— Bine, bine, mulţumesc, răspunse Stănică, luând banii. Unde şade Pascalopol?

— Dar ce-ai cu el?

— Vreau să-i mulţumesc fiindcă se ocupă de noi.

— Stănică, îl imploră Otilia, lasă-l în pace pe Pascalopol, prea îl sâcâie toţi. Nu ştiu unde stă.

Stănică ar mai fi voit sa spună ceva, dar se auzeau paşii celor dinăuntru, care coborau pe scări. Fugi repede spre poarta de din dos şi ieşi în stradă prin curtea cealaltă.

În seara următoare, Pascalopol, în vizita obişnuita la Otilia, primi din mâinile unui comisionar o scrisoare închisă, în care citi următoarele:

“Stimate domnule Pascalopol, Clipele pe care le trăiesc acum sunt decisive pentru viaţa mea şi răspunsul dumitale poate să se încheie pentru mine cu un glonte de revolver. M-am gândit ore întregi până să iau condeiul în mână şi, în sfârşit, m-am decis să apelez la inima dumitale nobilă, care înţelege toate. Existenţa mea este un martiriu închinat la două

fiinţe dragi: Olimpia şi fiul meu. O fatalitate nemiloasă mi-a stat împotrivă de câtăva vreme, încât acum sunt în postura tragică de a nu-mi putea hrăni familia anemiată şi debilă. Nu voi face apel la părinţii denaturaţi niciodată. Te rog pe dumneata să fii aşa de bun să-mi împrumuţi o sută de franci, pe care îi voi restitui la prima ocazie. În caz de refuz, sunt decis să termin cu această mizerabilă existenţă şi te rog să ocroteşti familia mea. Cu mii de mulţumiri

Stănică Raţiu”

Pascalopol citi scrisoarea, privit în tăcere de ceilalţi şi aşteptat de comisionar, şi ar fi voit să râdă în tihnă. Se stăpâni. Nu era deloc înşelat asupra caracterului lui Stănică

şi, deşi dispreţuitor pentru sumele mici de bani, avea totuşi disciplina sufletească de a nu se lăsa păcălit. Îi veni gândul fugitiv de a citi măcar scrisoarea celorlalţi. Se feri să nu înfurie însă pe Simion, deşi i-ar fi plăcut să agaseze puţin pe Aglae. Când însă văzu pe Otilia, care îl privea îngrijorată, îşi dădu numaidecât seama că ar fi umilit-o, scoţând în evidenţă micile escrocherii pe care le îngăduia din cauza ei. Scoase portmoneul şi dădu comisionarului banii, iar scrisoarea o vârî în buzunar.

— Este vechilul de la moşie, minţi el celorlalţi, care a venit şi-mi cere să cumpere nişte materiale.

Evident, Stănică nu se sinucise, dar nu dispreţui să apeleze şi la “părinţii denaturaţi”, în numele “fiului” său de o lună. Simion refuza casa şi se uita urât numai când era şi Olimpia de faţă, dar pe Stănică îl suferea. Acesta îl lua de braţ, îi lăuda zgomotos lucrările şi-i smulgea câţiva lei, când avea. Pe Aglae o biruia cu maniera distinsă de a-i săruta mâna şi cu apelativul “mamă“. Stănică ciupea câte ceva de la cine-i ieşea în cale, chiar de la Marina. Acesteia însă îi cerea o cotă mai mică:

— “Tanti” Marina! dă-mi doi lei.

— N-am, fugi de-aici, n-am decât o băncuţă.

Îl prinse într-o zi chiar pe Felix, singur acasă.

— Nu-i nimeni? întrebă el, simulând desperarea.

— Nimeni!

— Ce ghinion! Soţia mea e grav bolnavă, şi n-am un ban în casă. Mă-mpuşc. N-ai dumneata măcar cinci lei?

Însă victima de predilecţie a lui Stănică era Aurica (în onoarea ei îşi numise copilul Aurel), admiratoare în general a oricărui bărbat şi îndeosebi a acestuia, pentru vigoarea şi îndrăzneala lui. Stănică, în numele unei rudenii pe care n-o legalizase, lua pe Aurica în braţe şi o săruta viguros pe amândoi obrajii. Apoi intra în materie:

— Cumnată, viaţa mea e un lung martiriu!

— Vai, domnule Stănică, un bărbat ca dumneata învinge totul în viaţă.

— Şi totuşi sunt un învins. Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am zece lei. E intolerabil. Voi reda bietei Olimpia libertatea ei.

A “reda libertatea”’ era o formulă ce umplea de mare îngrijorare pe Aglae, care vedea cu groază pe Olimpia întoarsă acasă cu ruşine şi cu un copil. Dar situaţia Olimpiei se ame-lioră pe neaşteptate, şi tot graţie lui Stănică, fără ca acesta să fi avut intenţia expresă.

Stănică veni într-o zi abătut în odaia cu pernele, în care lucra Simion. Aglae, văzându-l pe geam, intrase şi ea.

Fără să spună nimic, Stănică se aşeză pe sofa, îşi desfăcu puţin vesta şi se întinse pe spate cu o mână pe frunte şi una în dreptul inimii.

— Dar ce ai? îl întrebă Aglae, incredulă, în vreme ce Simion, hipocondru, îl privea cu nelinişte.

— Sunt bolnav, sunt grav bolnav, şopti cu întârziere Stănică şi, vârând cu încetineală

mâna în buzunar, scoase o batistă mare, pe care o întinse spre Aglae, fără sa privească.

— Ce e cu batista?

— Mamă, te rog s-o uzi în apă rece, s-o pun la inimă.

— Eşti bolnav de inimă? întrebă speriat Simion, apropiin-du-se.

— Da.

— Şi eu cam sufăr de inimă, mărturisi Simion. Ce simţi?

Aglae se răsti la bătrân, aducând totuşi batista udă lui Stănică:

— Fugi de-acolo cu boala ta de inimă. Iar începi cu prostiile. Dar tu, se adresă ea ipoteticului ginere, de unde până unde, că nu te-am mai auzit?

— Sunt grav bolnav. Doctorii nu-mi dau mult de trăit. Am ascuns boala, ca să nu amărăsc pe Olimpia, să nu-i dezvălui viitorul întunecat. Am fost nobil, dumneavoastră nu m-aţi preţuit. Supărările mi-au agravat boala.

— Te doare? insistă Simion.

— Nu mă doare, am palpitaţiuni înspăimântătoare şi leşinuri. Pune mâna, să vezi!

Şi Stănică luă mâna lui Simion care i se întindea şi o puse în dreptul inimii. Simion crezu a constata o mare anomalie şi zise îngrozit:

— E bolnav. Îi bate, cum îmi bate şi mie câteodată.

— Când n-oi mai fi, urmă Stănică cu glasul stins, vă rog să aveţi grijă de Olimpia, pe care am adorat-o, şi de fiul nostru. Regret că n-am putut prin muncă sa-i las o situaţie clară, ăsta a şi fost motivul pentru care am insistat atâta să-i faceţi Olimpiei foaia dotală... ar fi avut o casă unde să se adăpostească...

Simion tuşi puţin, dar nu se mai irită.

— Aş dori să pot sa mai trăiesc câteva săptămâni, mai adăugă Stănică, spre a-i da un nume.

— Stănică, zise Aglae autoritar, incredulă în fond, dar întrevăzând cu îngrijorare o ipoteză

posibilă a cazului Olimpiei, bolnav-nebolnav, să faci bine să nu mai lungeşti... cununaţi-vă

odată, măcar civil, şi isprăviţi... ne râde lumea... am să vă dau şi eu câte ceva... ai auzit, Simioane, dă-le casa şi nu te mai încăpăţâna.

Simion nu zise nimic, obstinat din fire, nici nu protestă. Stănică făcu gestul de a-şi aduna puterile.

— Îi aduc actul redactat. O semnătură numai, şi restul mă

priveşte pe mine. Totuşi Simion nu se dădu învins cu una, cu două. Stănică venea aproape zilnic şi, din bolnav, devenise un compătimitor al bătrânului, pe care îl întreba serios: