— Vă plimbaţi mereu, zise la un moment dat Aurica, cu glas moale, pe noi nu ne onoraţi niciodată...
— Vai! se disculpă patetic Pascalopol, dar fără să încurajeze vreo interpretare precisă.
— Ei, ce vrei tu, Aurelio? interveni acră Aglae, dumnealui caută temperament, îndrăzneală, cum au fetele de azi. Acum nu mai merge modestia fetelor crescute cumsecade. Ştii tu să pui picior peste picior şi să te spânzuri de gâtul bărbaţilor?
Pascalopol făcu un gest de reproş cu ochii către Aglae, Costache răsuci o ţigare, udând-o cu limba, cu o expresie de absenţă desăvârşită, iar Otilia, care sta în spatele lui Pascalopol, se desprinse uşor şi se aşeză lingă bătrân.
— Pascalopol, continuă Aglae cu vocea îngroşată, dumitale ţi-ar trebui o femeie blândă, nu prea tânără, care să te stimeze, nu o zănatică...
Moşierul se încruntă, indispus, şi căută o scăpare cu ochii înspre locul Otiliei, dar aceasta fugise. În curând se auziră din casă, pe fereastra deschisă, undele picurate ale pianului.
Otilia cânta Vals în do diez minor de Chopin cu foarte multă delicateţe şi cu o austeritate tehnică ce descoperea pe eleva de Conservator. Pascalopol întoarse capul cu o mare satisfacţie, având aerul a primi un omagiu personal. Aurelia rămase in diferentă, de-o indiferenţă făcută, Aglae însă dădu dovezi de impacienţă, ca şi când o muscă ar fi supărat-o. În sfârşit izbucni, trântind o carte:
— Grozav e de agasant pianul ăsta! (Apoi strigând:) Otilio! dă-l încolo de pian, ştii că mă
enervează! (Mai încet, către ceilalţi:) Ori ştii să cânţi, ori nu. Pianul cere talent... Didina cânta bine!
Judecata era de o nedreptate scandaloasă şi se vedea că nu vine decât din răutate.
Pascalopol încercă să îmblânzească situaţia.
— Cocoană Aglae, azi eşti rău dispusă. Domnişoara Otilia cântă minunat, e o artistă. Aurica lăsă capul în jos, strângându-şi buzele între dinţi. — Aşa eşti dumneata, galant, mai aruncă Aglae o
înţepătură. Mai bine mi-ai spune ce să fac cu Titi, că sunt foarte supărată. L-a lăsat corigent iar... îl persecută... fiindcă el e timid, nu e îndrăzneţ ca alţii... a fost şi bolnav.
Poate cunoşti pe cineva, să pună o vorbă bună la toamnă...
— Punem, punem, cum să nu, se oferi Pascalopol, întot-deauna îndatoritor, dar eu zic ca până atuncea să-l prepare cineva, ca să fim mai siguri.
Felix şedea pe o bancă în apropierea chioşcului, în bătaia luminii, nehotărându-se să
plece, câtă vreme Otilia se afla prin preajmă. Deodată auzi glasul fără densitate al Aurichii, voit persuasiv:
— Putem să rugăm pe domnul Felix, mamă, cred că n-are să ne refuze!...
— Chiar că s-ar putea, dac-ar vrea dumnealui.
Felix se învoi bucuros, şi puţin după aceea, când i se păru mai priincios, dădu bună seara şi se retrase. Când ajunse în geamlâcul de sus, care privea înspre grădină, văzu pe Otilia stând la o fereastră deschisă. Conversaţia de jos şi incidentul cu pianul o indispusese probabil, şi acum se refugiase aici, fără să iasă din raza lui Pascalopol. Zărind pe Felix, Otilia îl chemă în şoapta.
— Ce faci? Vino aici!
Când Felix se rezemă de canatul ferestrei, Otilia îi spuse tot încet:
— Nu ştii ce viperă este tanti Aglae asta! Uf!
Ca şi când ar fi bănuit o inimiciţie, Aglae, care-i zărise în treacăt sub sclipirile lunii, zise tare de jos:
— Otilio, să-l aduci mâine pe dumnealui la noi!
— Da, tanti, răspunse cu o miere teatrală Otilia, făcând o strâmbătură cu înţeles lui Felix, are să-i para foarte bine lui Titi!
Însă numaidecât adăugă încet lui Felix:
— Să vezi ce prost e!
Pascalopol imploră pe Otilia să se coboare. Aglae, ca să nu supere prea mult pe moşier, se asocie şi ea, conciliantă:
— Dar vino jos, Otilio, ce stai acolo?!
Otilia făcu un semn de adio lui Felix, care intră în odaia lui şi se culcă. Târziu de tot, când
se trezi o clipa din somn, întunericul se subţia crepuscular şi un cocoş cânta. Lui Felix i se păru că aude trosnitura uşii gotice de la intrare şi, puţin după aceea, rostogolirea roţilor unei trăsuri.
III
În ziua următoare, Felix nu merse în casa Aglaei, fiindcă Marina aduse ştirea că Simion e
“rău”. Otilia lămuri lui Felix într-un chip foarte vag cum stau lucrurile, cu o discreţiune care se dovedi mai târziu felul ei propriu de a fi, afară de clipele de umoare sarcastică. Simion, omul aşa de blând şi părând chiar stupid, care broda, cu o broboadă în spate, avea din când în când toane, considerate ca “păcatele lui”, şi atunci “dezgropa morţii”. Făcea scandal, şi toată lumea din casă tăcea. Simion fusese în tinereţe alt om decât cel care se vedea, avusese o viaţă agitată, aventuri de dragoste, scandaluri.
— În sfârşit, încheie Otilia scurta notiţă biografică, ai să vezi tu mai târziu!
Într-o zi, când nici Otilia, nici bătrânul nu erau acasă, Aurica răsări în faţa lui Felix.
— Vrei să vii la noi? întrebă ea pe Felix.
La lumina zilei, cu tot părul împletit în jurul capului, i se păru tânărului mai stridentă. Faţa palidă şi suptă îi era pud-rată prea tare, şi în toată făptura se recunoştea o intenţie de imprudenţă cu atât mai stângace, cu cât fizicul ei era lipsit de orice atracţie feminină. Felix consimţi cu capul. Atuncea Au-rica îl conduse spre fundul grădinii, deschise o portiţă din stânga şi păşiră în curtea vecină, care era până la un punct asemănătoare cu cea de dincoace, cu deosebirea că tot pământul era împărţit în straturi de o exactitate şi o supradecoraţie supărătoare. Apoi intrară într-o sală şi de aci într-o odaie, care trebuia să
fie un soi de salon, în care se afla o sofa largă cu prea multe perne şi un număr de fotolii de rips verde, de stil vechi şi neprecis, cu braţele de asemeni încărcate de perne. O
