întârzia să se întâmple. O singură dată, un elev de şcoală militară, indus în eroare de ţinuta ei, se luă după ea şi o urmări până acasă. Aurica năvăli în curte în culmea agitaţiei şi spuse Aglaei:

— Maman, maman, vine un ofiţer.

Ofiţerul însă, intimidat de ţinuta onestă a casei şi de lipsa de atracţii sigure, după câteva plimbări prin faţa imobilului, dispăru. În acea seară, Aurica nu veni la masă şi se închise în odaia ei. Aurica avea despre bărbaţi o concepţie mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a unui bărbat, mai cu seamă tânăr şi necăsătorit, o emoţiona.

— Maman, vine Pascalopol!... Maman, trece Filipescu!

A fi acostată de un individ mai bine îmbrăcat pe drum nu i se părea necuviincios. Nu răspundea, fireşte, dar iuţea paşii, cu o mare surpriză pe faţă, în aşteptarea unei asiduităţi mai flagrante. Aurica vorbea despre căsătorie cu un interes tehnic, ca şi când ar fi fost unicul scop serios în viaţă. O căsătorie, oricât de banală, i se părea pentru o fată “un noroc”. Se informa despre toate nunţile cunoscuţilor, mergea la toate, măcar în tinda bisericii, cerceta pe eroină înainte şi după

eveniment şi arăta în faţa bărbatului respectivei recente mirese o stimă pierdută. Colecţiona beteală de la nunţi şi consulta cărturăresele cu frenezie.

— Închipuie-ţi, maman, ce noroc, a luat-o fără nici o zestre, spunea câteodată ea despre vreo prietenă.

— Lasă, că-ţi ajută Dumnezeu şi ţie, o consola Aglae, cătu ai tot ce-ţi trebuie, numai fii şi tu mai înfiptă, fiindcă azi îţi iau înainte zăpăcite de-astea tinere!

Şi Aglae arătă cu capul, duşmănos, spre curtea Otiliei.

Odată, trecând pe Calea Victoriei, Aurica se întâlni cu Felix şi-l invită numaidecât să o întovărăşească în circuitul ei. Ba chiar îl rugă, la un moment dat, să-i dea braţul, fiindcă nu se cădea, spunea ea, să zică lumea că merge cu un bărbat străin. Felix cerceta acum strada cu multă circumspecţie, ca să n-o mai întâlnească, însă într-altă zi fu iarăşi prins şi trebui sa ocolească de câteva ori Calea Victoriei, agăţat de braţul Aurichii, ca un câine de un lanţ scurt. O trăsură luxoasă trecu pe lingă ei, şi o mână le făcu un mic semn.

Abia după ce trăsura era departe, Felix îşi dădu seama că era Otilia, împreună cu Pascalopol. Aurica spuse cu glas invidios: .

— Ai văzut? Pascalopol o plimbă în fiecare zi şi-i dă fel de fel de cadouri. Ce noroc! Ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?

Felix rămase încruntat, mai mult de informaţiile asupra raporturilor dintre cei doi. Aurica înţelese altfel.

— Oare crezi că Otilia poate să placă cuiva?

Felix se dezmetici.

— Mi se pare că eşti nedreaptă domnişoară. Otilia e foarte frumoasă, şi apoi e cultă, talentată.

— Crezi? se îndoi Aurica.

— Şi apoi, de ce bănuieşti numaidecât, pipăi Felix situaţia, că între domnul Pascalopol şi Otilia ar fi vreo legătură? Dom-nul Pascalopol e singur, fără copii...

Aurica râse maliţioasă.

— Cum se cunoaşte că n-ai experienţă! Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi. Numai de-ar lua-o în căsătorie... Însă nu cred să fie Pascalopol aşa lipsit de gust.

Dumneata ce zici?

Felix arătă prin tăcere că nu are nici o opinie în privinţa asta.

Văzând că Felix o evită pe stradă, nemaitrecând pe Calea Victoriei sau neieşind decât când se încredinţa că nu a părăsit casa, Aurica începu să invite pe Felix la ea, chemându-l personal, sub felurite pretexte, chiar sub ochii celorlalţi. Aglae nu se arăta potrivnică

acestor manevre, ba chiar le ajuta prin priviri galeşe faţă de Felix sau prin dispariţia la vremea oportună. Începuse a nu-l mai primi în salonul cu picturi, ci, sub pretextul de a-i arăta ceva special, îl chema în odaia ei de dormit şi-l punea să stea în apropiere de ea.

Aurichii îi intră în cap, de la o vreme, că Felix era lipsit în casa lui moş Costache de plăcerile gastronomice ale unei bune gospodării.

— Eu mă întreb cum poţi să stai, se înduioşa Aurica, Otilia nu ştie nimic, iar Marina e o leneşă.

Aurica întrebă odată pe Felix dacă îi place plăcinta cu cireşe. Nebănuind nimic sub această întrebare banală, tânărul răspunse afirmativ. A doua zi era tras cu mister în odaia Aurichii, unde pe o măsuţă se afla o tipsie încărcată cu prăjituri. Aurica sili pe Felix să

mănânce, fiind sigură că-i face plăcere. După plăcintă urmă în altă zi dulceaţă de coacăze.

Felix începuse să audă cu groază glasul molatic al Aurichii, şi odată fugi pe poartă repede în oraş, când simţi că se iveşte Aurica prin fund. Ca să nu-şi greşească ţinta, aceasta începu să vină chiar în timpul mesei şi să-l tragă cu insistenţă pe la sfârşitul ei. Când, într-o astfel de manevră, Felix făcu o

încercare de rezistenţă, agăţându-se cu privirile de Otilia, care era de faţă, Otilia, pufnind discret de râs, agravă situaţia.

— Du-te, Felix, n-o refuza, Aurelia este tare în prăjituri.

— Te rog foarte mult, insinuă tenacea Aurică lui Felix, să nu vii niciodată prin faţă, ci numai pe portiţă. Ştii, reputaţia, dumneata eşti cavaler, poţi să-mi faci rău.

Cu alt prilej, insinuaţia fu adâncită într-un fel care înspăimântă pe Felix.

— Situaţia noastră e foarte grea, se văită Aurica, nu ştii cu cine vorbeşti. Noi, domnişoarele, suntem slabe, nu putem refuza “avansurile”, dar apoi, dacă lucrurile nu merg mai departe, rămânem compromise. Am avut o prietenă care primea “avansuri” de la un tânăr pe care-l credea sincer. L-a admis în casă, în odaia ei, în văzul părinţilor şi cunoscuţilor, şi apoi tânărul n-a fost parolist. Lumea e rea, vorbeşte, de aceea e bine ca un bărbat să spună de la început ce intenţii are.

Felix tăcu câteva clipe, într-atât aluzia părea îndreptată către el, apoi, devenind hotărât din cauza primejdiei, zise:

— Domnişoară Aurica, ceea ce spui trebuie sa fie adevărat, deşi eu nu am experienţă. Dar eu cred că personal nu pot să-ţi aduc nici un neajuns, fiindcă nimeni nu se va gândi că un tânăr ca mine, care abia acum intră la universitate, urmăreşte să se căsătorească.

—De ce nu? zise Aurica, galbenă şi cu oarecare aţâţare de reproş în glas. Ştiu mulţi tineri studenţi care, spre a putea urma studiile, se însoară. Când este şi zestre...

— Ai făcut bine, în orice caz, că mi-ai atras atenţia; fiindcă altfel ţi-aş fi făcut rău fără să-mi

dau seama. Dumneata m-ai chemat. N-am să mai viu...

—Ba eu te rog sa vii, domnule Felix, în definitiv, ce ne pasă nouă de lume, înclinaţiile se nasc cu încetul.

— Dar eu, se bâlbâi Felix, n-am nici o încli... n-am nici o vină!

Şi se strecură pe uşă afară, bolborosind câteva scuze con-fuze.

— Otilio, ai avut dreptate, se mărturisi Felix, Aurica a înţeles greşit vizitele mele. Cum s-o fac sa mă lase în pace?

— Aurica nu se lasă cu una, cu două, spuse Otilia; în tot cazul, cum nu cred că ai de gând s-o iei de nevastă, îţi va păstra o ură eternă.

Tot Otilia îi comunică mai târziu că Aurica s-a plâns lui moş Costache că el, Felix, n-a fost cavaler cu ea, că i-a dat braţul în văzul tuturor pe stradă şi a intrat de atâtea ori în odaia ei, inducând-o în eroare că ar avea intenţii serioase. Moş Costache i-a explicat răbdător, cu multă terminologie specială, că Felix e deocamdată minor şi, ca atare, încă iresponsabil.

IV

Cu timpul, Felix se obişnui în casa lui moş Costache, în care începu să se simtă bine.

Deplina libertate de care se bucura în aceasta casă, în care fiecare făcea ce poftea, fără

să întrebe pe celălalt, şi care contrasta cu rigoarea vieţii lui de până acum, pria caracterului său singuratic. Totuşi, un simţ de disciplină înnăscut ferea pe Felix de excese.

Libertatea îi risipise timiditatea şi-i dăduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legături familiale mai afectuoase, deferenţa uşor compătimitoare cu care-l înconjurau toţi fiindcă era or-fan dezvoltase firea lui ambiţioasă. Aştepta cu nerăbdare să se deschidă