o caligrafie armonioasă fel de fel de poezii cu iniţiale figurate şi colorate. Legătura şi cartonarea albumelor erau opera lui. În loc să-şi cumpere hârtie de muzică, inventase un pieptene cu cinci picioare de creion cu care linia hârtia velină simplă. Îşi făcuse o cutie pentru păstrat desenele din carton lipit cu îngrijire cu o hârtie cafenie şi apoi ornamentat în peniţă cu fluturări gotice. Manualul de limba latină îl imitase pe de-a întregul, fabricând legătura, cartonajul, reproducând desenele şi scriind caligrafic textul. La întrebarea lui Felix dacă făcea asta ca să economisească banii pentru cumpărarea cărţilor, Titi spuse că

nu, dar “că-i plăcea” aşa. Avea şi o vioară, pe

care i-o cumpărase tanti Aglae, dar nu putea să cânte decât câteva linii de exerciţiu elementar. Mai mult decât muzica propriu-zisă îl pasionase colectarea materialului. Îşi făcuse un album de muzică în care copiase tot ce-i picase în mină: arii populare, romanţe italiene, fragmente de operă pentru partea cântăreţului solist, cântece populare nemţeşti.

— Când ai ceva frumos, zise Titi lui Felix, te rog să-mi dai să copiez.

— Am putea să facem împreună duete, când îmi voi aduce vioara de la Iaşi şi notele, am caietele lui Mazas, propuse Felix.

— Nu acum, refuză hotărât Titi, acum mă exercitez cântând lucruri uşoare şi după ureche.

Mai târziu, peste câţiva ani! (Avea douăzeci şi doi de ani.) Felix avu în gând o clipă intenţia de a-i demonstra că metoda e greşită, dar se stăpâni spre a nu părea pedant. Întrebându-l în ce putea să-i fie de folos, Titi ceru să i se arate la limba latină. Voia numai traducerea, şi anume, să i se spună cuvânt cu cuvânt în româneşte, pentru a-l scrie deasupra textului. Orice sugerare a unei alte metode fu respinsă, şi Felix trebui să-i dicteze, privind cartea pe deasupra umărului lui, în vreme ce el scria atent traducerea, făcând să i se repete câte o vorbă. După o jumătate de oră, Titi declară că s-a plictisit şi că-l doare capul şi nici măcar nu arăta dorinţa de a urma numaidecât a doua zi, spunând pur şi simplu:

— Să lăsăm pe altă data.

Felix se ridică să plece, şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal, pe care-l lăsase în colţul mesei. I-l întinse lui Titi, întrebându-l dacă l-a citit. Acesta negă cu capul, luând cartea ca pe un album de preţ şi răsfoind-o atent cu degetele uşor apropiate de muchia filelor. Privea mai cu seamă desenele.

Trecură câteva zile în care Felix se sfii să se ducă la Aglae nechemat. În acest timp ieşise de câteva ori în oraş, luase unele informaţii cu privire la universitate şi colindase anticăriile aşezate pe cheiul Dâmboviţei. La început, ceruse voie lui moş Costache să iasă, obişnuit cu normele internatului, însă bătrânul, surprins de această cerere, îi spuse că poate să

lipsească şi ziua, şi noaptea... chiar şi noaptea. La această expresie, clipi din ochi cu o complicitate pe care Felix n-o pricepu tocmai bine. Într-o zi, Aglae, la o şedinţă de joc de cărţi, apelă din nou la el:

— Tinere, văd că nu mai vii pe la noi să-l ajuţi pe Titi al meu. Poţi să vii neinvitat, Titi e

puţin cam lăsător, trebuie îndemnat.

Felix vizită dar din nou pe Titi, care îl primi cu bonomia lui placidă şi-l întrebă, ca să nu trădeze de la început scopul didactic al vizitei, dacă a citit La chartreuse de Parme. Atunci Titi scoase din cutie cartea, pe care Felix n-o recunoscu la început, fiindcă era îmbrăcată, cu îngrijire, în hârtie albastră. O mulţime de zăloage chibzuite de hârtie arătau locuri de interes. Taina lor se lămuri repede.

— Mi-au plăcut mult desenele şi am copiat câteva!

Şi Titi scoase de la sfârşitul volumului un pachet de hârtii pătrate, pe care desenase cu acuarelă vreo douăzeci de ilustraţii.

— Dar romanul te-a interesat, nu-i aşa?

— N-am avut vreme să-l citesc, spuse calm Titi, înapoin-du-i definitiv cartea, altă dată

poate ţi-o cer!

Felix îşi aminti vorbele ironice ale Otiliei şi începu să se încredinţeze că ele porneau nu din răutate, ci dintr-o lungă experienţă. Fiindcă Titi povestea tot soiul de mărunţişuri din viaţa zilnică sau cea şcolară, fără să acuze vreo intenţie la studiu, Felix îi mărturisi că era însărcinat de Aglae să-i dea concursul. Titi admise doar să i se mai dicteze traducerea unei scurte bucăţi. Colaborarea nu dură însă mult, şi Titi, devenind deodată palid, se ridică

în picioare, cu mâna dreaptă în sus şi capul plecat pe spate, şi zise speriat:

— Îmi curge sânge din nas!

Într-adevăr, un fir de arnici roşu se prelingea pe şanţul adânc al buzei de sus. Cum hemoragia nu se oprea şi Titi făcuse o figură de teroare, Felix deschise uşa şi ieşi în sală.

Atrasă de zgomot, Aglae veni şi, informată de Felix, irupse zgomotoasă în odaie.

— Iar ai hemoragie, drăguţă, se văită ea, să-ţi dau vată.

Scotocind prin casă, veni cu un tampon mare de vată, pe care îl vârî în nara lui Titi, punându-i în acelaşi timp o mână pe frunte.

