banii, iar scrisoarea o vârî în buzunar.
— Este vechilul de la moşie, minţi el celorlalţi, care a venit şi-mi cere să cumpere nişte materiale.
Evident, Stănică nu se sinucise, dar nu dispreţui să apeleze şi la “părinţii denaturaţi”, în numele “fiului” său de o lună. Simion refuza casa şi se uita urât numai când era şi Olimpia de faţă, dar pe Stănică îl suferea. Acesta îl lua de braţ, îi lăuda zgomotos lucrările şi-i smulgea câţiva lei, când avea. Pe Aglae o biruia cu maniera distinsă de a-i săruta mâna şi cu apelativul “mamă“. Stănică ciupea câte ceva de la cine-i ieşea în cale, chiar de la Marina. Acesteia însă îi cerea o cotă mai mică:
— “Tanti” Marina! dă-mi doi lei.
— N-am, fugi de-aici, n-am decât o băncuţă.
Îl prinse într-o zi chiar pe Felix, singur acasă.
— Nu-i nimeni? întrebă el, simulând desperarea.
— Nimeni!
— Ce ghinion! Soţia mea e grav bolnavă, şi n-am un ban în casă. Mă-mpuşc. N-ai dumneata măcar cinci lei?
Însă victima de predilecţie a lui Stănică era Aurica (în onoarea ei îşi numise copilul Aurel), admiratoare în general a oricărui bărbat şi îndeosebi a acestuia, pentru vigoarea şi îndrăzneala lui. Stănică, în numele unei rudenii pe care n-o legalizase, lua pe Aurica în braţe şi o săruta viguros pe amândoi obrajii. Apoi intra în materie:
