curăţenie şi o ordine de sanatoriu îngheţau totul, iar atmosfera era încărcată de un miros pătrunzător de ulei. Provenienţa mirosului era, precum văzu Felix, pe dată ce se aşeză pe un fotoliu la invitaţia Aureliei, de la un număr incalculabil de tablouri în ulei, puse în rame grele bronzate, care acopereau aproape în întregime pereţii anticamerei şi ai salonului.
Felix, care se aştepta sa fie chemat spre a face cunoştinţă cu Titi cel corigent, văzu că
Aurica arăta predispozi-ţiuni de a-l trata ca pe un musafir al ei, propriu. Simţind parcă o obiecţie, Aurica se scuză:
— Titi s-a dus cu mama în oraş, să-şi cumpere vopsele. Trebuie să sosească în curând.
Urmă o clipă de tăcere, în care Felix căuta cu mintea un câmp de convorbire. Însă Aurica avea unul dinainte.
— Te simţi bine la moş Costache?
Întrebarea era pusă într-un chip aşa de compătimitor, încât includea şi un răspuns. Felix răspunse cu francheţe:
— Mă simt foarte bine.
Aurica nu înregistră această declaraţie şi-şi continuă sentimentul ei, pregătit dinainte.
— Dumitale, cum eşti fără părinţi, ţi-ar trebui o familieaşezată, în care să te simţi ca acasă.
Lui Felix, căruia orice aluzie la faptul că era orfan îi era supărătoare ca o umilire nedreaptă, i se păru curioasă insinuaţia domnişoarei cu bărbia ascuţită.
— La unchiul Costache sunt ca acasă, şi domnişoara Otilia mi-este... ca o soră.
Aurica boţi puţin buzele şi, după oarecare trecere de timp, spuse blând, lăsând a se înţelege numeroase laturi grave:
— N-ar fi rea Otilia, dacă n-ar fi falşă. Cel puţin întrucât mă priveşte.
Felix, rănit mai mult decât s-ar fi aşteptat, minţi cu vioiciune:
— Mă mir că spuneţi asta. Otilia are numai cuvinte bune despre dumneata.
Domnişoara zâmbi cu neîncredere maliţioasă şi, lăsând capul în jos, vorbi ca şi când ar fi fost silită de fapte să se destăinuie:
— Vezi că... se spun multe lucruri grozave despre purtările Otiliei... E de vină moş
Costache, care o râzgâie. Aşa sunt fetele fără căpătâi şi fără părinţi.
Sângele năvăli în obrajii tânărului. Indignarea se amesteca şi cu temerea ca insinuaţiile domnişoarei să nu fie adevărate, după câte lucruri neobişnuite văzuse în câteva zile.
Chipul Otiliei, care îi răsărea în minte, îi spunea însă că bârfeala era neîntemeiată.
Surprins totuşi că Aurica numea pe Otilia fată fără căpătâi şi fără părinţi, se pregătea să
cerceteze pe ascuţita domnişoară, când se auziră paşi gravi, şi Simion apăru în pragul uşii. Privea cu ochi care vor să intre în vorbă, dar nu deschidea gura. Aurica făcu prezentările:
— Îţi prezint pe tata.
— Tulea! explodă deodată bătrânul şi întinse o mână vi-guroasă.
Fiindcă Felix rămase consternat, neînţelegând sonurile, Aurica explică:
— Tata se cheamă Tulea, Simion Tulea, nu ştiai?
— I-ai arătat pernele mele? întrebă preocupat Simion.
— Tata lucrează de mult perne de etamină, ca să-şi omoare timpul, explică Aurica, face lucruri foarte frumoase. Tot ce vezi aici e făcut de el. Tata şi pictează.
Aurica luă una câte una pernele şi le puse sub ochii lui Felix, în vreme ce Simion le urmărea mişcările plin de o vizibilă mândrie. Broderiile erau făcute cu foarte multă îndemânare, însă cam bătătoare la ochi şi de un desen banal. Felix fu purtat apoi prin faţa tablourilor, care, precum i se spuse, erau opera lui Simion şi a lui Titi. Simion avea numai câteva şi începu să le arate cu degetul către Felix, căutându-i cu insistenţă aprobarea pe faţă.
— Ce zici de ăsta, dar de ăsta?
Îi povesti împrejurările în care le-a pictat pe fiecare şi de unde-i venea ideea. Picturile lui Simion şi ale lui Titi, mai cu seamă ale acestuia din urmă, erau de o dexteritate indiscu-tabilă. Mâna ştia să întindă bine culoarea, desenul era îngrijit, şi în chiar diformităţile unor portrete se simţea vocaţia unor mâini de probabili artişti. Nu erau în nici un caz picturile stridente care se confecţionează prin pensionatele de fete. Cu toate acestea, atât în forma, cât şi în cantitatea picturilor se vădea un ridicul, la început inexplicabil. Graţie comentariilor lui Simion şi unui examen mai atent, taina fu lămurită. Nici un tablou nu era original. Toate copiau cărţi poştale ilustrate, clişee de prin cărţi de calitatea cea mai proastă uneori şi mai puerilă, şi un ochi expert ar fi descoperit şi cauza unor stranii efecte de stângăcie. Desene în peniţă neagră erau tratate de cei doi artişti în ulei de două tonuri, negru şi alb, pastelul sau acuarela de asemenea erau imitate servil în culori grase. Ochiul pictorului avea o însuşire înnăscută de a combina armonios liniile şi culorile, dar inteligenţa lui nu putea să discearnă în nici un fel raţiunea structurii modelului şi să interpreteze din nou. Petele rumene din obrajii unei fetiţe zugrăvite, probabil în acuarelă, deveniseră, în ulei, prin neînţelegerea procesului real de difuziune a luminii, nişte lacuri de rubin fără nici
o legătură cu restul, dar de o ţesătură coloristică nu lipsită de graţie. Felix ocoli pereţii celor două odăi cu bizarele colecţiuni şi se arătă, din politeţe, foarte încântat, spre mândria tuturor. Între timp îşi făcuse apariţia în anticameră un alt Simion, tânăr şi mai slab. O clipă
făcu
mişcarea, văzând un străin, de a se strecura îndărăt pe uşă, dar Aurica merse după el şi-l aduse înapoi, făcând noi prezentări:
— Iată-l şi pe fratele meu Titi, cred c-o să vă împrieteniţi.
Titi Tulea părea şi era într-adevăr mai în vârstă decât Felix, cu câţiva ani. O uşoară
mustaţă şi bărbia despicată în două, în care câteva tuleie mai lungi schiţau barbişonul lui Simion, îi dădeau un aer matur, care făcea din uniforma şcolară un adevărat veşmânt militar. Era un tânăr blând şi cu înfăţişare modestă, care plăcu numaidecât lui Felix, gata să pună la îndoială temeinicia judecăţii Otiliei. Titi, foarte respectuos faţă de Felix, cu toată
deosebirea de vârstă, îi arătă culorile pe care le cumpărase, îi destăinui planurile de lucru, scoţând un pachet de ilustrate englezeşti şi altele cu trandafiri şi fructe, semnate Klein.
Voia să le trateze pe toate în ulei. Toate acestea erau spuse cu o pasiune ordonată, calmă. Felix îl întrebă de ce nu picta după natură, dar Titi rămase nedumerit de această