— Asta este numai din pricina oboselii, bombăni ea. Mai dă-o în plata domnului de carte, că n-am să te fac filozof. Cine citeşte prea mult, se scrânteşte.

Aceste cuvinte fură spuse cu o umoare acră, ce părea intenţionată şi care jigni pe Felix, fiindcă Aglae avea aerul să învinovăţească pe Felix de surmenarea lui Titi, deşi ea însăşi îl chemase. Din acea zi, Felix încetă iarăşi de a se mai duce pe la Titi, până ce într-o zi Aglae îl îmbie din nou:

— Domnule Felix, mai ocupă-te puţin de Titi al meu, am văzut că ai răbdare.

Felix mergea acum foarte des pe la Titi, cu care se familiarizase, dar nu-l îndemna la lucru decât când acesta însuşi îl solicita, ceea ce se petrecea foarte rar. Titi era un tânăr foarte de treabă, dar de un caracter bizar. Îi plăcea să povestească lui Felix tot ce i se întâmplase peste zi, tot ce zărise pe stradă, subiectul desenelor pe care le văzuse. Dacă

venea din oraş, Aglae îl întreba ce observase pe Calea Victoriei, şi Titi, docil, nara faţă de toţi ceea ce văzuse. Când însă Felix încerca să discute cu el vreo problemă, Titi se arăta rezistent şi încruntat, iar Aglae, dacă era de faţă, privea pe Felix cu duşmănie, ca pe un atentator la creierul fiului ei. Tot ce spunea Titi era sorbit de Aglae şi Aurica şi aprobat muţeşte de Simion.

— Titi, propunea Aglae, ia povesteşte-ne tu cum aţi copiat la istorie.

Atunci tânărul de douăzeci şi doi de ani începea să depene istoria naivităţii profesorului de istorie, pe care-l descria cu destul umor, înşelat de un grup de şcolari isteţi, care, ştiin-du-i

ticurile, făcuseră de acasă atâtea teze câte subiecte li se puteau da cu probabilitate. Aglae râdea cu mult haz şi privea matern pe Titi. Felix chema adesea la plimbare în oraş pe Titi, şi întâia oară acesta urmă cu docilitate itinerariul tovarăşului. A doua oară însă refuză cu încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră

întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul. Căuta apoi cu orice chip să-şi procure “notele”, spre a le copia în albumul său. Erau însă zile în care Titi refuza cu îndărătnicie orice propunere de deplasare, sub cuvânt că-i este urât. Atuncea şedea pe o bancă, ascuţind cu atenţie creioanele colorate, tăcând cu desăvârşire. Aceste crize de apatie erau aprobate de Aglae ca dovezi de cuminţenie, şi când Felix invita pe Titi la plimbare şi acesta refuza sub cuvânt că-i este urât, Aglae sărea:

— Unde să se ducă băiatul, să bată uliţele ca toţi pierdevară? Să stea acasă!

Titi mai avea şi altă ciudăţenie. Uneori, plictisit deodată de convorbire sau de prezenţa oamenilor, spunea:

— Mă duc să mă legăn!Atunci se aşeza cu spatele pe muchia unei mese sau a unei sobe şi, cu mâinile împreunate în modul catolic se legăna neîncetat de la dreapta la stânga şi invers. Alteori se aşeza întins pe spate şi, cu mâinile la fel împreunate, pe canapea sau pe pat, se clătina într-o parte şi-ntr-alta. Insatisfacţie în copilăria joasă, sau amintire prea profundă a acestei copilării? Felix nu-şi putea explica. Pentru Aglae şi ceilalţi, purtarea lui Titi părea foarte firească, şi însăşi Aglae îşi îndemna fiul, câteodată:

— Dacă te-ai plictisit, du-te şi te leagănă!

Într-altă zi, Felix găsi pe Titi aşezat pe o bancă, cu o mână în dreptul inimii şi aplecat cu bustul peste pântece, ca şi când ar fi fost chinuit de o mare durere lăuntrică. Faţa îi era tânguitoare, iar Aglae şi Aurica şedeau îngrijorate în juru-i, îmbărbătându-l:

— Dar n-ai nimic, omul lui dumnezeu, de unde ţi-a mai venit şi asta?

— Aşa spui dumneata, se căina Titi, dar eu ştiu că sufăr de inimă. Uite, mă doare aici.

— Unde te doare? Fleacuri! făcea Aglae, expertă, punând mâna pe locul arătat de Titi. — Şi tata suferă de inimă. Familia noastră toată a suferit.

— Ăsta ţi-a vârât în cap prostiile, arătă Aglae cu dispreţ către Simion. El, bolnav de inimă!

Mănâncă toată ziua ca un trântor. Poate ai citit mult — arză-l-ar focul de citit — şi ţi s-a pus un junghi.

Amândouă femeile fricţionară pe posacul tânăr cu alcool camforat pe la tâmple şi pe piept, şi hipocondriacul începu să se lase convins. Titi redeveni din nou comunicativ şi asiduu la industriile lui. Totuşi, într-altă zi declară la toţi, dezolat şi cu un zâmbet amar în colţul gurii

— efect al unei lecturi întâmplătoare de cărţi de chiromanţie —, că el n-avea sa trăiască

mult, fiindcă linia vieţii îi era scurtă şi n-avea decât un inel în jurul pulsului. A fost de trebuinţă ca Aglae şi Aurica să-i arate că şi ele aveau liniile în chestiune foarte rău conformate şi că totuşi trăiau. Încrederea lui Titi în chiromanţie fu zdruncinată şi buna dispoziţie reveni.

Dacă Titi era afabil, dar reţinut, Aurica, dimpotrivă, arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi

foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă