Într-adevăr, Titi lua panglica foarte serios şi, cu devotament, o trata în acuarelă, expunând-o puţin la soare. Lui Felix, aceste servicii i s-ar fi părut o concurenţă neleală, dacă Otilia n-ar fi privit pe Titi cu ironie. În schimb, Otilia răsplătea pe Felix cu gingăşii neprevăzute. Îi aducea din oraş fel de fel de mărunţişuri, fie măcar o bomboană. Odată îi dărui o cravată.
Într-o zi, Felix se auzi strigat nerăbdător de glasul Otiliei.
— Felix, Felix, vino mai repede, că mă grăbesc!
Văzu pe Otilia în trăsura cu doi cai albi, care era închiriată de Pascalopol, şi şedea oricând la îndemâna ei, agitând un pacheţel cu mâna. Felix alergă intrigat şi descoperi că fata avea în mână un pachet de ciocolată fină.
— Rupe din el... nu tot... nu tot! Apoi Otilia începu să ronţăie cealaltă jumătate şi porni iar cu trăsura.
Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată cu cele mai teribile copilării. Într-o zi îmbrăca păpuşi, în alta mustra pe moş Costache că se murdăreşte pe haine cu scrum de ţigară şi-l
scutura întorcându-l în toate chipurile, ca pe un copil, spre râsul de plăcere al aceluia. Altă
dată Otilia fu nemulţumită de gospodăria Marinei şi, punându-şi un şorţ înainte, se aşeză
serios pe treabă, cerând concursul lui Felix. Dar se plictisi curând. Din uşă văzuse strălucirea ierbii grase din fundul grădinii şi avu o dorinţă.
— Vai, Felix, parcă e la ţară! Aş vrea să merg cu picioarele goale prin iarba! Şi numaidecât aruncându-şi pantofii din picioare şi trăgându-şi jos ciorapii, pe care-i părăsi în bucătărie, alergă în grădină.
Marina făcu spre Felix un mic semn, cu înţelesul că Otilia nu-i în deplinătatea facultăţilor mintale. Otilia uită după aceea de gospodărie şi începu să cânte nebuneşte la pian.
Fata se interesa de aproape de activitatea lui Felix, îi scruta mereu intenţiile, îi aducea cărţi şi, când nu le avea ea însăşi, mergea nu se ştie pe unde şi le împrumuta.
— Vezi tu, zicea ea cu o comică maternitate, eu mi-am pus în gând să scot din tine un om ilustru. Asta o să-i facă mult sânge rău tantei Aglae. Însă
trebuie sa m-asculţi.
Pascalopol venea mereu, cu foarte rare lipsuri, primit de toţi cu o atenţie nesfârşită.
Familiaritatea Otiliei faţă de el, care nu depăşea de altfel stilul ei general, îl indispunea din ce în ce mai mult pe Felix. Pascalopol trata pe tânăr, la început, cu politeţe rezervată, aruncându-i câte o vorbă, câte o privire fugară. Cu trecerea zilelor, căpătase probabil convingerea inofensivităţii lui Felix şi începu să-l privească prietenos şi chiar patern.
Auzind în treacăt că Felix ar dori să citească un anume volum de Anatole France, i-l aduse pe neaşteptate. Felix fu surprins, dar Otilia copleşi pe Pascalopol cu calinerii, aşezată pe marginea scaunului lui şi scuturându-i haina de impurităţi inexistente.
— Ce gentil eşti dumneata, domnule Pascalopol, vezi, de aceea te iubesc eu!
Vorbele acestea le spuse cu atâta copilărie, că nu avură nici un sens erotic, dar Pascalopol fu mulţumit şi învălui şi pe Otilia, şi pe Felix în privirea lui satisfăcută. De acum încolo Pascalopol se interesa foarte serios de Felix, şedea cu el de vorbă în aşteptarea Otiliei şi îi aducea din când în când cărţi.
— Pascalopol, de ce nu te-nsori? zise într-o şedinţă de tabinet Aglae. Aş fi curioasă să
văd ce harababură de holtei este la dumneata acasă!
— Te poftesc să vezi, cocoană Aglae, dar te asigur că e mai multă disciplină ca la atâtea femei.
Aurica deschise ochii mari, ca şi când invitaţia o cuprindea şi pe ea; Aglae, care urmărise altceva, bătu în retragere:
— La vârsta mea, nu mă mai priveşte cum trăieşti dumneata. Să meargă altele mai tinere.
— Merg eu! sări Otilia.
— Te rog! o imploră Pascalopol, mai mult din ochi.
Aurica deveni acută:
— O domnişoară singură la un cavaler nu prea e frumos!
— Vine şi Felix! corectă Otilia.
— Mâine trimit trăsura să vă ia.
Astfel se făcu că într-o după-amiaza, Felix şi Otilia, aşezaţi în larga trăsură, străbăteau Calea Victoriei de la capătul dinspre Dâmboviţa până în apropiere de Biserica Albă. Aci se
coborâră în faţa unei clădiri cam fumurii, numai cu două caturi, dar înalte, în gangul căreia intrară. Otilia i se păru lui Felix orientată. Suiră pe o scară cu balustrada de fier forjat şi se opriră în faţa unei uşi mari de la etajul I, pe care o mică tăbliţă de email arăta numele simplu: Leonida Pascalopol. Casa, azi ştearsă faţă de noua arhitectură a capitalei, înfăţişa atunci ultimul confort. Ferestrele şi încăperile erau înalte, uşile largi şi cu frontoane de lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate cu stucuri. Pereţii erau tapetaţi cu hârtie dungată, şi de tavan atârnau lămpi electrice cu abajururi plisate. În anticamera apartamentelor se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam convenţionale şi reci, dar de factură îngrijită.
La capetele scării vegheau doi copii de marmură, tociţi şi lucioşi ca de ceară. Otilia sună
apăsat soneria electrică. Se auziră paşi grăbiţi şi grei, şi Pascalopol însuşi deschise uşa, îmbrăcat într-un halat larg de mătase fină, legat la mijloc cu un mare cordon, pomădat şi parfumat cu profunziune. Un fecior cu vesta dungată aştepta cuviincios îndărătul lui.
Pascalopol îi făcu un semn, şi acesta dispăru, în vreme ce el însuşi conducea pe tinerii oaspeţi prin apartamentul lui. Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât şi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat şi convenţional. În loc de dormitor, avea o sofa joasă enormă, care ocupa o porţiune din odaie. Un mare chilim vechi, de bună
calitate, în culori dulci de otavă, o acoperea. Peretele din fund era învelit într-un vast caşmir de care atârnau arme vechi: iatagane, pistoale cu mânere sidefate, o tolbă cu săgeţi exotice. Pe o măsuţă turcească, o mare tipsie de aramă ţinea în mijloc un ibric oriental. Din tavan, deasupra sofalei, în dreptul marginii ei exterioare, atârnau nenumărate candele de argint de mărimi deosebite. Câteva scaune în X, încrustate cu sidef, erau risipite de-a lungul pereţilor pe care atârnau câteva mici picturi de privelişti de pe Bosfor. Biroul avea o masă simplă de stejar, încheiată însă rustic, cu ajutorul unor pene de lemn. Pe ea se aflau un teanc de registre şi, la un capăt, o mare maşină de scris,
“Yost”. Pe pereţi se vedeau tablouri alese cu gust, o copie veche după Salvator Rosa, reprezentând un peisaj marin napolitan, un Grigorescu autentic, o culă de Juan Alpar şi alte câteva tablouri, centrate în jurul unui portret mare al unui tânăr student de universitate germană, în uniformă de asociaţie goliardică, măsliniu la faţă, cu trăsături fine şi ascuţite.
— Aici eşti dumneata, nu-i aşa? întrebă Otilia pe Pascalopol, ca şi când mai văzuse tabloul şi altă dată.
— Da, eu sunt... pe când eram student la Bonn. Tabloul mi l-a făcut un prieten italian pe care l-am cunoscut acolo. Am şi alte lucruri de el la moşie, unde l-am invitat odată.
— Vrei să vezi moşia? întrebă Otilia pe Felix într-un fel care întări acestuia o bănuială.
